Material despre Împăratul Constantin cel Mare…


Despre importanţa şi semnificaţia Sfântului Împărat şi întocmai cu apostolii Constantin cel Mare în istoria Bisericii Creştine – o abordare istorică, fenomenologică şi teologică…

1. Introducere

Împăratul Constantin cel Mare este una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la Creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire, progres şi propăşire, în „secolul ei de aur”. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013 să fie dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Maica sa Elena, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea acestui important edict de toleranţă religioasă de la Milan (Mediolanum).
Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a emis la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea existenţei creştinilor – „ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” = „să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor” (Lactanţiu, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar parţial. Este greu de cunoscut în intimitatea ei evoluţia religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din luna mai anul 337.
După istoricii creştini Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia In hoc signo vinces = Prin acest semn vei învinge (Lactanţiu, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor şi ostaşilor săi, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Iisus Hristos – XP – pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum. Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, care se păstrează până astăzi la Roma, el afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxenţiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspiraţie divină”. La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milan din luna ianuarie anul 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină Creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.
Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile, consecinţele şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, Creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin cel Mare. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini, şi a început persecutarea lor între anii 320-323. În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului, şi a unor uneltiri împotriva lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în anul 324. Acum, Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai anul 337. Rămas singurul stăpânitor, Constantin cel Mare adoptă faţă de Creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni însă păgânismul greco-roman, care are numeroase şi puternice rădăcini. Împăratul însuşi păstrează, în aproape tot timpul domniei sale, demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus şi nu se leapădă de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în luna mai anul 337.
Trebuie să recunoaştem, însă, că păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul, capacitatea şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul Creştinismului însuşi. Dacă împăratul ar fi renunţat atunci la el, si-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, aristocraţilor şi funcţionarilor superiori. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin cel Mare procedează treptat şi cu mult tact. Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milano, din luna ianuarie anul 313, alegerea unei noi reşedinţe imperiale şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325. Imediat după edictul din anul 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţii. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi conferă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului. Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse potrivnice spiritului creştin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul roşu. S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi. Prin legea din anul 321, Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu. Încă din anul 317, împăratul Constantin cel Mare începe să bată şi monede cu monograma lui Iisus Hristos. În funcţiile înalte, el numeşte de preferinţă creştini, dar păstrează şi păgâni, cărora le interzice însă să aducă jertfe.
Cultul împăratului îşi pierde sensul religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără jertfe. În unele locuri, unde creştinii sunt majoritari, ei iau templele păgâne şi le transformă în biserici sau le închid. Împăratul şi membrii familiei sale – mama sa, Elena, soţia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, dăruiesc episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol se ridică biserici măreţe. La Constantinopol, el înalţă Catedrala Sfinţii Apostoli, care devine necropola împăraţilor bizantini. În cadrul unor festivităţi măreţe, se sfinţeşte la 14 septembrie anul 335, Catedrala Sfântului Mormânt, ridicată prin râvna şi pe cheltuiala Împăratului Constantin cel Mare. Cultul creştin şi pelerinajul la Locurile Sfinte iau o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La Roma, împăratul donează episcopului fostul palat imperial – Lateranul.
Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine Creştinismul s-a văzut şi din alegerea unei noi capitale pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Diocleţian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma a rămas un oraş păgân, în care templele, monumentele, Senatul Roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână. Constantin cel Mare se hotărăşte să părăsească Roma păgână, spre marea nemulţumire a episcopilor Romei, şi să întemeieze un nou oraş ca reşedinţă imperială. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = oraşul lui Constantin, început în anul 324 şi inaugurat la 11 mai anul 330. Constantin cel Mare a făcut din Bizanţ capitala unui Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele şi atmosfera sa. Mutarea capitalei la Constantinopol a avut urmări şi consecinţe importante în istoria Imperiului Roman şi a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). În Constantinopol, numit „Roma cea noua”, se ridică un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din anul 451.
Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin cel Mare. Văzând tulburarea crescândă, provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin se decide să-i convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic, pentru a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea Creştinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin cel Mare şi-a dat seama că unitatea Creştinismului, pacea şi liniştea Bisericii, constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Roman universal. În locul pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi unitatea lui politică. Este interesant de constatat că Împăratul Constantin însuşi, cu toate că nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună slujitor cu ei” (Eusebiu, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, el afirmă că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) (Eusebiu, ibidem, IV, 24). Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în acelaşi timp, şi un stăpân. Împărăţii s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-şi propria voinţă. Unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocşi, au înlăturat din scaune, exilându-i, ierarhi merituoşi, loiali, fideli şi destoinici. Desigur, ca om de stat, Constantin cel Mare a făcut şi greşeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică şi acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, moştenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin şi-l asociase la domnie în anul 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, este ucis în anul 325; la puţin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, este ucisă în baia sa la Roma. În materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, el s-a lăsat influenţat de curtezani linguşitori şi de arieni, ceea ce a provocat mare şi multă confuzie în sufletele credincioşilor. Cu toate aceste căderi, este în general admis că Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi el a ocrotit, apărat şi promovat Creştinismul, ca fiind primul împărat creştin, cel mai mare serviciu adus Acestuia fiind libertatea sa, prin edictul de la Milan din anul 313. Convertirea sa la Creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a armoniza interesele superioare ale Imperiului Roman cu interesele Bisericii.
Îmbolnăvindu-se grav, Împăratul Constantin cel Mare se botează în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai anul 337. Moare la scurt timp după aceea, la 22 mai anul 337, în Duminica Rusaliilor, fiind îngropat cu mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse Creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l Cel întocmai cu Apostolii. Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii şi succesorii lui, cu excepţia împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând Creştinismul. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), Creştinismul devine din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu creştin.

2. Sfântul Constantine cel Mare, primul împărat creştin – o abordare istorică. Viaţa lui şi opera

Se numea Flavius Valerius Constantinus. S-a născut la Naissus, un oraş din Moesia Superior, ca fiu al unui ofiţer din armata romană – Constantius Chlorus şi al unei femei de condiţie socială modestă, hangiţa Elena (soţie nelegitimă), de origine din acelaşi oraş sau din vreun sat traco-moesic din împrejurimi. Tradiţia grecească precizează că s-a născut de fapt, la Drepanum. Se presupune că a apărut pe lume între anii 280 şi 285, în luna februarie, după unii istorici, după alţii între anii 270 şi 275 (data nu se cunoaşte cu exactitate). În anul 289, Constantius s-a căsătorit cu Teodora, o fiică vitregă a lui Maximianus Hercules, coaugustul lui Diocleţian, lăsând-o pe Elena. Erau la mijloc şi motive politice.
Din acel moment Constantin a fost dus la Sirmium şi apoi la Nicomidia, la curtea lui Diocleţian, unde a rămas mai bine de zece ani. Acest lucru a avut o mare însemnătate pentru pregătirea viitorului împărat. Se presupune ca împreună cu el se afla şi mama sa, Elena, o femeie cu calităţi spirituale deosebite, care-i va da şi primele îndrumări şi învăţături religioase. În anul 303, pe când creştinii erau acuzaţi că au dat foc palatului imperial din Nicomidia, pretext pentru marea persecuţie dezlţnţuită împotriva lor de către Diocleţian, Constantin se afla de faţă, fiind martor la cele întâmplate, dupa cum va mărturisi ulterior. În timpul evenimentelor tulburi care au urmat abdicării lui Diocleţian şi Maximian, Constantin pleacă din Nicomidia în Apus la tatăl său. Însă Constantius Clorus moare în anul 306, după o victorie împotriva picţilor la Eboracum (York în Britannia) şi armata îl proclamă augustus la 25 decembrie 307 pe Constantin. În acelaşi an s-a căsătorit cu Fausta, fiica lui Maximian, iar după moartea acestuia, în anul 310 şi-a exercitat autoritatea şi asupra Spaniei. Este forţat să-şi reia titlul de Caesar, dar refuză, deoarece caesarul avea o autoritate mai mică decât Augustus.
In anul 310 Licinius se căsătoreşte cu sora Împăratului Constantin, Constanţia. în anul 311, Galerius moare nu înainte de a acorda libertate de cult Bisericii creştine, punînd capăt persecuţiilor. Până la moartea lui Maximian, Împăratul Constantin îşi va lua ca patron divin pe Hercule, protectorul socrului său, iar după aceea il va părăsi şi se va pune sub oblăduirea lui Sol Invictus, divinitate oriental, adoptată şi de către romani. În acelaşi an se aliază cu Licinius, noul augustus în Orient, după moartea lui Galerius şi lupta împotriva lui Maxenţius, instalat la Roma, după înlăturarea lui Severus. La 28 octombrie anul 312, Maxenţius este înfrânt la nord de Roma, pe podul de pe Tibru, Pons Milvius (Podul Vulturului), cu toate că deţine o armată mult mai numeroasă decât cea a adversarilor săi.

3. Referinţele izvoarelor istorice despre relaţia Împăratului Constantin cel Mare cu religia creştină

Potrivit lui Lactanţius (De mort, persecutorum, 44,5), Împăratul Constantin cel Mare ar fi avut, în noaptea precedentă luptei cu Maxenţius, un vis, o vedenie în care i s-a spus că el va fi învingător, daca va însemna pe scuturile ostaşilor litera X, traversată de P. Este vorba de chrisma, adică de primele două litere ale numelui XPIΣΤΟΣ. În legătură cu acest evenimet există relatarea lui Eusebiu de Cezareea în lucrarea “Vita Constantini” (Viaţa lui Constantin), I, 27-32. Acesta spune că Împăratul Constantin cel Mare dându-şi seama de inferioritatea militară în care se află, s-a rugat Dumnezeului tatălui său şi i-a cerut să se descopere cine este, să-l ajute în necazul de faţă: “Şi cum şedea împăratul înălţând astfel rugăciune stăruitoare, i s-a arătat un semn cu totul fără de seamăn de la Dumnezeu. Era cam pe la ceasurile amiezei, cînd ziua începuse să scadă, şi Constantin a văzut cu ochii săi pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruinţă al crucii, făcut din lumină, şi deasupra o inscripţie: „Întru aceasta vei învinge”, după care, la vederea unei asemenea privelişti (minuni), el şi întreaga armată (care îl însoţea în expediţie şi au asistat la această minune) erau cuprinşi de frică şi spaimă. Constantin a povestit mai departe că era descumpănit, neputând să-i priceapă tâlcul. Ori, tot cugetând la ea, iată că s-a lăsat noaptea, fără să prindă de veste. Şi, în timpul somnului i s-a arătat Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut de el pe cer şi i-a poruncit ca semnul ce i s-a arătat pe cer să-l facă şi să-l folosească spre ajutor, ori de câte ori va avea de luptat cu duşmanul. A doua zi a împărtăşit prietenilor săi această taină şi a poruncit meşterilor să-i confecţioneze semnul care l-a văzut pe cer.” Este vorba, de labarum – un steag în formă de cruce, terminat în partea superioară cu chrisma, aceasta fiind încadrată la rândul ei, într-o coroană de lauri. Începând din acel moment, labarumul a devenit steagul oficial al armatei romane. Eusebiu ne spune mai departe că “Împăratul, tulburat de viziunea aceasta şi nemaisocotind cu cale să se închine altui Dumnezeu, decât celui care i se arătase, a chemat la sine pe preoţii deţinători ai învăţaturii lui, întrebându-i ce fel de Dumnezeu este acela şi care ar putea fi tâlcul arătării semnului văzut de el. Ei au răspuns că acela este Dumnezeu Fiul, Unul Născut al Singurului Dumnezeu şi ca simbolul văzut al nemuririi, însemnul triumfal al biruinţei, pe care El a avut-o asupra morţii, într-o vreme când sălăşluia în trecut pe pământ… Drept aceea a şi cerut să cerceteze Sfintele Scripturi, iar din preoţii lui Dumnezeu şi-a făcut sieşi sfetnici, adăugând că Dumnezeul cel văzut de el se cerea slujit cu toată osârdia.” Ca argument privind autenticitatea întâmplărilor, este faptul că Eusebiu se referă la evenimentul în cauză, atât în “Discursul” său festiv, rostit în faţa Împăratului, cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie, în anul 335, cât şi în “Historia ecclesiastica” 9,9,2. În ambele locuri el spune că Împăratul s-a rugat lui Iisus Hristos, la începutul campaniei împotriva lui Maxenţius, ca să-i ajute în luptă. În “Vita Constantini”, alcătuită după moartea Împăratului în anul 337, relatarea este mai bogată în amănunte, acest lucru datorându-se faptului că la o depărtare atât de mare, evenimentul a fost îmbrăcat în legendă şi cuprinde poate unele exagerări sau înflorituri. Împăratul Constantin a fost convins că a văzut semnul crucii pe cer la începutul luptei împotriva lui Maxenţiu, că el reprezintă simbolul lui Iisus Hristos şi că acesta l-a ajutat să câştige lupta.
Monograma simplă Chi-Ro, numită şi monograma constantiniană, apare pentru prima dată pe monedele şi medalioanele constantiniene din anii 312-313, 315 şi 317, deci aproximativ la caţiva ani de la bătălia de la Pons Milvius. Semnificativă este renunţarea lui Constantin cel Mare, de a merge pe Capitoliu, la intrarea triumfală în Roma, potrivit Panegiricului de la Trier. Statuia lui Constantin din Forum, după instrucţiunile lui însuşi , trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Chipurile zeilor păgâni continuă să apară pe monedele lui Constantin, până în anul 321, iar cel al zeului Soare până în anul 322. Pe un medallion de argint bătut la Ticinium în anul 315, este reprezentat Constantin cu cască, iar pe ea monograma lui Iisus Hristos. Aceste simboluri creştine n-ar fi putut să apară fără asentimentul lui Constantin, ceea ce arată şi confirmă convingerile sale religioase. Însă, după informaţiile lui Eusebiu şi Lactanţius, Constantin a fost îndrumat de tatăl lui să nu persecute, ci să ocrotească, să protejeze şi să favorizeze creştinismul, în care, spre deosebire de Diocleţian şi Galerius, nu vedea deloc o crimă împotriva statului. O fiică a lui Constantius Clorus, sora vitregă alui Constantin cel Mare, purta un nume specific creştin, Anastasia. Mai mult decât atât, mama sa provenea dintr-o regiune cu mulţi creştini, Naissus, după unii istorici, după alţii din Drepana, Bithynia, şi este posibil să fi îmbrăţişat creştinismul încă de pe atunci. Chiar dacă izvoarele aproape că tac, în ceea ce priveşte orientarea religioasă a Elenei, izvoare târzii din sec. IV afirmă că a făcut o călătorie la locurile sfinte în timpul domniei lui Constantin, unde a găsit Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin urmare, era creştină. Istoricul Stelian Brezeanu considera că mama Împăratului Constantin, Elena, era o creştină ferventă, care a contribuit la apropierea lui Constantin cel Mare de Biserica Ortodoxă. Dupa anul 324, ca urmare a victoriei sale în conflictul cu Licinius, opţiunea lui Constantin pentru creştinism este deplină şi fermă. Faptul că s-a botezat abia în anul 337 s-a datorat credinţei vremii, potrivit căreia această Sfântă Taină a Bisericii Creştine (prima între cele şapte) îl curăţă de orice păcat săvârşit în viaţa pământească.

4. Drepturile şi privilegiile acordate creştinilor de către Împăratul Constantin cel Mare

Sunt cunoscute două scrisori ale Împăratului Constantin către Annulinus – proconsul al Africii, dinaintea edictului de la Milano din anul 313, una prin care dispunea restituirea proprietăţilor bisericeşti, iar cealaltă prin care se dădeau dispoziţii pentru scutirea clericilor creştini de îndeplinirea sarcinilor publice. O altă scrisoare a Împăratului Constantin, din această perioadă de timp, era adresată Episcopului Cecilianus al Chartaginei, prin care îi comunica acestuia pregătirea unei însemnate sume de bani, pentru plata clericilor cultului creştin ortodox.
Aşa, după cum am mai spus, la începutul anului 313, Constantin şi Licinius s-au întâlnit la Milano, unde a fost oficiată căsătoria lui Licinius cu Constanţia – sora vitregă a Împăratului Constantin cel Mare. A existat un edict premergător care acorda libertate de cult creştinilor, dar mult mai restrictiv şi care nu se aplica pe tot teritoriul Imperiului Roman. Este vorba de edictul lui Galerius, din 30 aprilie 311, semnat şi de către Constantin şi Licinius, dar acesta nu se aplica în Siria şi Egipt, respectiv în Asia Mică. În conferinţa de la Milano, Constantin şi Licinius au abrogat dispoziţiile restrictive ale edictului lui Galerius, referitor la cultul creştin, acordand o nouă jurisprudenţă, cu referire la bunurile bisericeşti. Noile dispoziţii au fost comunicate în provinciile orientale ale Imperiului, unde se simţea mai multă nevoie. În afară de libertatea deplină de manifestare pentru creştini, aceste hotărâri mai cuprindeau: încetarea oricăror măsuri de urmărire în justiţie a lor, recunoaşterea Bisericii ca persoană juridică (organism corporativ), primirea înapoi a bunurilor confiscate de stat sau compensaţii financiare pentru ele, deplina libertate de manifestare şi pentru celelalte culte religioase, care au dreptul să-şi urmeze obiceiurile şi credintele lor şi să cinstească divinităţile pe care le doresc.
Însă, Împăratul Constantin cel Mare i-a ajutat foarte mult pe creştini. Revoluţia promovată de Împăratul Contantin în politica religioasă a Imperiului Roman a fost numită “Pacea Constantiniană”. Prin legea din anul 316 Împăratul permitea eliberarea sclavilor din Biserică în prezenţa Episcopului. Începând cu anul 317, în funcţiile înalte sunt admişi şi creştinii. Chipurile zeilor păgâni, cu excepţia zeului Soare, sunt înlocuite pe monede cu inscripţii de caracter neutru, dar şi cu semne creştine. În 318, prima zi a săptămânii – dies solis – devine ziua Domnului – Duminica. Tribunalele episcopale primesc aceleaşi privilegii, aceeaşi putere ca şi cele acordate tribunalelor civile. În anul 321, Împăratul Constantin cel Mare a decretat legea care dădea Bisericii creştine dreptul de moştenire. Această lege permitea oricui dorea, să-i facă donaţii testamentare. Biserica a primit din partea statului donaţii foarte mari, fie proprietăţi, fie bunuri materiale. A ridicat numeroase biserici, acordându-le mari domenii. De pildă, domeniile oferite bisericilor din Roma aduceau anual un venit de 30.000 de solidi (monede de aur) numai din închirierea lor. Tuturor bisericilor din Imperiu le-a dat grâu pentru hrana clerului şi a oamenilor săraci. Aceste danii de grau au fost atât de mari, încât Împăratul Iovian (363), cu toate că era foarte credincios, a fost nevoit să le reducă la două treimi.
Faţă de păgâni, Împăratul Constantin cel Mare a fost tolerant. Totuşi, se pare că în anul 324 a promulgat o lege împotriva anumitor culte păgâne. Acestea erau considerate periculoase pentru stat, iar în anul 322, chipul zeului soare dispare definitiv de pe monede. Numai atitudinea lui Constantin a fost consecvent îndreptată în favoarea creştinilor. Galerius a dat o libertate restrictivă creştinilor, iar Licinius după Edictul de la Milano s-a distanţat de creştinism, devenind chiar ostil. Licinius i-a îndepărtat pe creştini din unităţile militare importante şi din administraţia centrală; a interzis ţinerea de sinoade episcopale; i-a obligat pe creştini să celebreze cultul în afara oraşului, separat pentru bărbaţi şi femei; toţi funcţionarii erau obligaţi să aducă jertfe zeilor; s-a ajuns chiar la noi martiri creştini, fără să existe un ordin în acest sens. Aceste lucruri au determinat şi mai mult apropierea creştinilor faţă de Constantin cel Mare şi victoria acestuia în faţa rivalului său, Licinius, la 18 septembrie anul 324.

5. Despre relaţia şi raportul Împăratului Constantin cel Mare cu instituţia Bisericii

Împăratul devine arbitru între taberele aflate în conflict, datorită unor chestiuni dogmatice. În anul 314 are loc sinodul lui Constantin de la Arles, când treizeci şi trei de episcopi din Apus au cerut condamnarea donatiştilor, care s-au plâns Împăratului Constantin. Într-o scrisoare adresată lui Domitius Celsius, vicarul Africii, el spune: “Ce datorie mai mare aş putea avea în virtutea puterii imperiale care mi-a fost dată, decât aceea de a înlătura erorile şi de a reprima actele iresponsabile, pentru ca toşi să se închine Dumnezeului Atotputernic, în cadrul unei religii autentice, într-o înţelegere adevărată şi cinstire, care I se cuvine”
Prin urmare, Împăratul considera legitimă autoritatea sa de a îndrepta “erorile” şi de a convoca sinoade bisericeşti în acest sens, plecând de la puterea imperială pe care o deţinea, ca simbol al voinţei lui Dumnezeu. Astfel, în anul 325, cu ocazia unei astfel de dispute dogmatice, Împăratul Constantin cel Mare a convocat un nou sinod la Niceea. Arie – preot din Alexandria, ucenic al lui Lucian, celebru profesor la Antiohia (mare teolog şi martir), a început să propovăduiască o învăţătură eretică, în legatură cu persoana Fiului lui Dumnezeu. El susţinea că Fiul trebuia să fie ulterior Tatălui şi că a fost un timp în care El nu a existat. Fiul a fost creat, ex nihilo (din nimic), fiindcă substanţa Tatălui este indivizibilă şi este deci o creatură. Alexandru – Episcop de Alexandria a văzut în aceasta o erezie şi a refuzat să acorde Sfânta Împărtăşanie lui Arie. După aceea convoacă un sinod cu episcopii egipteni şi-l condamnă pe Arie, care îşi găseşte ajutorul la doi episcopi de mare renume: Eusebiu de Nicomidia şi Eusebiu de Cezareea. Împăratul Constantin cel Mare a scris tuturor teologilor, cerându-le să nu se certe pentru probleme atât de fine, sensibile şi delicate ci să le rezolve dacă au opinii diferite, ca filozofii păgâni, care chiar dacă nu sunt de acord unii cu alţii, trăiesc totuşi bine împreună. Toate demersurile Împăratului Constantin pentru a pune capăt dezbinării în Biserică au fost zadarnice. Această cauză şi situaţie explică întâlnirea celor 318 părinţi de la Niceea, împreună cu Împăratul Constantin, care au condamnat arianismul, considerându-l erezie. Cu acest prilej Sinodul a alcătuit primele şapte articole ale Simbolului de Credinţă (Crezul Creştin), care sunt de atunci încoace, rostite fără întrerupere în Biserică. Interventia fermă şi autoritară a Împăratului, care cheamă şi convoacă sinodul, luînd parte activă la lucrările lui şi acordând deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre Stat şi Biserică, făcând a se recunoaşte oarecum suveranul drept căpetenie a Bisericii.

6. Sfântul Împărat Constantin cel Mare în istoria Bizanţului – o abordare fenomenologică şi teologică. Constantin cel Mare: monarhia creştină şi orientală

Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creştin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine. Trebuie însă menţionat faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romana şi cea bizantină: timp de trei secole până la eşecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea, mai degrabă, ca o continuare a romanităţii. Timp de 300 de ani moştenirea Romei şi a Greciei, ameninţată de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizant, iar Imperiul a dobândit caracterele esenţiale ale Imperiului Bizantin. De aceea fără să ne hazardăm putem spune ca istoria bizantină are un sfârşit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani, la data de 29 mai anul 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome, hotărâtă şi decisă de către Împăratul Constantin ce Mare, pe malurile Bosforului şi care va purta numele său: Constantinopol, inaugurat pe data de 11 mai anul 330. Prin aceasta, Împăratul urmarea apropierea de frontierele cele mai ameninţate, Dunărea şi Eufratul, fără a urmări neaparat crearea unui nou Imperiu. În anul 330, Imperiul roman continuă. Atunci când valul invaziilor va acoperi partea occidentală a acestuia, iar vechea Roma va cădea în anul 476, Imperiul roman va continua în Orient: nu există o altă soluţie de continuitate. Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanţ, dar locuitorii noii Rome ca şi cei ai Imperiului nu-şi vor lua numele de bizantini; ei vor fi în continuare romani, Imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar Împăratul va fi în continuare Împăratul romanilor. Numai câţiva pasionaţi de literatura antică vor avea conştiinţa acestei îndepărtate preistorii a oraşului şi il vor numi ocazional Bizanţ.
a. Despre Imperiul lui Constantin cel Mare
Nici un suveran în istorie poate că nu merita mai mult titlul de „Mare” ca în cazul lui Constantin, deoarece în cincisprezece ani el a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea Creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două hotărâri şi decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit Împăratului Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie.
După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Niş, Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de Împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de auguşti şi de Galeriu şi Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284-305) prim august şi Împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus, anume pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat cate un ajutor, cu titlul de cezar, adică Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor, luând naştere conducerea în patru -tetrarhia. La 1 mai anul 305 Diocleţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin auguşti Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata il proclamă drept august pe Constantin, care la anul 311 el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi luptă împotriva lui Maxenţiu, instalat la Roma după ce l-a înlăturat pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constantiu Chlor, în Occident). La 28 octombrie 312 Maxenţiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (Stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E de Roma. În acest loc Constantin are celebra viziune, relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea in lucrarea sa „Vita Constantini”, precum şi de apologetul creştin Lactanţiu – tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea Împăratului Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă, la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele ce sunt invocate ar fi faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de către Eusebiu în „Istoria sa bisericească” de la anul 324, ori, dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai târzie în „Vita Constantini”. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri sau exagerări, dar (după cum am mai spus) despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său festiv, ţinut cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de domnie a Împăratului Constantin cel Mare.
Relevanţa, în această privinţă, este şi atitudinea şi comportamentul pe care l-a avut, după acest eveniment, Împăratul Constantin cel Mare, faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului, ci ca şi tatăl său care a fost monoteist, el a continut să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă, din ce în ce mai mult, spre creştinism şi dovada cea mai clară şi limpede a atitudinii sale din această vreme, o va constitui statuia sa din Forum, care dupa instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Cu alte cuvinte, bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul, ocrotitorul şi apărătorul creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost amicale, cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constanţia – sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan. Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripţia de la Salsovia. Textul acestei inscripţii aminteşte şi de un dux Scythia: „Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/debet singulis annis/ iusso sacro Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit” (chipul sfântului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră a stăpânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în aceeaşi zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate în castrul Salsovia. Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru şi ducele provinciei, urmând porunca a pus să se transcrie). Datorită încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Împăratul Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge la Carpus Ardiensis, în anul 314: „…totuşi Constantin… a pornit cu război împotriva lui Licinius… şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii…”; „Licinius cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute… pacea a fost încheiată de către cei doi, cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mică, Tracia, Moesia şi Scythia Minor”. Din păcate, relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou, între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în anul 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împărat, Constantin cel Mare a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în anul 361 de fiii săi, luând sfârşit în acest fel, sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocleţian.
b. Despre noua capitală a Imperiului
Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a Imperiului se explică prin raţiuni strategice şi economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai ameninţată a Dunării de Jos şi în acelaşi timp duşmanul persan. Schimburile comerciale dintre oraşele din bazinul Mării Negre şi Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte în alta, fără asentimentul locuitorilor din Bizanţ. Mai puţin de şase ani au fost necesari între decizia de construire a noii Rome şi inaugurarea din 11 mai 330. În jurul palatului, al bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori şi artizani au lucrat zi şi noapte pentru ca acest oraş să devină, într-o oarecare măsură asemănător vechii capitale a Imperiului: Roma. Oraşul va fi închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârşit o slujbă în Biserica Sfânta Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea lui în templele autorizate, să le folosească. Cu şase ani în urmă, Bizanţul nu era decât un orăşel grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit şi rebotezat, el era „Noua Romă”, aceasta fiind noua denumire oficială, deja gravată pe unul din stâlpii curţii de justiţie recent construită. În vechea Romă, bineînţeles că cetăţenii păstrau vechile privilegii, comerţul era acelaşi, portul Ostia rămânând deosebit de activ. Numai că mai multe familii senatoriale romane încep să ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii într-un palat somptuos în noua capitală, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia şi Pont. În plus, un Senat incomparabil mai luxos îi aştepta în „Noua Romă”. Succesul va fi deplin. La sfârşitul domniei lui Constantin cel Mare, în anul 337, oraşul va număra deja mai multe zeci de mii de locuitori; la începutul sec. al V- lea zidurile construite de Împăratul Constantin cel Mare, care cuprindeau o suprafaţă de 750 ha., se vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II-lea va dubla suprafaţa acestuia, ajungând până la 1.450 ha., o nouă extindere, având loc în sec. al VII-lea, prin includerea cartierului de Nord al Vlahernelor, în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului. Strada principală era plină de porticuri şi forumuri. Din păcate, contrastul era evident între splendoarea palatelor şi construcţiilor publice şi micile locuinţe din lemn. La început oraşul va fi deosebit de aerisit, plin de grădini de agrement şi de cele cu zarzavaturi, de terase cu viţă de vie şi livezi precum şi de diverse culturi de câmp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom găsi şi în timpul lui Justinian, când populaţia va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.
c. Despre încreştinarea Imperiului
Prin Edictul de la Milan din anul 313, Împăratul Constantin cel Mare acordă creştinilor libertate de cult. La sfârşitul secolului al IV-lea Teodosie I va face din religia creştină singura religie autorizată: creştinismul înlocuia religia imperială. Universalismul religios se adaugă celui politic. Împărăţia terestră era privită, tratată şi abordată ca imaginea pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu, iar Împăratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pământ; Biserica şi Statul se completează şi se întrepătrund. În timp ce legislaţia civilă se va ocupa de organizarea materială a Bisericii, decretele canonice devin legi civile.
Biserica urmează ca organizare pe cea de Stat: se aplică aşa-numitul principiu al acomodării. Ea se naşte în oraşe şi se organizează în acest cadru: conducătorul comunităţii locale este episcopul iar oraşul este administrat, bineînţeles, prin episcopie. Biserica adoptă şi modelul provinciei, care regrupa mai multe oraşe ce deveneau provincie ecleziastică sau bisericească; episcopul principalului oraş devenea episcop mitropolitan, înconjurat de principalii săi sufragani. Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificilă. Astfel, Antiohia era în mod firesc în fruntea diocezei Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. În schimb importanţa pe care o capătă acum Cezareea în cadrul diocezei Pontului şi Efesul în cea a Asiei, umbreşte într-o oarecare măsură Constantinopolul. În acest caz vedem cum funcţionează, din nou, foarte bine principul acomodării: fiind vorba de noua capitală, va evolua din sufragan al Heracleei Traciei în mitropolie; noţiunea de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul Ecumenic de la Calcedon din anul 451, se va fixa numărul de cinci: Noii Rome se acordă rangul al doilea, vechea capitală îşi păstrează locul, organizarea globală începând să aibă un caracter politic.
Raporturile dintre Biserică şi Imperiu vor depăşi destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt aleşi din rândul aristocraţiei municipale, devenind în scurt timp, membrii marcanţi ai inteligenţei oraşelor. De fapt, creştinismul devine singura garanţie a civilizaţiei împotriva barbarilor: el salvează Imperiul roman, filozofia şi etica cetăţii greceşti de la distrugere. Pentru aristocraţia oraşelor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar latinofon; el devine misionarul unei culturi cu care se identifică. Un prim exemplu, în acest sens, este Eusebiu – Episcopul Cezareei, care-şi va pune condiul în slujba Împăratului Constantin cel Mare cu atâta entuziasm încât contrasta în mod evident cu atitudinea reţinută a retorilor greci, cu privire la puterea imperială. Astfel, în multe situaţii şi locuri, misionarul va fi acela care va încheia procesul de elenizare.

7. Despre relaţiile şi raportul personal al Împăratului Constantin cel Mare cu Biserica

O religie care creşte prin propria sa energie, cum era cazul religiei creştine, nu îşi putea dori altceva decât să fie liberă şi în siguranţă; acest lucru i-a fost acordat de către Împăratul Constantin cel Mare. De aceea, în vremea în care vedem cum în lumea romană se înmulţesc bisericile, are loc o activitate teologică intensă. El i-a ajutat pe creştini să intre în administraţie şi a încurajat chiar comunităţile formate îndeosebi din creştini. Astfel portul creştin al Gazei, Maiuma, obţine rangul de cetate, iar Orikistos – un sat din Frigia, primeşte rangul de civitas, „pentru că toţi locuitorii sunt cunoscuţi a fi adepţi ai celei mai sfinte religii”. Din păcate, în această perioadă se vor înmulţi şi dezvolta şi ereziile. Astfel, în Nordul Africii, mai cu seamă în provincia Numidia, au aparut o serie de tulburări, provocate de atitudinea aripei rigoriste a creştinilor, care pretindea că cei ce nu au avut un comportament demn în timpul persecuţiilor, consideraţi a fi nişte trădători (traditores) şi căzuţi (lapsi), trebuie condamnaţi pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendinţei moderate, dar după moartea lui, a fost ales ca Episcop diaconul Cecilian, în anul 312. La hirotonia sa a participat numai Episcopul Felix, dintr-un oraş mic pe nume Abtuni, fără să fi aşteptat venirea celorlalţi episcopi din Numidia, aşa cum era normal. În plus, acest Felix era considerat a fi un trădător, iar Cecilian devenea automat tot un trădător, care trebuia exclus automat din Biserică, împreună cu partizanii săi. Aceşti episcopi au considerat hirotonia nulă şi au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine şi numele acestei mişcări eretice. Chiar dacă a avut, la prima vedere, mai degrabă un caracter disciplinar, donatismul a dobândit, în timp, o formă doctrinară, opusă credinţei tradiţionale. De aceea nu poate fi considerată ca o simplă schismă, ci ca o criză ce are un aspect doctrinar evident. Pentru donatişti faptul de a fi traditor era o crimă, iar legătura cu cel care era considerat culpabil, însemna a fi la fel cu el. De aceea donatiştii se situau, la un moment dat, pe linia Sfântului Ciprian al Cartaginei (+258) care spunea că „în afară de Biserică nu este mântuire”. Pentru că ei considerau că singura Biserica este cea a Sfinţilor, ei rebotezau pe cei care proveneau din comunităţile lui Cecilian şi a succesorilor acestuia. Convingera lor că sunt singura Biserică, îi va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civilă. Astfel, în anul 314, Împăratul Constantin cel Mare a convocat un sinod la Arles, unde au participat treizeci şi trei de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatişti. Mai târziu, în anul 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirmă hotărârile de la Arles. Prin libertatea în cult, pe care le-o acordă Împăratul Constantin cel Mare în anul 321, se încercă o aplanare a tensiunilor, însă tulburările provocate de ei vor continua până în vremea invaziilor arabe.
O altă erezie ceva mai cunoscută a fost arianismul. Cu acest nume distingem şi definim o doctrină apărută în sec. al III-lea în Siria şi dezvoltată în secolul următor de către Arie – un preot din Alexandria. El nu admitea că cele trei persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el susţinea că dacă Tatăl sau Dumnezeu este veşnic, atunci Fiul este creatura Tatălui, negând dumnezeirea şi divinitatea celei de a doua persoane a Sfintei Treimi. Arie este excomunicat de către Episcopul Alexandru al Alexandriei, hotărâre şi decizie care va fi validată printr-un sinod local. Criza şi erezia ariană marchează debutul marilor controverse teologice, ce vor persista pe durata a cinci secole, lăsându-ne ca moştenire scrierile inspirate ale Părinţilor bisericeşti şi formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat naştere la Alexandria, capitala gândirii creştine, poate părea creştinilor de astăzi greu de înţeles, numai că pentru cei din secolul al IV-lea teologia reprezenta „o problemă de viaţă şi de moarte, o îndatorire spirituală, o mărturisire a credinţei lor, o soluţie pozitivă la problemele lor de viaţă”. În aceste dispute care, în mod aparent, păreau că se opreau asupra unor termeni şi definiţii abstracte, participanţii apărau şi protejau de fapt, sensul concret şi esenţial al creştinismului, care se rezumă în noţiunea de „mântuire”. De fapt, mântuirea nu rezultă dintr-un act magic, împlinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare şi de apropriere de către un om al darului, primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credinţei Bisericii în termenii raţiunii, prin lărgirea acesteia până la dimensiunea Revelaţiei, punerea ei în acord cu evidenţa adevăratei credinţe. Credinţa precede teologia şi pentru aceasta este unica raţiune, care ne permite să vorbim despre o evoluţie teologică, ca receptare, explicare şi precizare progresivă a plenitudinii originale a credinţei. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arată că primele tentative de explicare au fost imperfecte şi chiar eretice. Aceasta ne permite să măsurăm întreaga dificultate în căutarea şi găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credinţei. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul şi duhul creştinismului.
În secolul al II-lea, Apologeţii, apărători ai credinţei creştine în faţa Imperiului şi a societăţii, au încercat să explice credinţa în Sfânta Treime plecând de la conceptul de Logos, familiar filozofilor greci. Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul Tatălui, prin care Acesta a creat şi mântuit lumea, fiind legătura Sa cu aceasta. În Cuvânt, noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El. Pericolul, într-o astfel de explicaţie, ţine de faptul că in filozofia greacă, conceptul de Logos, deţine şi posedă o natură „instrumentală”. Logosul este întotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fără a fi o instanţă independentă, cu o existenţă proprie. În Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evannghelist Ioan, „Cuvântul”, este înţeles ân spiritul şi în lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori în concepţia grecilor El putea fi foarte uşor considerat o „calitate” divină sau o „forţă” acordată omului Iisus pentru a se distinge de restul umanităţii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun creştinismului şi elenismului, trebuia să se debaraseze de sensul „cosmologic” pe care-l poseda în filozofia greacă. Numai că Apologeţilor din secolul al II-lea le lipseau cuvintele filozofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze şi pline de ambiguităţi: perfect ortodoxe pentru Biserică, care le citea în termenii propriei credinţe, ele puteau fi înţelese în afară ca identificând pe Tatăl cu Fiul, în sensul în care un om poate fi identificat cu raţiunea sau gândirea sa.
Ceva mai târziu, la începutul secolului al III-lea apare în Apus sau Occident, ceea ce s-a numit „monarhianism”, adică învăţătura despre Sfânta Treime care apără „monarhia” Tatălui, motivată în acest demers de teama de a nu se îndepărta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credinţa Bisericii apărea ca o credinţă în trei dumnezei. Monarhianiştii învăţau ca singur Tatăl era Dumnezeu; cu privire la învăţătura despre Iisus Hristos şi cea despre Duhul Sfânt ei erau divizaţi în două grupe: unii spuneau că Iisus Hristos era un om asupra căruia a coborât o forţă dumnezeiască, care a făcut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu-L sub o formă deosebită cu Tatăl; alţii considerau că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei „moduri” de manifestare în lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai întâi ca Tată, apoi ca Fiu şi apoi ca Duhul Sfânt. Această doctrină a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserică prin Papa Calist.
De la lupta împotriva ereziilor au luat naştere primele încercări ortodoxe de a „descrie” Taina Sfintei Treimi şi de a o exprima într-un limbaj accesibil oamenilor. În Occident sau Apus acest fapt s-a materializat în teologia lui Tertulian, înaintea trecerii lui la montanism, iar în Orient sau Răsărit, în opera lui Origen. În ciuda eforturilor evidente, cei doi păcătuiesc prin acelaşi defect: amândoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatăl, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gândirea era încă în urma credinţei, cuvintele se dovedeau incapabile să exprime o experienţă. Aceasta era situaţia la apariţia arianismului: insuficienţa limbajului antrena şi provoca o deviere a gândirii şi implicit a credinţei, denaturând adevărurile fundamentale ale revelaţiei neo-testamentare. În acest sens criza şi erezia ariană punea capăt acestor confuzii: ea oferea Bisericii posibilitatea exprimării credinţei sale în Sfânta Treime. Arie se înşela pentru că el adoptă o apropiere exclusiv filozofică, pentru rezolvarea problemei teologice a Treimii. În cele două adevăruri esenţiale din viaţa creştină: unitatea lui Dumnezeu şi mântuirea lumii prin Fiul, el vedea două principii abstracte. Monoteist convins, el nu era în sensul Vechiului Testament, ci în spiritul monoteismului filozofic, predominant în lumea elenistică. Era vorba despre recunoaşterea Unului, acea unitate abstractă de la baza oricărei existenţe, principiu şi instanţă, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul şi nu poate exista în El multiplicitate: dacă El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este Dumnezeu. Chiar dacă Fiul S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, El nu este Dumnezeu în sensul unic şi absolut, aşa cum putem vorbi despre Tatăl. Arianismul era o raţionalizare a creştinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict. Prima reacţie împotriva arianismului a fost o credinţă puternică, care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsionării principiilor sfinte ale Bisericii. Arie a fost combătut chiar de propriul Episcop, Alexandru al Alexandriei, numai ca în acele vremuri există o clasă de „intelectuali” care aspirau la explicarea „raţională” a credinţei, deranjaţi de natura prea puţin filozofică a învăţăturii Bisericii. Erezia ariană le părea o interpretare „modernă”, susceptibilă s-o facă acceptabilă pentru cercul oamenilor instruiţi. Din păcate, ceea ce la început părea o controversă localizată la Alexandria, se va întinde puţin câte puţin în tot Orientul.
Orientul creştin a avut mult de suferit de pe urma acestor neînţelegeri, iar Împăratul Constantin cel Mare se va hotărâ, în cele din urmă, să intervină personal pentru păstrarea ordinii şi liniştii în Imperiu. Ne putem imagina şi închipui ce reprezenta acum pentru Biserică, după trei secole de persecuţii convertirea Împăratului. Împăratul şi Imperiul deveneau deodată instrumentele providenţiale ale Împărăţiei lui Iisus Hristos. Chiar dacă nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune apărută în sânul Bisericii. De aceea convoacă primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde după lungi dezbateri, învăţătura lui Arie a fost condamnată şi s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl şi deci, din veci cu El. La sinod au fost alcătuite şi primele şapte articole ale Simbolului de credinţă (Crezul Creştin), care sunt de atunci şi până astăzi rostite în Biserică. Tot cu acest prilej s-a încercat să se stabilească (şi) data Paştelui, care se ţinea diferit în diverse locuri ale Imperiului şi s-a hotărât ca întreaga creştinătate să prăznuiască această zi în prima duminică după lună plină, care urmează echinocţiului de primăvară. Dacă se întâmplă să coincidă această zi cu Paştele evreilor, atunci creştinii trebuiau să amâne sărbătorirea în Duminica următoare sau cu o săptămână mai înainte. După Sinod, în anul 327, Împăratul Constantin cel mare încearcă să readucă în Biserică pe Arie şi pe discipolii săi, Eusebiu de Nicomidia şi Teognis de Niceea, dar se opune Episcopul Alexandru al Alexandriei şi apoi succesorul său – Atanasie al Alexandriei. Acesta din urma va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.
Importanţa Sinodului de la Niceea este legată, în primul rând de trimful şi biruinţa Adevarului. Faţă de celelalte sinoade, de la acesta, de la Niceea, nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Ştim numai că arianismul a fost condamnat, iar în formula Crezului, a fost introdusă precizarea asupra relaţiei dintre Tatăl şi Fiul, în care Fiul este consubstanţial cu Tatăl (homousios), deci egal cu El în dumnezeire. Chiar dacă această condamnare a arianismului a fost fără drept de apel, termenul homousios a fost adeseori un prilej de scandal şi de neînţelegere în sânul Bisericii. Confuzia va marca cei cincizeci şi şase de ani, care vor separa lucrările primul Sinod Ecumenic de cel de-al doilea, din anul 381, de la Constanopol. Cauzele externe ale acestei crize ţin mai mult de faptul că arienii nu vor depune armele nici după condamnarea învăţăturii lor. Intrigi subtile le vor permite să atragă de partea lor chiar şi pe reprezentanţii puterii politice. Studiind mai atent semnificaţia teologică a tulburărilor din această vreme, vom vedea că secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrând, în condiţii dificile, puterea finală a Adevărului, în viaţa Bisericii. Majoritatea participanţilor la Sinodul de la Niceea din anul 325, au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare clară, limpede şi evidentă a tradiţiei originale a Bisericii, dar aveau dificultăţi în înţelegerea termenului de consubstanţial. Cuvântul a fost recomandat, sugerat şi propus Împăratului Constantin cel Mare, de un mic grup de teologi „luminaţi”, care înţelegeau că o condamnare a lui Arie era insuficientă, impunându-se, de fapt, folosirea unui concept fără echivoc. Pentru majoritatea episcopilor cuvântul era greu de înţeles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar dacă sinodul s-a încheiat cu un succes, Împăratul Constantin a comis o greşeală, aceea a exilării lui Arie şi a partizanilor acestuia, confundând astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni câţiva episcopi, prieteni ai lui Arie, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Ei au acceptat hotărârile şi deciziile de la Niceea doar pentru că majoritatea participanţilor erau împotriva lui Arie, dar aşteptau cu nerăbdare ziua revanşei. În aceste condiţii cea mai eficientă metodă era intriga. Profitând de indiferenţa celorlalţi episcopi faţă de formula pozitivă, adoptată la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi, care înţelegea greutatea şi importanţa hotărârilor. Prima victimă care va cădea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reuşit sa-l discrediteze în ochii Împăratului şi să-l exileze. După aceasta, următoarele atacuri au fost îndreptate împotriva lui Atanasie – noul Episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstanţial. Exilat de către Împărat, Atanasie va trece în ochii acestuia drept un rebel.
8. Despre consecinţele şi urmările convertirii Împăratului Constantin cel Mare la Creştinism

Pe la sfârsitul sec. al IV-lea, în timpul păstoririi Sfântului Ambrozie – Episcopul Mediolanului, se vorbea despre o călătorie făcută de mama Împăratului Constantin cel Mare – Sfânta Împărăteasă Elena, la Locurile Sfinte. Cu acel prilej ea ar fi găsit şi Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îngropată cu celelalte două, ale tâlharilor. Locul exact al descoperirii i-ar fi fost arătat de un evreu. Pentru a şti care este Crucea cea adevărată, a răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, Sfânta Împărăteasă Elena a făcut să se atingă de ea, de trei ori, trupul unui tânăr bolnav. Aceea care l-a vindecat a fost considerată a fi Crucea Domnului nostru Iisus Hristos – eveniment pe care-l comemorăm în fiecare an, la data de 14 septembrie – Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. O parte din cuiele Crucii au fost topite, iar materialul a fost utilizat la o cască de fier a Împăratului, precum şi pentru frâul calului. Sfânta Împărăteasă Elena ar fi murit la Constantinopol, pe la vârsta de optzeci de ani, trupul ei fiind aşezat într-un sarcofag de porfiră şi transportat la Roma. Astăzi în Muzeul Vaticanului se poate vedea un sarcofag de porfiră atribuit Sfintei Împărătese Elena.
Revenind la fiul său – Împăratul Constantin cel Mare, convertirea sa a fost un act de o importanţă crucială şi capitală. Până atunci creştinii constituiau o minoritate în Imperiu şi aparţineau, mai cu seamă, populaţiei modeste de la oraşe. Aristocraţia senatorială era, în marea ei majoritate, păgână, în afară poate de Africa si Egipt. În aceste condiţii şansele creştinilor de a avea un împărat dintre ei erau mici, şi fără un împărat creştin convertirea populaţiei ar fi fost încă multa vreme amânată. Prin convertirea Împăratuluilui Constantin la Creştinism s-au modificat si raporturile dintre Biserică şi Stat (ajungându-se la aşa numita „simfonie bizantină”). Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în faţa Lui de buna rânduială în Biserică, el nu a ezitat niciodată să intervină în treburile acesteia, în mod decisiv şi hotărâtor, cum a fost cazul cu convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea. El a creat precedentul, după care numai Împăratul putea să convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fără discuţie, comentariu sau împotrivire. De asemenea, fără un împărat creştin, care să contrabalanseze puterea aristocraţiei păgâne, convertirea populaţiei din Imperiu ar fi fost foarte grea şi dificilă. De altfel, în evul mediu, exista acest obicei: mai întâi se converteau regii, voevozii, domnitorii sau domnii şi apoi poporul. Împăratul Constantin cel Mare a murit în anul 337, fiind singurul dintre toţi Împăraţii Romei, care l-a preaslăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate.

9. În loc de concluzii finale, încheire şi rezumat – Sfântul Constantin cel Mare – împăratul „cel întocmai cu apostolii”

Prin urmare, aşadar, în concluzie şi în încheiere, vom sublinia, reafirma şi susţine că meritele Împăratului Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creştinismului a făcut din comunitatea prigonită, o religie liberă şi chiar privilegiată în imperiu şi a asigurat unitatea Bisericii creştine.
Născut din părinţi nobili, împăratul Constantius Chlorus şi Elena, Constantin cel Mare a fost un om providenţial pentru Biserica creştină, mai ales după anul 312, când, înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron – Maxenţiu, s-a produs convertirea sa. Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, împotriva lui Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos cerându-i să pună pe steagurile armatei sale Sfânta Cruce, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit „labarum”. Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldaţi, contra celei a lui Maxenţiu, de 150.000 de soldaţi, Împăratul Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei convingeri a Împăratului Constantin în ajutorul dumnezeesc este inscripţia de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrat până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta „instinctu divinitatis” (prin inspiraţie divină). Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creştinilor, el fiind mai înainte, ca şi tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).
În luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin cel Mare semnează Edictul de la Milano (Milan sau Mediolanum), prin care Creştinismul devine „religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a Creştinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat – cum greşit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380. Politica religioasă a Împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milano din anul 313, înfrângerea lui Liciniu în anul 323, convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325, alegerea unei noi capitale (Constantinopolis, fostul oraş trac Bizanţ) în anul 330. Prin Edictul de la Milano din anul 313, Împăratul Constantin cel Mare devine protector al Creştinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creştine, scuteşte pe preoţi de obligaţia funcţiilor municipale şi le acordă subvenţii. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu). Îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor şi preoţilor dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani şi văduve. Modifică legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul, pedepseşte adulterul. Atribuie bisericii creştine casele imperiale de judecată („basilikos ikia”), care vor purta în continuare numele de „basilici”, nume păstrat în limba română sub termenul de „biserică”.
Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în anul 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, când soldaţii asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată moneda cu monogramul creştin. Împăratul şi familia sa au ajutat moral şi material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari şi mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr, etc.
Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influenţa Sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului, care este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei sau Crezul). Acelaşi Sinod a stabilit data Sfintelor Paşti – în prima duminică după luna plină a echinocţiului de primăvară – şi a dat douăzeci de canoane bisericeşti. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învăţat despre modestia şi credinţa minunată a Sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii şi adâncimea evlaviei Sfântului Alexandru şi despre bărbăţia evanghelică a Sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.
Împăratul Constantin cel Mare a trimis solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu Sfânta Împărăteasă Elena – mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală şi rugăciune fierbinte, Sfânta Elena a reuşit să afle Sfânta Cruce, înălţată de Episcopul cetăţii, Macarie I, la 14 septembrie 326, în faţa mulţimii credincioşilor.
Împăratul Constantin cel Mare a hotărât să zidească o nouă capitală, Constantinopolul sau oraşul lui Constantin, inaugurată la 11 mai anul 330. Din fostul Bizanţ, Constantin face o capitală de imperiu creştin, cu biserici minunate – ca aceea a Sfinţilor Apostoli – oraş strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit „Roma cea nouă”, umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic din anul 381 şi prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic din anul 451.
Aşadar, meritele Împăratului Constantin cel Mare sunt deosebite, după cum am mai spus: prin libertatea acordată creştinismului a făcut din comunitatea prigonită, o religie liberă şi chiar privilegiată în imperiu şi a asigurat unitatea Bisericii creştine. De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat şi proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima dată Crezul formulat de cei 318 părinţi sinodali, marele Constantin spuse „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi” (Eusebiu de Cezareea, De vita Constantini). Era un mare moment din istoria Bisericii şi a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Iisus Hristos îşi afirma unitatea.
I s-a reproşat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morţii şi că a păstrat titlul de „pontifex maximus” (titlu de conducător suprem al cultelor păgâne). Adevărat, dar în primele veacuri ale creştinismului mulţi catehumeni (cei care doreau să se boteze şi erau în stadiul de învăţare a normelor credinţei creştine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunţat la titlul mai sus numit îşi ridica un rival puternic şi păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.
Primul împărat creştin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voinţă, un înţelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuţii care au tulburat-o, de la Nero până la Diocleţian. Împăratul Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337, şi a fost înmormântat în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, Elena, şi numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”, atribuindu-i înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.

Referinţe bibliografice:

1. Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 27, Bertrand Lançon consideră ca provenea din Drepana, în Bithynia. Există şi varianta că provenea din Naissus
2. Constantin The Great and the Christian Revolution, Eveleigh Nash & Grayson, Limited, 1931, p. 55
3. Istoria Bizanţului, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul”, p. 25 şi Bertrand Lançon, Constantin cel Mare, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 14
4. Despre opinia lui Jacob Burchardt, citat în lucrarea Istoria Imperiului Bizantin, vol.1, Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-630), Editura Anastasia, 2000, p. 47
5. A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului bizantin, traducere şi note de Ionuţ Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă şi Sebastian Laurenţiu Nazâru, Iaşi, 2010, p. 90, Cf. Georges Ostrogorsky, Histoire de l”Etat bizantin, Paris, 1969, p. 53
6. Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea a doua. Viaţa lui Constantin cel Mare, colecţia PSB, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 76–77
7. Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul – istorie şi spiritualitate, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Bucureşti, 2010, p. 68
8. Nicolae Bănescu, Întemeierea Constantinopolului, în revista “Mitropolia Olteniei”, an XV, 1963, nr. 7–8, p. 506–510
9. The Cambridge Ancient History, volume 12, The Imperial Crisis and Recovery, A.D. 193-324, edited by S.A.Cook Litt.D, F.B.A, F.E Ad COOK, M.A, F.B.A.M.P Charlesworth M.A., N.H. Baynes, M.A, F.B., A Cambridge, At the University Press, 1965, p. 696
10. Gaston Boissier, în Istoria Imperiului Bizantin, op.cit. p. 50
11. Imperiul creştin şi asaltul invaziilor, op. cit, p. 51
12. Istoria Bizanţului, Facultatea de Teologie Ortodoxă, p. 26
13. Bertrand Lançon, Constantin cel Mare, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 8–10
14. A. H. M. Jones , Constantine and the Conversion of Europe, Great Britain, 1972
15. Emilian Popescu, Istoria Bizanţului, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul”, 2003
16. Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
17. Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol.1, Imperiul creştin şi asaltul invaziilor (313-630), Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.

Drd. Stelian Gomboş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.