Studiu despre Sfânta Treime…

Despre existenţa, misiunea şi sobornicitatea Bisericii în Duhul Sfintei Treimi. O abordare din perspectiva teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae…

1. Introducere

Acum, la începutul acestui studiu vom sublinia faptul că teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de astăzi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.
Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Dumitru Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul Agapii. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.
Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una cristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos – Domnul şi Mântuitorul. De la Iisus Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.
Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.
Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale. Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demaşte. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Dumitru Stăniloae.
Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.
În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu şaptesprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.
Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.
S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.

2. Sfânta Treime – structură a supremei iubiri

Gândirea personalistă fundamentată biblic şi patristic accentuează valoarea persoanei, plecând de la învăţătura despre Sfânta Treime. În această perspectivă, accentul nu este pus pe unitatea fiinţei, argumentată scolastic, ci pe Dumnezeul cel viu al Revelaţiei biblice care se descoperă prin comuniunea de nesfârşită viaţă a Persoanelor Sfintei Treimi. Această înţelegere subliniază că persoana este mai presus decât ideea. Doar întâlnirea cu Dumnezeu ca o comuniune supremă de iubire a Persoanelor, determină o depăşire a abordării exclusiv conceptuale a tainei dumnezeirii. Persoana nu se reduce la idee, la concept, întrucât este însetată mereu de o relaţie vie şi iubitoare cu alte persoane. În comunicarea dintre persoane ideile reprezintă doar ceva parţial. Plinătatea comunicării se realizează în cadrul întâlnirii şi a comuniunii de viaţă între persoane.
Părintele Dumitru Stăniloae arată că întrucât setea de comuniune nesfârşită a persoanei poate fi hrănită numai printr-o iubire infinită, el prezintă Sfânta Treime ca structură a supremei iubiri. Iubirea nu poate fi numai gândită, ci se cere trăită. Ea presupune în mod existenţial actul de viaţă al dăruirii şi al primirii. Iar această viaţă de comuniune în iubire are ca structură şi model Sfânta Treime.
Iubirea fundamentată pe relaţiile dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este uniformă. „Dar comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti, structură dinamică a iubirii nesfârşite, nu e o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu e uniformă. Sensibilitatea Tatălui faţă de Fiul ia chipul ipostatic mângâietor al Duhului Sfânt. Tatăl se bucură împreună cu Duhul, de Fiul. Dar această mângâiere ipostatică a Tatălui, îndreptată spre Fiul, face şi pe Fiul să răspundă cu o simțire intensificată a iubirii Tatălui faţă de El” .

3. Despre intersubiectivitatea divină

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae arată că în Sfânta Treime este trăită subiectivitatea pură. Fiecărui Subiect treimi îi sunt interioare celelalte două. Intersubiectivitatea treimică exprimă reciproca afirmare, transparenţa şi interioritatea desăvârşită a Persoanelor Sfintei Treimi. Caracterul pur al Subiectelor divine presupune o deplină intersubiectivitatea a lor. Fiecare Persoană dumnezeiască împărtăşeşte în mod distinct întreaga fiinţă divină. Tatăl Îl naşte pe Fiul, însă aceasta nu presupune oarecum că Fiul este un obiect al Tatălui. Fiecare îşi trăieşte propria subiectivitate într-o relaţie de afirmare reciprocă. De aceea este folosită şi expresia „Fiul se naşte din Tatăl”. Tatăl se cunoaşte prin Fiul şi Fiul prin Tatăl. Intersubiectivitatea divină presupune afirmarea reciprocă a Persoanelor Sfintei Treimi, fără să se ajungă la confuzia modurilor de împărtăşire a fiinţei dumnezeieşti.
Astfel, „Intersubiectivitatea şi afirmarea reciprocă face ca Tatăl, trăindu-se ca Tată, trăieşte ca Tată toată subiectivitatea filială a Fiului; subiectivitatea Fiului Îi este interioară, dar ca unui Tată. Îi este nesfârşit mai interioară de cum îi este interioară unui tată pământesc subiectivitatea filială a fiului său, sau de cum îi este interioară unei mame subiectivitatea filială a fiului ei, făcând-o să se poată substitui fiului ei şi să trăiască cu mai multă intensitate decât el bucuriile şi durerile lui. Dar precum Tatăl dumnezeiesc trăieşte subiectivitatea Fiului în subiectivitatea Sa părintească, fără să le amestece, ci intensificându-le, aşa şi Fiul trăieşte subiectivitatea părintească a Tatălui în subiectivitatea Sa filială, sau ca Fiu. Totul e comun şi perihoretic în Treime, fără ca în această mişcare comună a subiectivităţii Unuia în altul să se confunde modurile distincte ale trăirii împreună a acestei subiectivităţi” . Părintele Stăniloae arată că: „Tatăl se cunoaşte pe Sine în Fiul şi prin Fiul, numai întrucât Fiul ca imagine reală a Tatălui proiectează spre Tatăl existenţa Sa, ca Fiu al Tatălui; dar şi Fiul Se cunoaşte pe Sine prin aceasta. Tatăl Se cunoaşte pe Sine în Fiul nu ca într-o imagine pasivă a Sa, ci ca într-o imagine activă, care întoarce şi ea spre Tatăl cunoaşterea sa despre El, cunoaştere ce a devenit posibilă întrucât a luat naştere ca imagine reală perfectă a Tatălui. Naşterea Fiului de către Tatăl e premisa cunoaşterii de sine a Tatălui, realizată în mod comun cu Fiul” .

4. Despre unitatea intratreimică – ca unitate în iubire

Dumnezeu, unul şi întreit în acelaşi timp, reprezintă taina care structurează învăţătura de credinţă creştină. Este prin excelenţă o realitate apofatică, imposibil de cuprins în tiparele logicii formele. Unitatea intratreimică nu este de ordin principal sau juridic, ci se manifestă ca unitate în iubirea desăvârşită existentă între Persoanele Sfintei Treimi, de ordin duhovnicesc, întemeiată prin Tatăl. Unitatea intratreimică nu presupune nici confuzie depersonalizantă, nici o structură a monadelor.
În unitatea intratreimică asumată ca unitate de iubire desăvârşită este trăită o reciprocă dăruire a Persoanelor. Plenitudinea existenţei intratrinitare este trăită ca o bucurie a dăruirii. În acest act de viaţă al dăruirii desăvârşite este trăită cu intensitate deopotrivă taina persoanei şi a comuniunii. Persoana nu rămâne în izolare, ci este deschisă spre comuniune. Această comuniune este structurată prin iubirea intratrinitară care presupune cuprinderea reciprocă a Persoanelor.
Prin unitatea intratreimică trăită ca unitate de iubire, afirmarea fiecărei Persoane se face prin dăruirea faţă de celelalte Persoane: „În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc şi nu se acceptă numai, ci se şi afirmă, se pun în existenţă prin dăruire reciprocă. Iubirea divină este autoeficientă. Tatăl pune pe Fiul din veci în existenţă, prin dăruirea integrală a Sa, iar Fiul afirmă pe Tatăl continuu ca Tată, prin faptul că se acceptă pus în existenţă prin Tatăl, prin faptul că se dăruieşte Tatălui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfectă şi veşnică. Punându-se reciproc în existenţă prin iubirea perfectă, actele prin care se săvârşeşte aceasta sunt acte din veci şi au un caracter de acte cu totul personale, deşi sunt acte în care persoanele divine sunt împreună active” .
În relaţia de dăruire reciprocă este păstrat şi valorificat specificul fiecărei persoane: „O persoană divină se dăruieşte în iubirea sa supremă alteia, fără să se poată pierde. Persoana pusă în existenţă are totul din dăruirea celeilalte. Dar dăruirea e reciprocă între persoanele ce se iubesc, prin urmare şi între persoanele divine. Astfel bucuria Persoanei divine care are etern iniţiativa dăruirii este îndoită: aceea de a se dărui, punând în existenţă pe alta care să poată primi darul, care să se poată împreună-bucura cu ea de plenitudinea fiinţei, şi aceea de a primi iarăşi fiinţa dăruită, dar ca semn al iubirii celeilalte. Tatăl şi Fiul îşi păstrează însă în această reciprocă dăruire poziţia proprie. Fiul se bucură de darul existenţei primite de la Tatăl, iar Tatăl se bucură de darul darului său primit de la Fiul” . Relaţiile intratreimice exprimă un mod de existenţă în care sunt ţinute împreună atât unitatea cât şi distincţia. Într-o reciprocă interioritate a Persoanelor se întăreşte subiectivitatea proprie şi a celorlalte Persoane în relaţii unitare. Unitatea este trăită prin distincţiile Persoanelor, prin valorificarea darurilor specifice într-un act de comuniune profundă. Distincţia nu dispersează unitatea şi unitatea nu anulează distincţia. Persoanele Sfintei Treimi sunt desăvârşit interioare din veşnicie.
Plinătatea existenţei divine se manifestă prin comuniunea interpersonală. În această comuniune Tatăl şi Fiul se afirmă şi se descoperă reciproc. Părintele Stăniloae arată că: „Fiul e chipul şi strălucirea eternă a Tatălui. Fiul e înţelepciunea Tatălui, e Cuvântul revelator al plenitudinii Lui, precum Tatăl este izvorul acestei înţelepciuni şi al Cuvântului revelator. Tatăl ca gândirea pe care o are Tatăl despre sine însuşi, iar Fiul ca un <> gândit al Tatălui, cum spun unii Părinţi orientali, sau ca Logosul ieşit din Mintea paternă. La Dumnezeu gândirea nu e una şi existenţa alta. Gândindu-se pe sine, Tatăl se reduplică ipostatic, fără să se dubleze ca fiinţă. Gândindu-se pe sine, El se cunoaşte pe sine şi ca cel ce gândeşte şi ca cel gândit, cunoscut de sine. El priveşte pe Fiul, <> ipostatic, adică pe sine însuşi ca alt eu, ştiindu-se în acelaşi timp ca izvorul acestui <> perfect al Său” .

5. Despre Dumnezeu Tatăl – ca temei al unităţii intratrinitare

Unitatea Sfintei Treimi având ca temei Persoana Tatălui este una dinamică în care sunt valorificate distincţiile Persoanelor Sfintei Treimi prin relaţii unitare. Nu este o unitate abstractă, ci una de viaţă prin care este evidenţiată reciprocitatea desăvârşită în cadrul relaţiilor intratrinitare. Faptul că Tatăl îl naşte pe Fiul şi îl purcede pe Duhul, determină şi o relaţie de reciprocitate între Fiul şi Duhul.
Această relaţie îl evidenţiază pe Tatăl ca temei al untăţii intratrinitare. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi prin Duhul, Fiul se întoarce spre Tatăl pentru a iubi prin El pe Tatăl. Reciproc, Tatăl îl purcede pe Duhul pentru a iubi prin El pe Fiul. Astfel se poate observa o relaţie internă între purcederea Duhului şi naşterea Fiului. Nu există o exterioritate între naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Duhului din Tatăl, întrucât Duhul este din Tatăl împreună cu Fiul. Dumnezeu Tatăl ca temei al unităţii intratrinitare nu anulează specificul relaţiilor între Persoanele Sfintei Treimi. Părintele Stăniloae arată că: „Fiul iubeşte prin Duhul pe Tatăl ca pe Cel ce L-a născut pe El şi L-a purces pe Duhul, deci prin această iubire nu i se schimbă însuşirea de Fiu, ca să devină identic cu Tatăl. Iubirea Lui faţă de Tatăl e altfel decât iubirea Tatălui faţă de El. Fiul prin Duhul răspunde cu bucuria Sa la bucuria Tatălui faţă de El; adică Fiul nu are iniţiativa bucuriei. Ca atare Fiul nu are Duhul asemenea Tatălui, ca purcezându-L din Sine ca şi Tatăl, ci ca Cel ce-L are pe Duhul din Tatăl, ca Cel ce-L are pe Duhul ca Fiu. Dacă L-ar avea şi Fiul pe Duhul ca unul ce-L purcede, nu s-ar mai raporta prin Duhul faţă de Tatăl ca un Fiu faţă de Tatăl” .
Persoana Tatălui este temeiul de nezdruncinat al unităţii treimice. Din Tatăl izvorăşte întreaga existenţă. Sfântul Ioan Damaschinul îl numeşte pe Tatăl, „abis al fiinţei” şi Minte ca „abis al raţiunii”. Sfântul Maxim Mărturisitorul îl arată pe Tatăl ca Mintea cea necunoscută. Fiul este chip al Tatălui, iar Duhul este viaţa Tatălui sau iubirea Lui. Plecând de la această realitate, este important de observat reciprocitatea dintre adevăr şi iubire. Iubirea autentică poate fi trăită numai întru Adevăr. Tatăl îşi cunoaşte chipul Său, iubindu-L şi iubirea este relaţia faţă de Adevăr. „Tatăl, văzându-şi chipul ipostatic în Fiul , îşi iubeşte acest chip. Iubirea sa, care este expresia cea mai proprie a vieţii spirituale, este un alt mod de revelare a Sa. Dar un mod care îi revelează tot aşa de deplin ca şi chipul Său. Şi fiecare din aceste moduri ipostatice poartă în sine şi celelalte moduri împreună cu întreaga fiinţă divină. Astfel fiecare ipostas poartă toată dumnezeirea, dar în modul propriu. Şi toate trei sunt necesare pentru a ipostasia plenitudinea dumnezeirii. În special sunt necesare modul <<chipului, sau al <> şi al <> pentru a revela pe Tatăl în care adâncul abisal al dumnezeirii e un mod neoriginal şi de originare a modurilor revelatoare” .

6. Despre unitatea de fiinţă între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Fiul ca Logos al Tatălui

Fiinţa divină există din veşnicie în modul dăruiri ei de către un ipostas altui ipostas. „Menţinerea unităţii de fiinţă între Tatăl şi Fiul e asigurată prin dăruirea desăvârşită a întregii fiinţe prin naştere de către un ipostas şi prin primirea ei totală prin naşterea de către alt ipostas. Dar Dăruitorul prin naştere, sau Tatăl, priveşte în acelaşi timp cu bucuria deplinei iubiri spre Cel ce există prin dăruirea Sa de Sine. Şi Primitorul existenţei prin naştere, la fel. Cel ce există ca rod al dăruirii desăvârşite prin naşterea din primul ipostas, se bucură de Dăruitorul existenţei Sale prin naştere, însă nu ca Cel ce este El însuşi izvorul acestei bucurii, căci tot ce are El, are de la Tatăl şi nimic de la Sine” .
Sfântul Atanasie cel Mare arată că Dumnezeu este adevărat numai pentru că este un Tată care are un Fiu. Numai aşa Dumnezeu este Persoană care Se dăruieşte şi prin iubirea veşnică pe care o are pentru Fiul, poate să-şi extindă această iubire şi la alţi fii. Pentru că Dumnezeu este un Tată personal, el aduce la existenţă persoane cărora le acordă iubire şi valoare veşnică. Sfântul Atanasie cel Mare insistă că Fiul este Cuvântul şi Înţelepciunea Tatălui. „Persoana iubită reprezintă logosul sau sensul, pentru persoana iubitoare. Fiul Cel iubit al Tatălui reprezintă Logosul, sau Cuvântul Tatălui. Şi cum Dumnezeu are un sens din eternitate, din eternitate el este un Tată şi un Fiu. În iubirea faţă de Fiul se pune în evidenţă înţelepciunea Tatălui, cum se pune în evidenţă în iubirea noastră faţă de altă persoană înţelepciunea noastră”.
Cuvântul Tatălui nu este doar rostitor, ci este Fiul, este Subiect al relaţiei cu Tatăl. În această relaţie Tatăl se dăruieşte integral Fiului. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt”. Tatăl este începutul existenţei Care este trăit ca Persoană în relaţia Sa de dăruire faţă de Fiul. Tatăl este ipostasul – izvor, „dar acest început fără început are în acelaşi timp în el dinamismul dăruirii. El e Tată în sensul adevărat al cuvântului. Ca atare El se trăieşte ca dragoste ultimă dăruitoare. Ca atare are un Fiu, Căruia i se dăruieşte în întregime. Căci un Tată deplin se dăruieşte deplin. Faţă de El Fiul se trăieşte ca Fiu desăvârşit, ca Cel ce primeşte totul. Tatăl se revelează în Fiul în întregime. Fiul Îl revelează pe Tatăl în întregime. El e Cel ce pune adâncul obârşiei dăruitoare a Tatălui în lumină, El e dovada acestei obârşii dăruitoare. Având tot ce are Tatăl în mod manifestat, Fiul şi Cuvântul e numai sensul, ci şi puterea, viaţa lucrarea totală a Tatălui în care îşi arată iubirea Lui totală”.

7. Sfânta Treime ca existenţă desăvârşită

Existenţa care nu este conştiinţă de sine nu este deplină. Rostul existenţei se împlineşte prin persoană. Persoana presupune deopotrivă conştiinţa propriei identităţi şi capacitatea dăruirii de sine, trăirea bucuriei rezultată din dăruirea faţă de celălalt. Persoana este existenţă dăruitoare şi primitoare, capabilă să comunice bucuria trăită. O persoană nu-şi poate fi autosuficientă. Existenţa ei se împlineşte prin relaţia cu altă persoană. În Sfânta Treime este structurată existenţa desăvârşită, întrucât există şi cea de-a treia Persoană capabilă să împărtăşească printr-o experienţă proprie relaţia de dăruirea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul. Tatăl este originea exclusivă a Fiului şi a Duhului Sfânt, deofiinţă cu El. Tatăl prin Fiul şi în Duhul Sfânt este originea a tot ce există. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos din Care îşi trage numele orice fiinţă în cer şi pe pământ” . Este interesant că Sfinţii Părinţi nu spun direct că Tatăl este deofiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, ci afirmă că Fiul şi Duhul Sfânt sunt deofiinţă cu Tatăl. Fiinţa divină este comună, dar ea este comunicată din veşnicie de către Tatăl.
Unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi având ca temei Persoana Tatălui indică o gândire personalistă. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: „Această înţelegere a Treimii, deşi nu neagă unitatea de fiinţă a Persoanelor, este profund personalistă şi nu vedem în ea înclinarea de a deduce Persoanele din fiinţă. Fiinţa divină nu e decât în Persoane, fiindcă se comunică din Persoana Tatălui. La originea tuturor e un Tată Persoană, nu o esenţă. În Sfânta Treime Tatăl e într-o veșnică dăruire de Sine, Fiul într-o veşnică primire a Tatălui şi Duhul Sfânt într-o veșnică participare la bucuria Tatălui care se dăruieşte şi a Fiului care-L primeşte” . Relaţia de comuniune intratrinitară este temeiul extinderii iubirii în planul creaţiei: „Numai Treimea ca existenţă plenară identică cu binele desăvârşit, trăit de Tatăl ca veşnică dăruire de Sine şi de Fiul ca veşnică primire fericită a Tatălui, având fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfânt, umple de sens existenţa. Numai pentru că Dumnezeu este un Tată care din veci şi până în veci se dăruieşte cu iubire unui Fiu, acest Dumnezeu voieşte să aibă şi alte existenţe conştiente cărora să le dăruiască existenţa ca un bine şi care să primească cu mulţumire şi pentru veci existenţa, asemenea Fiului. Şi numai pentru că în Dumnezeu, este şi un Fiu, acest Fiu voieşte ca să iubească şi alte fiinţe conştiente pe Tatăl asemenea Lui pentru primirea existenţei de la El. Şi numai pentru că Tatăl rămâne Tată în veci, iar Fiul, Fiu în veci, ne vom bucura şi noi în veci de afecţiunea dăruitoare a Tatălui către noi cei unişi cu Fiul şi de voinţa Fiului de a ne avea unişi cu Sine în veşnica iubire faţă de Tatăl, de la care primim împreună cu Fiul toate, Fiul fiinţa, iar noi toate darurile create şi necreate. Dacă Treimea este binele desăvârşit din veci şi până în veci, ea nu ne creează numai pentru o existenţă temporală, ci pentru o existenţă spre fericirea veşnică, în împărtăşirea de binele sau de iubirea care este Ea” .
Relaţia de comuniune desăvârşită între Tatăl şi Fiul structurează întreaga existenţă creată, orientând-o eshatologic spre împărăţia comuniunii veşnice. Împărăţia cerurilor ne dezvăluie Sfânta Treime ca ţintă veşnică pentru întreaga creaţie. Această împărăţie a Sfintei Treimi, pregustată istoric în Biserică este veşnică. Încă de la conceperea ca om a Fiului Celui Preaînalt, îngerul spune Fecioarei că „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” . Această afirmaţie este reluată în Crezul pe care-l mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie. În Cartea Apocalipsei se vorbeşte de împărăţia veşnică a Tatălui şi a Fiului: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru (Tatăl) şi a Hristosului Său şi va împărăţi în veci” . Împărat va fi Mielul înjunghiat, dar şi Tatăl. „Şi tronul lui Dumnezeu şi cel al Mielului va fi într-însa” . În mod insistent viaţa liturgică a Bisericii ne prezintă împărăţia veşnică a Sfintei Treimi.

8. Despre Sfânta Treime şi existenţa, misiunea şi sobornicitatea Bisericii

Biserica este prezenţa Sfintei Treimi între credincioşi prin harul dumnezeiesc, căci în ea Tatăl este prezent prin Fiul şi Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt întrucât este în Tatăl şi în Fiul, îi ridică la o unire harică cu întreaga Sfânta Treime. Trup tainic al lui Iisus Hristos, Biserica apare ca o realitate divino-umană, teandrică, sacramentală, prin care plinătatea iubirii şi vieţii treimice este împărtăşită credincioşilor în comuniunea iubirii, în trăirea lor sobornicească, comunitară. Cu aceasta ajungem la înţelegerea sobornicităţii Bisericii în strânsă legătură cu Sfânta Treime. Numai în lumina dogmei Sfintei Treimi se descoperă, în adevăratul ei înţeles, sobornicitatea Bisericii. Noi credem în Biserica una, sfânta, sobornicească şi apos¬tolică. Aşa mărturisim în Simbolul Credinţei. Aceasta este tradiţia creştină a Bisericii învăţată de Sfinţii Părinţi, afirmată de sinoade şi păstrată de creştinătate de-a lungul veacurilor. Biserica este comunitară şi sobornicească în structura ei, deoarece realizează între mem¬brii ei o trăire după chipul vieţii treimice. În acest înţeles, tradiţia ortodoxă vede fundamentul şi temeiul sobornicităţii în Sfânta Treime.

9. Sobornicitatea Bisericii, aspect caracteristic al ecleziologiei ortodoxe

Încercând să definim al treilea atribut al Bisericii, acela de sobornicească, o analiză etimologică a cuvântului ni se pare necesară. Cuvântul „sobornicesc” este echivalentul cuvântului „catolic”, cele două cuvinte fiind sinonime. Textul slavon al Simbolului de Credinţă traduce adjectivul katoliki – cu cel de „soboroaia”, iar cuvântul „sobornost” apare în teologia ortodoxă rusă a secolului al XIX – lea, în opera teologului Alexie Homiacov, redând ideea de catolicitate, pe care o dezvoltă în scrierile sale despre Biserică. Rădăcina slavă „sobor” vrea să spună „adunare”, iar forma verbală a cu¬vântului (sobirati) are înţelesul de „a aduna”, „a uni”. A crede în Biserica soborni¬cească este a crede într-o Biserică ce adună şi uneşte. Termenul de „sobornost” (sau soborny) derivat din rădăcina „sobor” primeşte o nouă nuanţă, fără a pierde prin aceasta sensul lui direct, acela de catolic sau catolicitate. S-ar mai putea traduce „sobornost” prin sinfonicitate, unanimitate, ca şi prin cel de sinodalitate (Biserica este sinodală în viaţa ei de unitate în Duhul Sfânt, în organizarea ei ierarhică, în menţi¬nerea vieţii ei prin sinoade, soboare). Cuvântul catolic are mai mult un înţeles calitativ, decât cantitativ. În documentele creştine cele mai vechi, termenul katoliki nu a fost folosit într-un sens cantitativ, pentru a desemna extensiunea spaţială a Bisericii, ci el viza mai mult integritatea doctrinei, a tradiţiei în opoziţie cu învăţăturile eretice. Catolicitatea are, astfel, mai mult înţelesul de ortodox, de ceea ce este adevărat, decât cel de „universal”. În acest sens, termenul pare să fie folosit pentru prima dată de Sfântul Ignatie al Antiohiei şi apoi în Mar¬tiriul Sfântului Policarp al Smirnei. Cuvântul catolic reapare la Sfântul Clement Alexandrinul cu sensul de Biserica adevărată în opoziţie cu grupările eretice”. Biserica „catolică” este cea care se afla în adevăr, care participă la adevăr şi trăieşte viaţa adevărată. În Apus, în Occident, prin Fericitul Augustin, acest termen a primit o interpretare exclusiv cantitativă. După Fericitul Augustin, identificarea celor două noţiuni, catolic şi uni¬versal, a fost adoptată în vocabularul teologic apusean şi occidental, încât atributul de catolicitate are până astăzi înţelesul de universalitate.
Catolicitatea nu este un termen spaţial pentru a desemna întinderea Bisericii creştine, ci o calitate intrinsecă, ce are de la început şi va fi totdeauna proprie Bisericii, independent de condiţiile istorice în care spaţiul şi numărul credincioşilor ei ar putea fi mai mult sau mai puţin limitate. S-a voit adeseori să se înţeleagă prin catolicitate, întinderea Bisericii în lume. Dacă s-ar primi o astfel de definiţie, ar tre¬bui să recunoaştem că Biserica creştină din ziua Pogorârii Sfântului Duh a fost de¬parte de a fi catolică (adică sobornicească sau comunitară), că Biserica nu devine catolică decât în epoca modernă şi nici până astăzi ea nu este încă în mod definitiv catolică. Biserica nu este mai puţin sobornicească în ziua Pogorârii Sfântului Duh decât astăzi. Ea a fost întotdeauna sobor¬nicească şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Adevărata catolicitate (sobornicitate) a Bisericii nu poate fi măsurată prin semne exterioare, căci ea este o însuşire lăun¬trică şi interioară a Bisericii, menţinută de Duhul Sfânt, care sălăşluieşte în ea: „Ceea ce consti¬tuie Biserica – zicea Alexie Homiacov – nu este nici cifra numerică a credincioşilor, nici adunarea lor vizibilă, ci legătura însăşi care îi uneşte”. În locul atributului de „catolicitate”, care a luat astăzi sensul de universal şi are o tendinţă primaţială, definind o confesiune creştină, Ortodoxia foloseşte expre¬sia de sobornicitate în înţelesul de unire intimă a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se reflectă viaţa tuturor şi fiecare reflectă viaţa întregului. Fiecare există prin întreg şi întregul se susţine prin legătura tainică ce le uneşte pe toate. Sobornicitatea este această legătură a fiecăruia cu întregul, care nu se schimbă în fiinţă prin împărţire, ca focul şi scânteia, ca marea şi apa, deoarece are aceeaşi fiinţă în partea cea mai mică şi în cea mai mare. Aici este sobornicitatea Bisericii: manifestarea întregului în fiecare şi legătura fiecăruia cu întregul.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au insistat asupra acestui aspect al sobornicităţii Bisericii. Por¬nind de la textul Sfântului Apostol Pavel: „Dacă toate ar fi un mădular, unde ar fi trupul?” (I Cor. XII, 14), Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă nu ar fi între voi multă deosebire, n-aţi fi un trup, iar nefiind un trup, n-aţi fi una; iar nefiind una n-aţi fi de aceeaşi fiinţă. Deci, dacă aţi fi toţi de aceeaşi cinste, n-aţi fi un trup; iar nefiind un trup, n-aţi fi una; iar nefiind una, cum aţi fi de aceeaşi fiinţă ? Acum însă, tocmai pentru că nu aveţi toţi un singur dar, sunteţi un trup, sunteţi toţi una”. Sfântul Ioan Gură de Aur surprinde aici caracterul paradoxal al întregului organic, care se arată în diversitatea sa lăuntrică şi în unitatea sa. Aceasta este taina întregului: comunul care leagă mădularele între ele şi pe care îl serveşte fiecare”. Este o legătură soborni¬cească între membrii Bisericii. Ei se susţin unii pe alţii în întreg. Toate mădularele sunt egale în cinste, întrucât fie că se face prin el o lucrare mai mică sau mai mare, o face acelaşi organism întreg şi este la fel de necesară pentru menţinerea întregului. Mădularele sunt atât de strâns legate între ele prin întregul organic încât prin dis¬trugerea unuia se distrug şi celelalte. Reţinem din aceste texte ale Sfântului Ioan Gură de Aur legătura fiecărui mădular cu întregul şi lucrarea întregului prin fiecare mădular. Acest întreg, în cazul nostru, este Biserica.
Tradiţia şi spiritualitatea ortodoxă a intuit substanţa, conţinutul şi esenţa sobornicităţii Bisericii. Sobornicitatea este taina întregului, plenitudinea şi totalitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Membrii Bisericii sunt într-o legătură sobornicească în măsura în care fiecare membru nu se desparte şi separă de întreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos. Sobornicitatea este expresia integri¬tăţii vieţii Bisericii. Sobornicitatea şi catolicitatea se arată şi în rugăciunea Bisericii, ştiind că toate mădularele Trupului lui Iisus Hristos se desăvârşesc prin rugăciunea reciprocă. Fiecare se roagă şi pentru alţii şi alţii pentru fiecare: „Noi ne rugăm – zice Alexie Homiacov – pentru că nu putem să nu ne rugăm şi această rugăciune a tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi este ca sângele care circulă în tot Trupul Bisericii”. Această rugăciune a fiecăruia pentru toţi şi a tuturor pentru fiecare este expresia legăturii, raportului şi relaţiei între credincioşi. Cu alte cuvinte, sobornicitatea Bisericii nu se limitează numai la relaţiile între cei vii, ci şi la cele dintre ei şi cei adormiţi prin rugăciunile şi pomenirile ce se fac pentru cei dece-daţi sau trecuţi la cele veşnice. În Sfânta Liturghie a Bisericii Ortodoxe se realizează o adevărată comuniune a viilor şi a morţilor. În mod concret, sobornicitatea Bisericii se manifestă şi exprimă în actele de cult, ca acte de trăire comună a credinţei, însă Biserica este sobornicească în viaţa ei spirituală şi duhovnicească, ca şi în organizarea ei ierarhică, în doctrină şi dogmă, ca şi în cult. Natura Bisericii este sobor¬nicească, comunitară. Aşa cum Iisus Hristos străluceşte în fiecare din mădularele îndumnezeite ale Trupului Său tainic, în acelaşi fel străluceşte sobornicitatea în fiecare parte a Bisericii şi în toată Biserica. Viaţa ei întreagă este o viaţă de comuniune şi iubire. Biserica este sobor¬nicească şi comunitară în toate elementele sale. Nici unul nu se mântuieşte singur, nu se sfinţeşte singur, ci în Biserică, împreună cu ceilalţi membri, în strânsă legătură cu ei.

10. Sobornicitatea Bisericii, chipul relaţiilor treimice. Aspectul trinitar al sobornicităţii Bisericii

Ecleziologia ortodoxă este trinitară prin excelenţă. Viaţa Bisericii este comuniunea cu viaţa Sfintei Treimi sau viaţa dumnezeiască, îm¬părtăşită prin har credincioşilor. Noi participăm la aceeaşi Viaţă, care este viaţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem una în Iisus Hristos, iar viaţa trinitară sau treimică este comunicată prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, încât „Biserica este o societate a persoanelor umane laolaltă cu persoanele divine”. Sobornicitatea Bisericii după chipul perihorezei treimice este atestată de Iisus Hristos în cuvintele: „Ca să fie una… precum suntem şi Noi… după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, ca să fie întru Noi… precum şi Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie desăvârşiţi” (Ioan XVII, 20, 22-23 , cf. Efes. IV, 4-6). Dumnezeu este de fiecare dată unul şi treimic: unul în fiinţa Sa şi treimic în ipostase, Dumnezeu unic în trinitate şi trinitatea într-un Dumnezeu unic. Nu se află fiinţa divină în afară de persoane, dar nu se afla persoana în afara fiinţei. În fiinţa divină nu se află nimic din ce nu ar fi în ipostas, care ar trăi dincolo de persoană. Între persoană şi fiinţă nu se află opoziţie. Persoana este un mod unic de a conţine fiinţa. Dumnezeu este unitate prin raţiunea fiinţei, şi Treime prin modul existenţei. Ipostasurile treimice au aceeaşi unică fiinţă. Fiecare persoană cuprinde întreaga fiinţă divină şi se găseşte întreagă în celelalte două persoane. Fiecare ipostas este un subiect absolut care poartă în el toată dumnezeirea în baza existenţei perihoretice. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Dumnezeirea este în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceeaşi este întreagă în întreg Tatăl; şi Tatăl este întreg în aceeaşi întreagă; şi aceeaşi este întreagă în întreg Fiul; şi Fiul este întreg în aceeaşi întreagă; şi aceeaşi este întreagă în întreg Sfântul Duh; şi Duhul Sfânt este întreg în aceeaşi întreagă… căci nu se împarte dumnezeirea… Tatăl este întreg în întreg Fiul şi în întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit; şi întreg este Fiul în întreg Tatăl şi în întreg Duhul Sfânt, în chip desăvârşit şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip desăvârşit”. În Sfânta Treime, fiecare ipostas este un întreg şi întregul divin este în fiecare ipostas, iar întregul dintr-un ipostas este întreg în întregul celorlalte două ipostasuri. Aceasta nu înseamnă că fiecare ipostas este abso¬lut identic cu celelalte ipostase ale Sfintei Treimi, căci această identitate ar nimici şi anula unicitatea fiecărui ipostas. Precum în Dumnezeu fiecare din cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, nu sunt o parte din Sfânta Treime, ci Dumnezeu întreg, la fel „Biserica – zice Vladimir Lossky – nu este o federaţie a părţilor ei, căci fiecare parte în ea se identifică cu întregul, exprimă întregul, vrea tot ce vrea întregul, nu există în afara întregului”. Taina sobornicităţii descoperă în viaţa Bisericii viaţa perihoretică a Sfintei Treimi. În această cuprindere de către fiecare ipostas divin, în subiectivitatea sa pură, a obiec¬tivităţii subiective a celorlalte două persoane divine, ca subiectivitate a sa, subiec¬tivitate care constituie pentru celelalte forma obiectivă a aceluiaşi conţinut subiec¬tiv, în această trăire a întregului univers divin de către fiecare persoană divină, dar în legătură cu întregul treimic, se află şi taina întregului din Biserică. Biserica este sobornicească în întregul ei ca şi în fiecare din părţile ei. Fiecare parte are aceeaşi plinătate ca şi întregul. „Biserica – zice teologul Alexander Schmemann – este sobornicească (cato¬lică) în măsura în care fiecare din părţile sale nu este numai în acord cu întregul, ci se identifică şi se încorporează în el (în întreg) partea, în alţi termeni, este întregul”.
Conştiinţa sobornicească a Bisericii nu este conştiinţa comună, ci conştiinţa personală a totalităţii creştinilor. Este conştiinţa, ce se prezintă ca „întreg”, ca „adevăr sobornicesc”, ca adevăr al în¬tregului, în Biserică, credincioşii sunt legaţi unii cu alţii şi fiecare cu întregul. De aceea bucuria şi suferinţa fiecărui mădular este şi bucuria şi suferinţa întregului, şi invers. Căderea în păcat a unui credincios întristează pe fiecare dintre noi, semenii şi fraţii lui, şi de aici senti¬mentul unei responsabilităţi pentru ceilalţi. Eşti răspunzător nu doar pentru tine, ci şi pentru ceilalţi fraţi ai tăi, cu care te simţi legat în unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos, printr-o ţesătură sobornicească, deoarece Sobornicitatea este expresia acestei responsabilităţi pentru toţi şi pentru toate. Biserica nu formează numai o unitate în Iisus Hristos, în care nu s-ar afla decât o singură conştiinţă, conştiinţa persoanei lui Iisus Hristos, la care ar participa credincioşii, fiindcă aceasta ar însemna că Iisus Hristos cuprinde în El ipostasele umane ca părţi din persoana Sa unică. Conştiinţa Bisericii, în acest caz, nu ar fi decât conştiinţa Fiului unic în care conştiinţele umane ar dispărea ca persoane umane, distincte între ele şi diferite de persoana lui Iisus Hristos. Aceasta ar fi o interpretare greşită. Prin faptul că noţiunea de persoană implică o ireductibilitate ontologică, este imposibil de a admite că o per¬soană ar putea fi cuprinsă într-o suprapersoană, ca parte a ei. Dacă noi suntem una în Iisus Hristos, unitatea noastră în El nu afectează de loc pluralitatea personală. Unitatea naturii noastre în Iisus Hristos nu exclude „poli-ipostaseitatea” umană. O pluralitate de centre personale însufleţeşte unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Credincioşii nu sunt despărţiţi între ei prin pluralitatea lor ipostatică, ci trăiesc în unitatea harică şi în duhul iubirii: „Unitatea Bisericii – zice Alexie Homiakov – rezultă în mod necesar din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este pluralitate de persoane în des¬părţire individuală, ci unitatea harului dumnezeiesc, care trăieşte în pluralitatea creaturilor”. (După cum afirmă şi Părinţii Profesori Dumitru Stăniloae, Ion Bria şi Nicolae Fer). Sobornicitatea cuprinde nu numai unitatea, ci şi pluralitatea; ea înseamnă un acord între unitate şi pluralitate. Existând după chipul Sfintei Treimi, Biserica pre¬zintă în fiinţa ei caracterul antinomic al identităţii şi diversităţii simultane. În viaţa trinitară există o unitate de fiinţă şi o pluralitate de persoane. Sfânta Treime este în acelaşi timp o identitate absolută şi o pluralitate absolută. Teologia creştină a exprimat întotdeauna omousianitatea celor trei persoane divine şi deosebirea lor ipostatică. Sfântul Grigore de Nazianz spune: „Când vorbesc despre Dumnezeu, voi trebuie să vă simţiţi scăldaţi într-o singură lumină şi în trei lumini. Eu spun trei, gândindu-mă la caractere proprii sau la ipostase… Şi spun una sub raportul fiinţei, adică a dumnezeirii. Căci există acolo o împărţire neîmpărţită, o unire care păstrează deosebirea. Unul singur în Trei, aceasta este dumnezeirea. Cei Trei sunt Unul singur”. Dumnezeu se găseşte într-o uni¬tate de fiinţă, dar fiinţa divină există printr-o pluralitate ipostatică, care face ca fie¬care persoană divină să-şi menţină caracterul ei personal în unitatea fiinţială. Atin¬gem aici izvorul însuşi al sobornicităţii.
Biserica prezintă în fiinţa ei caracterul antinomic al unităţii în Iisus Hristos şi al pluralităţii de ipostasuri. Taina sobornicităţii Bisericii se realizează în pluralitatea conştiinţelor personale, ca un acord de unitate şi pluralitate, după modelul vieţii treimice. Sfânta Treime se reflectă în unitatea-pluralitatea Bisericii. Biserica deţine şi posedă sobornicitatea, pentru că Fiul şi Sfântul Duh, trimişi de Tatăl, i-au revelat ei Trini¬tatea ca normă a vieţii sale. Sobornicitatea – zice teologul rus Vladimir Lossky – „leagă Biserica cu Dumnezeu, care se revelează în ea ca Treime, acordându-i modul de existenţă propriu al unităţii-pluralităţii…”, o viaţă după chipul „sobornicităţii divine”, dacă îndrăznim să aplicăm acest termen ecleziologic Sfintei Treimi. Sfânta Treime comu¬nică Bisericii sobornicitatea sa: o identitate inefabilă a unităţii şi pluralităţii după chipul Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Persoanele dumnezeieşti sunt într-o unitate omousianică. Credincioşii realizează între ei, prin trăirea lor sobornicească, o omousianitate, pentru că întregul fiinţează în fiecare parte. „Omul sobornicesc – zice teologul francez Oliver Clement – nu este numai asemenea cu ceilalţi, el este omousian, după o iden-titate ontologică”. În omousianitatea noastră suntem însă diferiţi cum nu sunt per¬soanele divine, căci natura umană se repetă în mod diferit şi distinct în fiecare eu uman. Credin¬cioşii sunt cuprinşi în Trupul tainic al lui Iisus Hristos într-o unitate omousianică şi într-o pluralitate ipostatică. Sobornicitatea este acordul inefabil dintre unitatea şi pluralitatea membrilor Bisericii.
În acelaşi timp, sobornicitatea este şi o unitate de comuniune, comunicată Bise¬ricii de Sfânta Treime. Persoanele dumnezeieşti sunt şi într-o unitate de comuniune deplină şi desăvârşită, căci „unitatea divină – zice teologul rus Boris Bobrinskoy – nu este simplu unul din atributele lui Dumnezeu; ea este mai curând viaţa lui profundă şi fructul iubirii ce există între persoanele divine. Unitatea nu este o confuzie depersonalizată, nici o structură a monadelor, nici suma parţilor unui întreg. Numai în Dumnezeu unitatea asigură o uniune deplină, care apară calităţile distinctive şi absolute ale persoane¬lor”. Unitatea Sfintei Treimi nu este o unitate în care persoanele divine se contopesc ca într-una singură, ci o unitate, care este fructul iubirii şi comuniunii dintre persoane şi care menţine însuşirile lor specifice. Unitatea de comuniune a Persoanelor dumnezeieşti este împărtăşită vieţii Bisericii, în care unitatea nu este o simplă unire între credin¬cioşi, ci „o unitate divino-umană, o unitate a oamenilor cu Dumnezeu, în comuniune cu această prezenţă, în participare comună la darurile ei”. Soborni¬citatea în acest sens este un anumit fel de unitate: unitatea de comuniune, o unire a iubirii, o viaţă în comun. Unitatea de comuniune este singura unitate în care persoanele umane îşi păstrează caracterul lor ipostatic. Sobornicitatea Bisericii se manifestă ca o comuniune între credincioşi. Sfânta Treime este comuniune. După modelul Sfintei Treimi, omul este creat în comuniune. Fie¬care persoană este în comuniune cu alte persoane. Martin Buber şi multe sisteme de gândire din prima jumătate a secolului nostru au evidenţiat faptul că omul este în comuniune şi se descoperă pe sine ca „eu”, în măsura în care descoperă pe ceilalţi oameni ca „tu”. Eu sunt împreună cu alţii. „Eu devin în tu – zice Martin Buber – devenind eu, spun tu. Orice viaţă adevărată este întâlnire. Relaţia cu Tu este nemijlocită”. Eu nu pot să-mi găsesc împlinirea mea ca existenţă decât în relaţie cu tu. În această chenoză a lui eu spre tu, eul îşi găseşte existenţa sa. În relaţie cu tu, eu apare ca „per¬soană prin faptul că intră în relaţie cu alte persoane”. Persoana umană poate să existe cu adevărat numai în comuniune cu alte persoane: „Faptul fundamental al existenţei umane este omul-cu-omul”. Comuniunea este totdeauna personală, ea este mereu o întâlnire a lui „eu” cu un „tu” în „noi”. În comuniune adevărată nu există nici un obiect. Persoana nu este tratată de altă persoană, ca un obiect, ci ca un continuu „tu” al ei. Comuniunea este dincolo de orice obiectivitate ori subiectivizare. Credincioşii se realizează pe sine în relaţie cu alţii. În Sfântul Duh se împli¬neşte relaţia vie, pentru că El este viaţa celor doi (sau a mai multora) întâlniţi în El. Eu şi tu se întâlnesc în sfera lui „între-doi”. Sfântul Duh este această sferă a lui între-doi. Credincioşii se întâlnesc în Sfântul Duh. Sfântul Duh realizează sobornicitatea Bisericii deoarece este adevărata comuniune a credincioşilor în iubirea divino-umană, în iubirea lui Iisus Hristos. Credincioşii realizează între ei o comuniune în iubire, devenind pe pământ chip al Sfintei Treimi.
Viaţa dumnezeiască este împărtăşită prin Sfântul Duh credinciosului, făcâdu-l pe acesta să trăiască cu fraţii săi într-o unitate de comuniune asemănătoare cu cea a Sfintei Treimi”. Comuniunea este în iubire, iar iubirea deplină nu poate fi decât cu trei. Nu¬mai în al treilea iubirea celor doi se desăvârşeşte (După cum susţinea şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae). Dumnezeu trebuie să fie în trei persoane, pentru ca iubirea lui să fie perfectă. Numărul de trei este cel al lui Dum¬nezeu Treimic. Numai fiindcă sunt trei, persoanele divine se iubesc deplin. În trei este adevărul. Subiectul adevărului este mişcarea lui eu la el prin tu, căci „Adevărul – zicea teologul rus Pavel Florovsky – este contemplarea sinelui său printr-un altul în al treilea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… Subiectul adevărului este mişcarea a trei, însă… o miş¬care substanţială. În Sfânta Treime sunt nu o persoană, nici mai multe, ci numai trei. Pavel Florovsky spune: „Nu trei fiinţe, ci una, nu un ipostas, ci trei… Nu pot exista mai mult ca trei, căci numai trei ipostasuri fac împreună din veşnicie, ceea ce sunt. Numai în unitatea celor trei primeşte fiecare ipostas o confirmare absolută”. În afară de trei, persoanele divine nu pot exista real, căci numai întâlnirea celor doi în al treilea afirmă caracterul ipostatic al celor două persoane divine: „În unitatea a doi – zice Leo Karsawin – al doilea trăieşte doar prin primul şi nu există real în sine. De aceea, deosebirea lui este iluzorie. În afară de mişcarea la un al treilea, nu există în al treilea nici un „stâlp”, nici o „temelie” a caracterului său ipostatic”. Trei înseamnă viaţa divină. Unul este un lucru în sine, în timp ce doi se deschid într-un fel iubirii. Însă iubirea celor doi este imperfectă, pentru că iubind pe altul nu se iubeşte în fond decât pe sine. Este un egoism în doi. Iubirea dezinteresată, plină de sacrificiu, extatică, nu apare decât cu trei”. Dumnezeu este iubirea desăvârşită, pentru că este din veci Sfânta Treime. Iubirea Tatălui şi a Fiului se întâlneşte în Duhul Sfânt. Iubirea reciprocă a Tatălui şi a Fiului este purtată de Duhul Sfânt. El este cel ce oferă iubirea şi este deplin în ceea ce dăruieşte: „Tatăl este Iubitorul – zice teologul rus Evghenie Kovalevsky – pentru că El este izvorul iubirii, Fiul este Cel iubit, pentru că El este realizarea iubirii, în El iubirea se manifestă, Duhul Sfânt este iubirea, pentru că El este Cel ce dăruieşte iubirea”. În Sfânta Treime, fiecare trăieşte în Altul, prin Altul, pentru Altul. Aceasta este iubirea fiecărei persoane: nimic în sine, pentru sine, nici prin sine. Persoana este depăşirea „sinelui” pentru alta persoană, uitarea de sine pentru altul: „Caracterul ipostatic al Sfântului Duh – zice acelaşi teolog rus – este de a se dărui, ştergându-se, după cum Tatăl iubeşte uitându-se în Fiul, în care El a pus toată bunătatea Sa, după cum Fiul este iubit pentru că renunţă la Eul Său, pentru ca Tatăl să se manifeste şi Duhul Sfânt să strălucească”.
După cum în Sfânta Treime comuniunea de iubire nu este în doi, ci în relaţia din¬tre trei şi fiecare este prin altul şi pentru altul, în acest fel şi sobornicitatea Bisericii trebuie înţeleasă ca o comuniune de iubire nu în doi, ci în relaţia dintre cei doi cu al treilea, adică cu întregul; fiecare credincios fiind prin altul, adică prin întreg, prin legătura cu întregul, pentru altul, adică pentru întreg. Viaţa fiecărui credincios se dezvoltă, se extinde şi se lărgeşte pentru a deveni viaţa altuia. Întreaga viaţă a Bisericii este comuniune. Această „comuniune sfântă” în har şi iubire, prin care toţi sunt legaţi şi uniţi într-un singur organism divino-uman este fiinţa însăşi a sobornicităţii Bisericii”. Comuniunea este un întreg sfânt în care toţi sunt nu numai fraţi, ci fraţi în Iisus Hristos şi în care însuşi Iisus Hristos devine frate. Sobornicitatea Bisericii trebuie să fie privită, abordată şi înţeleasă după modelul comuniunii persoanelor în Dumnezeu-Treime, în realizarea unei depline iubiri. Sfânta Treime este iubire. Credincioşii realizează numai în iubire întreg chipul lui Dumnezeu, chipul Sfintei Treimi. „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh…” cântă Biserica în timpul Sfintei Liturghii. Prin iubirea dintre ei, credincioşii mărturisesc Sfânta Treime. Iubirea însă este în acelaşi timp dăruire. Persoana însăşi este dăruire; dăruirea mea celuilalt, care face şi pe celalalt să se dăruiască, fiindcă eu mă dăruiesc lui. Sfânta Treime este iubire pentru că este dăruire reciprocă. Fiecare persoană se dăruieşte întreagă celeilalte şi cealaltă se dăruieşte ei. Totul în sobornicitatea Bisericii se explică prin Sfânta Treime, de unde trebuinţa noastră de a ne dărui pe noi celuilalt şi lui Dum¬nezeu, pentru a realiza între noi o relaţie ce există din veci în Dumnezeu. Mădula¬rele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se dăruiesc fiecare celuilalt şi întregului. Persoanele treimice fac ca totul în viaţa Bisericii să fie dăruire şi comuniune, pentru că viaţa trinitară este comuniune şi dăruire. Triadocentrisanul ortodox pune în viaţa Bise¬ricii absolutul comuniunii şi absolutul persoanei. Conştiinţa sobornicească este con¬ştiinţa comuniunii şi a dăruirii, conştiinţa persoanei ca factor de comuniune. Cre¬dinciosul este omul comunitar al iubirii. Nu există credincios în afara comuniunii, încât „dacă cineva crede – zicea Alexie Homiakov – este în comuniunea credinţei; dacă cineva iubeşte, este în comuniunea iubirii; dacă cineva se roagă, este în comuniunea rugă¬ciunii”. Fiecare trăieşte prin Biserică într-o comuniune duhovnicească şi fiecare este legat de celălalt frate al său printr-o simţire comună. Sfântul Vasile cel Mare zicea: „Mădularele se îngrijesc împreună de acelaşi lucru şi unele de altele şi au o comuniune duhovnicească, existând între ele o supremă sim¬ţire”. Credinciosul trebuie să fie în comuniune şi cu cosmosul întreg, pentru că este legat de univers.

11. Despre aspectul hristologic al sobornicităţii Bisericii

Încorporaţi fiind în trupul tainic al lui Iisus Hristos şi participând la viaţa Sfintei Treimi, credincioşii trebuie să dep㬺ească subiectivul şi individualul şi să ajungă la iubirea şi comuniunea de persoane. Credincioşii realizează adevărata comuniune a iubirii numai în Iisus Hristos. Sobornicitatea Bisericii nu poate fi înţeleasă în afara lui Iisus Hristos. Biserica este în Iisus Hristos şi noi suntem în Biserică şi Iisus Hristos este în noi prin Duhul Sfânt şi noi suntem prin Sfântul Duh cu El şi prin El, cu Tatăl. Astfel suntem prin comuniune, uniţi între noi şi cu Dum¬nezeu prin Iisus Hristos în Biserica Sfintei Treimi. Tatăl este izvorul sobornicităţii Bisericii, Fiul întrupat este legătura structurală a părţilor, iar Duhul Sfânt, ca relaţie vie între Tatăl şi Fiul, este Cel care leagă pe cre¬dincioşi într-o unitate de comuniune. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Pentru că Iisus Hristos este legătura unirii cu Dumnezeu şi credinciosul subzistă în aceeaşi unire… Această unitate este în Duhul… Din cauza pluralităţii lor (a mădularelor), Iisus Hristos trăieşte întreg în fiecare… Duhul nedespărţit al lui Dumnezeu locuieşte în toţi care sunt de o fiinţă, legându-i într-o unitate duhovnicească”.
Sfântul Duh este acela care realizează sobornicitatea comunicată Bisericii de Sfânta Treime, căci orice act treimic porneşte de la Tatăl, prin Fiul şi se desăvârşeşte în Sfântul Duh. Lucrarea Duhului Sfânt în realizarea sobornicităţii este inseparabilă şi nedespărţită de cea a lui Iisus Hristos: „Noi suntem – zice Sfântul Chiril al Alexandriei – în unitate într-un singur Duh şi de El Domnul Iisus Hristos este nedespărţit pentru că El niciodată nu ar fi separat (de Duhul), noi toţi suntem una în El… în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt noi toţi suntem una”. În Iisus Hristos, mădularele Trupului Său tainic sunt strâns legate între ele. Biserica este sobornicească pentru că Iisus Hristos îi comunică, prin Duhul Sfânt, viaţa treimică, viaţa comuniunii. Starea Bisericii de Trup tainic al lui Iisus Hristos (I Cor. 12, 19; Gal. III, 22-28; Col. II, 9-12; Rom. VI, 1) – stare în care este cuprinsă sobornicitatea – ne face sa înţelegem că Iisus Hristos este în fiecare mădular, se identifică cu el, suferă împreună cu el, se bucură cu el. Aspectul hristologic al sobornicităţii Bisericii constă în faptul că fie¬care comunitate creştină nu are o parte din Iisus Hristos, ci pe Iisus Hristos întreg. În fiecare mădular trăieşte Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi fiecare trăieşte unirea cu Iisus Hristos întreg. Viaţa fiecăruia este o „viaţă în Hristos”, dar într-un Hristos total. Este o creştere reală a mea în Iisus Hristos şi a lui Iisus Hristos în mine. În măsura în care creştem în iubire şi comuniune, creşte şi viaţa noastră în Iisus Hristos. Biserica şi în partea ei cea mai mică deţine şi posedă plenitudinea, pentru că Trupul lui Iisus Hristos nu poate fi împărţit. Biserica este sobornicească deoarece este Trupul tainic al lui Iisus Hristos; fiindcă este acolo unde este Iisus Hristos. Sfântul Ignatie al Antiohiei zice: „Unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica catolică” (sobornicească). Deoarece în Iisus Hristos se află toată plenitudinea dumnezeirii (Col. II, 9), iar Bise¬rica este „plenitudinea lui Iisus Hristos” (Efes. I, 22-23 ; IV, 13), noi participăm prin ple¬nitudinea lui Iisus Hristos la plenitudinea vieţii de iubire a Sfintei Treimi. Biserica este sobor¬nicească deoarece este „plină de Iisus Hristos” şi Iisus Hristos străluceşte prin ea. Dar Biserica însăşi trebuie, prin energiile divine enipostaziate în mod deplin şi desăvârşit în Duhul Sfânt, să strălucească Fiului şi prin El, Sfintei Treimi, după cum Duhul Sfânt străluceşte din Fiul, Tatălui, căci în Fiul, Duhul Sfânt este lumina Tatălui. În Iisus Hristos se descoperă sensul sobornicităţii ca dăruire şi comuniune. Mădularele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se dăruiesc unul altuia şi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, pentru că şi Iisus Hristos se dăruieşte nouă într-o cincizecime euharistică. Prin Iisus Hristos fiecare credincios ajunge la starea de jertfă, oferind, în Iisus Hristos, euharistia sa Sfintei Treimi, Iisus Hristos oferă lumii chipul deplin, al credinciosului (Efes. II, 15), care nu poate să existe cu adevărat decât în comuniune cu Sfânta Treime. Aducând în lume darul comuniunii. din partea Sfintei Treimi, Iisus Hristos ridică pe credincioşi, prin Duhul Sfânt, la comuniunea duhovnicească, fiind El însuşi legătura de comuniune între mă¬dularele Trupului Său şi între ele şi Dumnezeu.
Legătura sobornicească deplină între credincioşi este realizată de Iisus Hristos prin Sfânta Euharistie. Biserica este Trupul lui Iisus Hristos realizat deplin şi desăvârşit prin Dumnezeiasca Euharistie. Fără Sfânta Euharistie, ca prezenţă deplină şi desăvârşită a lui Iisus Hristos în Biserică şi în fiecare membru, nu ar fi posibilă viaţa spirituală a credincioşilor. Potrivit teologiei ortodoxe „Biserica este în Euharistie, şi Euharistia este în Biserică. Una ar fi imposibilă fără alta”. Biserica, în sensul de Trup tainic al lui Iisus Hristos, sub aspectul său euharistic, exclude orice posibilitate de împărţire a mădularelor. Euharistia ne uneşte, ne face vii în Trupul lui Iisus Hristos, fiind taina unităţii. Prin ea, viaţa Domnului Iisus Hristos cuprinde viaţa noastră, după cum în Sfânta Treime, viaţa Tatălui cuprinde viaţa Fiului. Fiul are în El viaţa Tatălui şi trăieşte prin Tatăl. Credincioşii au în ei viaţa lui Iisus Hristos şi îl trăiesc pe El în tainele Bisericii. Unindu-ne cu Iisus Hristos, Euharistia ne face „concorporali” cu El (Efes. III, 6). „Viaţa Bisericii este o viaţă de comuniune euharistică. Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie ni-L împărtăşeşte pe Iisus Hristos, prezent prin ea în fiecare parte a Bisericii, în fiecare creştin, totdeauna şi pretutindeni, întreg în întreg, unul şi uni¬ficatorul, unindu-i pe toţi în Sine şi între ei. „În Euharistie – zice teologul Zankow – este cuprinsă Biserica întreagă, prezentă în fiecare şi în toţi membrii ei”. Prin Sfânta Euha¬ristie, Biserica este sobornicească în fiecare din părţile ei, căci Iisus Hristos este întregul ce se află în fiecare parte, legătura de comuniune a părţii cu întregul. În Dumnezeiasca Euharistie se împlineşte sobornicitatea Bisericii, înţeleasă ca o comuniune între credincioşi şi Dumnezeu. Însă Euharistia nu ni-l comunică numai pe Iisus Hristos, ci şi pe Sfântul Duh, puterea interioară a întregului. După cuminecare, credincioşii cântă la Sfânta Litur¬ghie: „Primit-am Duhul cel ceresc…” Duhul Sfânt este acela care face din fiecare dintre mădu¬larele Trupului tainic al lui Iisus Hristos „prezenţe euharistice” deschise plenitudinii trinitare. El transformă universul în Sfânta Euharistie, îndumnezeindu-l. Sobornicitatea Bisericii în aspectul ei hristologic se poate vedea şi în adunarea tuturor „raţiunilor” în Fiul. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede o diferenţiere a raţi-unilor din Logosul divin şi o unitate a lor cu structura Logosului. Relaţia dintre Logos si logoi (raţiuni), după Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu poate să fie o simplă iden¬tificare, deoarece unitatea şi diversitatea se menţin. Logosul însă este prezent întreg în fiecare natură umană. Apropiat de această viziune a Sfântului Maxim Mărturisi¬torul, Teilhard de Chardin vorbeşte de un centru de convergenţă a tuturor, de un punct spre care tind să se întâlnească toate spiritele umane. Acest punct el îl nu¬meşte „Punctul Omega”, centrul personal şi spiritual ce străluceşte din inima cen¬trelor noastre personale şi în care persoanele nu se anulează. Biserica este soborni¬cească prin adunarea mădularelor în unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. După Sfântul Grigore de Nisa, Iisus Hristos este Cortul imaterial care cuprinde toate şi în care se adună toate. Tatăl uneşte toate în Fiul. Trebuie să intrăm în acest Cort imaterial pentru a ne uni cu Tatăl şi a deveni fii după har ai Tatălui.

12. Despre aspectul pnevmatologic al sobornicităţii Bisericii

Sobornicitatea Bisericii nu este statică, ci dinamică. Prin aceasta recunoaştem în sobornicitatea Bisericii şi o dimensiune pnevmatologică. Realizarea sobornicităţii este lucrarea Sfântului Duh. Cu toate că sobornicitatea este împărtăşită Bisericii de întreagă Sfânta Treime, totuşi Duhul Sfânt rămâne Cel care susţine Biserica ca unitate în pluralitate şi diversitate, Cel care leagă, în Iisus Hristos, mădularele Trupului Său într-o unitate. Dacă sobornicitatea este comuniune, Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, principiul de unificare în comuniune, susţinător al întregului. Duhul Sfânt face ca această comuniune să fie reală, dar lăuntrică, interioară. El fiind mai interior nouă decât noi înşine, fiindcă este dimensiunea de interioritate prin excelenţă. În Sfânta Treime, Sfântul Duh este persoana de legătură vie între Tatăl şi Fiul, Cel care aduce Fiului iubirea Tatălui şi face ca această iubire să strălucească Tatălui din Fiul. Martin Buber zicea că: „Iubirea nu se fixează în Eu, dar nu are conţinutul, nici obiectul în Tu… ea este între Eu şi Tu”. Sfântul Duh rămâne iubirea dintre Tatăl şi Fiul. Iubirea este pe plan personal. Tot Duhul Sfânt realizează relaţia vie între membrii Bisericii şi între ei şi Sfânta Treime.

13. Câteva concluzii şi încheierea

Aşadar, caracterul sobornicesc al Bisericii trebuie căutat în această lucrare a Duhului Sfânt de a unifica şi de a menţine pluralitatea şi diversitatea în unitate. Duhul Sfânt interiorizează, personalizează şi unifică. Fiul se întrupează şi ridică natura umană la unirea ipostatică, în timp ce Duhul Sfânt uneşte pluralitatea persoanelor umane în Iisus Hristos şi între ele. Duhul Sfânt realizează unirea noastră cu Iisus Hristos, fiind El însuşi locul de unitate. Biserica este sobornicească şi catolică pentru că Duhul Sfânt este prezent întreg, prin har, în fiecare parte a Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare zice: „Este întreg în fiecare şi este întreg pretutindeni”. Este întreg în fiecare prin daruri deosebite. Analog cu poziţia Sa în Sfânta Treime, Sfântul Duh este persoana care stabileşte şi între noi relaţii de iubire şi ne adună în Fiul, în care ne pune în relaţie filială cu Tatăl. Duhul Sfânt se face subiectul vieţii noastre creştine, subiectul care aspiră prin Iisus Hristos către Tatăl. Fiind în viaţa treimică de la Tatăl spre Fiul în care se odihneşte, nemergând mai departe (căci nu purcede şi din Fiul, pentru a merge spre alt ipostas al Sfintei Treimi). Duhul Sfânt ne ridică la Tatăl prin Fiul. Primindu-l pe Duhul Sfânt, noi îl primim şi pe Iisus Hristos, fiindcă Duhul Sfânt nu este separat de Iisus Hristos, nici Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu este separat de Duhul Sfânt: „Atunci când se consideră Duhul Sfânt separat de Fiul Preaiubit, Duhul Sfânt se şterge, dispare. Nu ne rămâne nimic în mâini dacă îndrăznim să spunem aşa. Viaţa Bisericii este plină de această dublă prezenţă, a Fiului şi a Sfântului Duh. Ne unim cu Duhul Sfânt pentru a fi în Fiul. Cu Fiul noi iubim pe Tatăl, pe Tatăl găsit în Fiul. Participând la viaţa treimică, credincioşii devin temple ale Sfântului Duh (I Cor. VI, 9), sălaş al Sfintei Treimi (Ioan XIV, 23). Fiecare dintre mădulare este un templu al Sfântului Duh şi toţi în comun formează un templu, o casă a lui Dumnezeu, care este la fel cu casa noastră. Cu cât Biserica este mai mult casa noastră, cu atât mai mult este casa lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt ne uneşte şi ne desăvârşeşte, cum afirma Sfântul Chiril al Alexandriei, în plenitudinea Sfintei Treimi”. Noi urcăm la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Adunaţi de Duhul Sfânt în Fiul, credincioşii devin fii îndumnezeiţi ai Tatălui prin harul Sfântului Duh. Legând pe fiecare mădular cu întreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos şi stabilind o unitate de comuniune între mădulare şi între ele în Sfânta Treime, Sfântul Duh susţine şi actualizează sobornicitatea Bisericii. Duhul Sfânt este puterea interioară a Bisericii, forţa constitutivă a întregului. Biserica nu poate exista în afara Sfântului Duh, de¬oarece El este viaţa Bisericii, viaţa întregului în fiecare şi a fiecăruia în întreg. Însă nici Sfântul Duh nu este separat ori despărţit de Biserică. Sfântul Irineu zice: „Unde este Biserica acolo este, de asemenea, Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul ei”. Biserica se pătrunde în mod intim de Duhul Sfânt, care transformă pe credincioşi în templele prezenţei reale şi vii ale Sfintei Treimi, sub semnul iubirii şi unităţii. Sfântul Duh acordă Bisericii însuşirea de întreg, formează din toate părţile ei un întreg, îi dă caracterul sobornicităţii, sădind în fiecare parte con¬ştiinţa întregului şi a comuniunii, transformând totul în comuniune. În toată lucrarea Sfântului Duh este prezentă Sfânta Treime. De aceea, sobornicitatea Bisericii nu poate fi gândită şi concepută în afara Sfintei Treimi. Viaţa dumnezeiască comunicată Bisericii prin Duhul Sfânt, menţine credincioşii în iubire şi comuniune, imprimându-le o trăire sobornicească şi comunitară după chipul celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi.
Altfel spus, Teologia Ortodoxă învaţă că temeiul şi fundamentul sobornicităţii Bisericii se află în Sfânta Treime. Înţelegerea şi abordarea sobornicităţii din perspectivă trinitară redă toată profunzimea de gândire a tradiţiei răsăritene şi oferă Bisericii Ortodoxe posibilitatea unui dialog şi a unei dezbateri cu celelalte Biserici creştine, într-o perspectivă de deschidere, colaborare şi conlucrare ecumenică. Dacă Sfânta Treime este comuniune, sobornicitatea, catolicitatea şi universalitatea Bisericii este înţeleasă tot ca o comuniune şi iubire între credincioşi. Acest duh de comuniune poate ajuta în mod efectiv şi eficient la apropierea între Bisericile creştine. Biserica şi lumea nu sunt identice una cu alta, nici cu totul separate, deoarece Biserica este şi rămâne deschisă lumii. Această deschidere spre lume pune Biserica Ortodoxă în slujire, vie, activă şi dinamică. Biserica este sobornicească întrucât are misiunea de a-i sluji pe fiii săi, de a-i lega în iubire. Când fiecare va fi legat de celălalt prin iubire şi va vedea în el un frate; se vor apropia de taina iubirii, vor cunoaşte ce este iubirea adevărată şi totul va fi întrupat în iubire.
Iar acum, în încheiere, voi spune doar că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „Părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.
Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Dr. Stelian Gomboş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s