Învăţătura Bisericii despre cei răposaţi…

Despre moarte, misterul morţii, despre comuniunea cu cei răposaţi, precum şi învăţătura ortodoxă despre slujba înmormântării şi a parastasului, cinstirea şi pomenirea morţilor…

Introducere

Oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.
Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

„Vremea morţii este în fiecare clipă”

Este bine să reţinem trei lucruri în legătură cu locul morţii în viaţa noastră şi atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de ea. Mai întâi, moartea este mai aproape decât ne imaginăm noi. Apoi, ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc, dar, în acelaşi timp, şi un dar al lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, este o despărţire care nu este despărţire. Moartea nu este doar un eveniment îndepărtat, plasat undeva la capătul vieţii, ca o concluzie a vieţii pământeşti, ci o realitate foarte prezentă şi permanentă în jurul nostru şi în noi. Mor în fiecare zi! spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 15, 31); „Vremea morţii e în fiecare clipă”, întăreşte T. S. Eliot. Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experienţă cotidiană a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere: orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană este o îmbinare de moarte şi de înviere, „ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim” (II Cor. 6, 9). Pelerinajul nostru pe pământ este un Paşte permanent, o continuă traversare a morţii spre o nouă viaţă. Între naşterea dintâi şi ultima moarte, firul întregii noastre existenţe este alcătuit dintr-o serie de „mici” morţi şi naşteri. De fiecare dată când adormim, la căderea nopţii, pregustăm din moarte şi de fiecare dată când ne trezim, în dimineaţa următoare, suntem de parcă am fi înviat din morţi. O binecuvântare evreiască spune: „Binecuvântat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii pe care o rezideşti în fiecare dimineaţă”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi: în fiecare dimineaţă, la trezire, suntem ca zidiţi din nou. Poate şi moartea ultimă va fi o „re-zidire”, o adormire urmată de o trezire. Adormim fără teamă în fiecare noapte pentru că ştim că ne vom trezi iarăşi a doua zi dimineaţă. De ce n-am avea aceeaşi încredere în ultima adormire? De ce n-am putea crede că ne trezim, făpturi noi, în veşnicie?
Puţin diferit, acest model viaţă-moarte apare şi în procesul creşterii noastre. În fiecare etapă trebuie să moară ceva în noi ca să putem trece la etapa următoare. Trecerea de la vârsta sugarului la prima copilărie, de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la vârsta adultă implică, de fiecare dată, o moarte lăuntrică ce dă naştere la ceva nou. Sunt treceri care, mai ales de la copilărie la adolescenţă, pot fi izvorul unei crize, uneori chiar foarte dureroase. Dar dacă, într-un fel sau altul, refuzăm această nevoie de a muri, nu ne putem dezvolta, nu putem deveni persoane adevărate. Cum scrie George Mac Donald în romanul său Lilith: „Veţi muri atât cât aţi refuzat să trăiţi.” Numai moartea vechiului face posibilă apariţia noului în noi; fără moarte n-ar exista o viaţă nouă.

Un dar pentru un nou început

Dacă a deveni adult este o formă de moarte, tot feluri de a muri sunt şi plecările dintr-un loc sau despărţirile de o persoană iubită. Sunt despărţiri, separări necesare neîntreruptei noastre creşteri spre maturitate. Niciodată n-am putea realiza tot ce avem în noi, adevăratul nostru potenţial, dacă n-am avea, într-o bună zi curajul să părăsim peisajul familiar, să ne despărţim de actualii prieteni, sa ne făurim legături noi. Cramponându-ne prea mult de ceea ce a fost, respingem chemarea de a descoperi noul. Sau, cum spune Cecil Day Lewis: „formarea individualităţii începe cu o plecare şi, dându-i drumul celui care pleacă, dai dovadă de iubire”.
Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu este pentru aceasta mai puţin profund anormală. E monstruoasă şi tragică. În faţa morţii aproapelui sau a propriei noastre morţi, oricât de realişti am fi, sentimentele de dezolare, oroare şi chiar indignare sunt justificate: „Nu intraţi tăcuţi în această noapte, urlaţi, tunaţi şi fulgeraţi împotriva agoniei lumii”, spune poetul Dylan Thomas. Iisus însuşi a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (In 26, 38), iar în grădina Ghetsimani a fost cuprins de frică în faţa imanenţei propriei Sale morţi (Mat 26, 38). Sfântul Apostol Pavel consideră moartea „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit” (I Cor. 15, 26) şi o leagă strâns de păcat: „boldul morţii este păcatul” (I Cor. 15, 56). Murim pentru că trăim cu toţii într-o lume căzută, pervertită, dezbinată, nebună, zdrobită. Dar, deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare. Cu toate că n-a făcut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai puţin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii şi compătimirii Sale. Pentru noi oamenii, viaţa veşnică în această lume căzută, captivi pentru totdeauna cercului vicios al urâtului şi păcatului, ar fi fost un destin teribil şi insuportabil. Din această cauză, Dumnezeu ne-a oferit o scăpare desfăcând unirea dintre suflet şi trup pentru a le recrea, a le reuni la învierea cea de obşte şi a le readuce astfel la plenitudinea vieţii.

„O despărţire care nu este despărţire”

Şi, în sfârşit, moartea este o despărţire care nu este despărţire. Tradiţia ortodoxă acordă cea mai mare importanţă acestui punct. Şi viii şi morţii formează o singură familie. Prăpastia morţii nu este de netrecut pentru că ne putem întâlni cu toţii în jurul jertfelnicului lui Dumnezeu. Scriitoarea rusă Iulia de Beausobre (1893-1977) spunea: „Biserica (…) este locul de întâlnire a celor morţi cu cei vii şi cu cei ce încă nu s-au născut, care, iubindu-se unii pe alţii, se unesc în jurul Sfintei Mese din altar ca să-şi mărturisească iubirea de Dumnezeu”. Sau, cum spune un alt autor rus, preotul misionar Macarie Glukharev (1792-1847), într-o scrisoare către un credincios îndoliat: „Noi suntem vii în Iisus Hristos, ne mişcăm în El şi existăm în El. Şi viii şi morţii suntem cu toţii în El. Sau şi mai bine spus, în El trăim cu toţii, nu mai există moarte. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al morţilor, ci Dumnezeul celor vii. Există un singur Dumnezeu şi sunteţi uniţi în Cel Unul. Numai că, o vreme, nu vă veţi mai putea vedea, pentru ca întâlnirea viitoare să vă aducă şi mai multă bucurie. Atunci nimeni nu vă va mai lua bucuria. Dar chiar şi acum trăiţi împreună. Atâta doar că ea a trecut în altă cameră şi a închis uşa în urma ei… Iubirea duhovnicească nu este împiedicată de separarea vizibilă.”

Despre taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului

Biserica Ortodoxă învaţă că moartea este „despărţirea sufletului de trup”; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: ” Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7). Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine – prin prevederea dumnezeiască – tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: „Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe ?”. Şi Dumnezeu i-a răspuns: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte.” Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.
Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece in împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituala a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazar, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. ” Adevărat zic ţie că astăzi vei fi cu Mine in rai. ” (Luc. 23, 43), a zis Mântuitorul Iisus Hristos tâlharului celui bun. În acest fel fiecare suflet despărţit de trupul lui ori va fi în rai ori in iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre Vămile Văzduhului şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte? Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, fiindcă dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi, un continuu şi veşnic prezent. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.
Noi cunoaştem şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul, temelia şi confirmarea adevărului – care nu a căzut niciodată din învăţătura sa cea adevărată şi dreaptă şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt. În acest fel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: „Îngerii – buni şi răi – se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urcă spre Domnul nostru Iisus Hristos, într-o mare bucurie fiind însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, păcate şi patimi, este condus de diavoli în iad, unde va suferi veşnic.” (Sfântul Teodor Studitul). Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreabă într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. „Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţă fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă. Când a venit ceasul morţii mele, duhurile cele rele m-au înconjurat din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădea curaj şi îndrăzneală. Abia atunci demonii s-au îndepărtat puţin de patul meu. Unul din îngeri a întrebat cu mânie pe demoni: „Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi ce vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el.” Atunci diavolii s-au tulburat şi au început a descoperi şi arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: „Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?”. În sfârşit, a venit moartea, grozavă la vedere. Se aseamănă omului, însa nu are carne şi nu este formată şi alcătuită decât din oase omeneşti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: „Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, fiindcă el nu are mare povară de păcate.”. Moartea se apropie de mine, a luat o mică secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Am pierdut astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam sa mă mişc. Pe urmă mi-a tăiat capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea a pregătit o băutură într-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu a putut să o suporte, s-a înfiorat într-atât şi s-a aruncat afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor. Când m-am întors, am văzut trupul meu că zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii au început a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată s-a arătat Sfântul nostru Părinte Vasile, care a zis către Sfinţii Îngeri: „Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu m-a ascultat şi mi l-a dat.”. Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: „Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi acum dau această pungă pentru acest suflet, care m-a slujit.”. După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au rămas înmărmurite; au început a scoate gemete tânguitoare şi s-au îndepărtat. Apoi iarăşi s-a arătat Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. A deschis vasele, unul după altul, şi a vărsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul a zise către îngeri: „Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine.”. Apoi sfântul s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.”. Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează că, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în balanţă, în cumpănă şi: Dacă partea dreaptă este mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor; dacă cele două părţi ale cumpenei sunt deopotrivă, atunci desigur că numai mila lui Dumnezeu capătă biruinţă; când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreapta rosteşte hotărârea în funcţie de păcate. Acestea sunt condiţiile, criteriile şi împrejurările ce însoţesc moartea omului.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. „Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. ” (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Luc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde şi atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Iisus Hristos: „Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”. Ca urmare, o continuă (po)căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică. Nu doar cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, însă şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet. Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ. Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.”. „Moartea păcătosului este cumplită .” (Ps. 33, 21) – este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătosul. Păcătosul este acela ce încalcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face să se nască în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, fiindcă, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit, când era pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: „Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul ducându-l în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade atunci când părăseşte această lume.

Despre pomenirea răposaţilor sau repausaţilor noştri şi cum se fac pomenirile pentru cei morţi?

În altă ordine de idei, vom spune că pomenirile sau praznicele morţilor, sunt jertfe ce se fac în numele celor morţi. Ele se mai numesc şi parastase. Numele de parastas vine din limba greacă şi înseamnă a mijloci, a sta în locul cuiva, de la faptul că noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel mort. Aceasta o facem în speranţa că Dumnezeu, pentru jertfa noastră plină de iubire şi pentru rugăciunea făcută de cel care primeşte darul, va ierta păcatele pe care cel mort le-a făcut în decursul vieţii sale. Iar când cineva primeşte ceva dat şi slujit la Biserică sau acasă, el spune, pentru cel mort: Dumnezeu să-l ierte, sau bogdaproste. (bogdaproste înseamnă slăvit să fie Domnul)

Care sunt termenele sau perioadele ori soroacele de pomenire a morţilor?

Biserica a rânduit ca noi, cei vii, să-i pomenim pe cei morţi în anumite zile, socotite din clipa morţii, zile a căror însemnătate este următoarea:
– la trei zile (ziua îngropării), jertfa este adusă în numele lui Dumnezeu Unul în Fiinţă dar Întrei în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
– La nouă zile, la fel în numele Sfintei Treimi, adică de trei ori câte trei, ca cel mort să fie ajutat de cele nouă cete de îngeri şi în amintirea ceasului 9 când Domnul a murit pe cruce.
– La patruzeci de zile sau şase săptămâni (la soroc, soroc înseamnă patruzeci), în amintirea Înălţării la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos.
– La trei luni, şase luni şi un an, apoi din an în an până la şapte ani.
Celor morţi le foloseşte foarte mult pomenirea la patruzeci de sfinte liturghii, nu doar la 40 de zile, sau la simple parastase.

Ce sunt sărindarele?
Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Păresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, păresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei ce vor să ţină păresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă

Ce este necesar şi ce anume trebuie la o slujbă de pomenire a morţilor?

La o pomenire avem nevoie de colivă care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.

Ce anume ajută cel mai mult la pomenirea morţilor?

Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserică prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile. Slobozirea păresimilor se numeşte ultima pomenire a Păresimilor, care are lor în sâmbăta din săptămâna luminată.

Unde anume se face pomenirea morţilor?

Pomenirea se face: 1. în Biserică, 2. la mormânt (la cap) şi 3. acasă (la mâncare şi daruri). Este absolut necesară pomenirea la parastas şi sfânta liturghie, deoarece aceste slujbe ajută real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormântului se face o pomenire scurtă urmată de „Veşnica pomenire” şi stropirea mormântului cu vin. Acasă se face un parastas şi se citesc darurile de mâncare şi de haine.
În altă ordine de idei, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în toate cele şase sâmbete din Postul Mare să fie pomeniţi de familii toţi cei care au trecut la cele veşnice. Se fac parastase, care sunt însoţite de colivă îndulcită cu miere, coliva reprezentând nădejdea în învierea celui răposat, iar mierea, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea, se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Iisus Hristos.

Sfântul Mucenic Teodor Tiron, nimicitorul idolilor

În toată perioada Postului Mare, sâmbăta se fac pomeniri pentru cei morţi. Acestea au început o dată cu sâmbăta lui Teodor, care se mai numeşte şi sâmbăta colivelor. Pentru a înţelege însă de ce Sfântul Teodor este pomenit în prima sâmbătă din Postul Mare, trebuie să precizăm faptul că împăratul Iulian Apostatul a poruncit, la un moment dat, ca toate produsele care se vindeau în piaţa cetăţii imperiale să fie stropite cu sângele animalelor sacrificate idolilor, pentru a întina astfel prima săptămână din Postul Mare al creştinilor. Mucenicul Teodor i s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie, descoperindu-i acestuia planul lui Iulian şi sfătuindu-l să fiarbă grăunţe de grâu şi să le împartă tuturor locuitorilor Constantinopolului pentru ca aceştia să nu meargă să cumpere de la piaţă. Fiind astfel izbăviţi de întinăciunea idolatriei, graţie acestui mucenic nimicitor al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credincioşilor să serbeze în fiecare an, la încheierea primei săptămâni a Postului Mare, un praznic care să comemoreze acest eveniment.

Rugăciuni pentru iertarea păcatelor

Slujba prin care sunt pomeniţi toţi cei care au trecut la cele veşnice este cunoscută sub denumirea de „parastas”. Parastasele sunt acele slujbe speciale în cadrul cărora trupul mortului, nefiind de faţă, este simbolizat prin colivă. Verbul grecesc „paristemi” înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi camaradul, apropiatul cuiva. Parastasul este slujba prin care ne alăturăm prin rugăciune celui mort şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu tot cu rugăciuni, prin intermediul cărora El să ierte păcatele celui adormit. Acestea se pot face ori de câte ori dorim să ne rugăm pentru morţii noştri, împreună cu Biserica şi cu preoţii parohiei de care aparţinem.

Coliva închipuieşte nădejdea noastră în învierea celui răposat

Toţi cei care au plecat din această lume nu-şi mai pot schimba starea de dincolo. O singură scăpare mai este. Aceasta ne este arătată în „Mărturisirea Credinţei Ortodoxe”, în care se spune: „Credinţa ne învaţă că un mare număr de păcătoşi care s-au căit în clipa de pe urmă sunt scăpaţi din Iad, prin rugăciunile şi milosteniile celor vii”. Prin rugăciunile celor vii înţelegem: rugăciunile preotului la Sfânta Liturghie, rugăciunile noastre pentru răposaţi, parastasele pentru pomenirea celor decedaţi şi pomelnicele morţilor pe care le dăm preotului la Sfânta Liturghie. Acestea trebuie să fie însoţite de o prescură, din care se scoate Trupul Domnului la Sfânta Jertfă, de o lumânare, ca să aibă mortul parte de lumină şi de vin, din care se pregăteşte Sângele Domnului. În plus, parastasele se însoţesc de colivă îndulcită cu miere sau zahăr, căci coliva închipuieşte nădejdea noastră în învierea celui răposat, iar mierea sau zahărul, credinţa noastră în viaţa tihnită şi plăcută a mortului. De asemenea, se dau de pomană colaci, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Iisus Hristos. Alături de acestea mai avem nevoie de tămâie şi de untdelemn – toate fiind jertfe plăcute Domnului.
Prin milosteniile care se fac în cadrul parastaselor înţelegem: mâncarea care se dă pentru sufletul mortului, vasele, hainele şi orice alte lucruri date de pomană, toate sunt doar pentru sufletul celui răposat.

Câteva referinţe despre slujba propriu zisă a înmormântării

Aşa după cum am mai spus şi în primele pagini ale acestui material, Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când „omul merge la locaşul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă la pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat ori sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar, legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată, pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor. Când un creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării. Pentru a evita atât confuziile, cât şi superstiţiile, obiceiurile şi datinile fără sens ori care nu au legătura cu credinţa noastră, creştină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menţionate în bibliografia de la sfârşit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului, a defunctului. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte instituţii (Oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administraţia cimitirului etc.), ci numai de aspectele concrete, în care Biserica şi slujitorii ei sunt implicaţi.

Recomandări, îndrumări şi povăţuiri practice cu privire la desfăşurarea ceremonialului înmormântării

Moartea unuia dintre creştini, este, bineînţeles, prilej de îndurerare şi de întristare. Atunci când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunţe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informaţiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze în aceste momente. Astfel şi preotul îşi ia măsurile potrivite, specifice, adecvate şi cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi de înmormântare. De la biserică se vor solicita steagul negru de doliu, un sfeşnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul ziua, data şi ora înmormântării, precum şi orele potrivite pentru slujbele de priveghere, de seara, premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta”.
Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa Botezului, prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua Judecăţii) şi este aşezat în sicriu, cu privirea spre răsărit (deoarece de acolo va veni Iisus Hristos la învierea tuturor). Pe piept i se pune o icoană sfinţită cu chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfântului pe care decedatul l-a avut ca ocrotitor spiritual (pentru a arăta că respectivul creştin îşi da duhul întru Iisus Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte. Trupul este acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Iisus Hristos. La capătul mortului se aşează sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin, până la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă: „Dumnezeu să-l (sau s-o) ierte!” Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi, în timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune, cu care creştinul va întâmpina pe Iisus Hristos la Judecata de Apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Iisus Hristos, Care a spus: „Eu sunt Lumina lumii: cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Evanghelia după Ioan 8, 12). Deasupra uşii de la intrarea în casă se aşează o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.
De reţinut:
Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană ori pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine băneşte familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate aşeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.
• În tradiţia populară s-a încetăţenit obiceiul ca, de la moarte până în ziua înmormântării, să se acopere oglinzile din casă cu o pânză albă, să se răstoarne oalele cu fundul în sus şi altele. Aceste practici – care sunt, evident, superstiţii străvechi – ar avea darul de a împiedica întoarcerea defunctului sau poposirea lui mai îndelungată în casa unde a trăit şi, eventual, a murit.
• Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. În semn de întristare, bărbaţii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, în semn de jale, până la înmormântare îşi lasă părul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
• De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum şi la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele „Dumnezeu să-l ierte!” sau, dacă este femeie, „Dumnezeu s-o ierte!”
• Acelaşi este salutul cu care ne adresăm şi cunoscuţilor sau străinilor pe care-l găsim adunaţi lângă trupul răposatului.
• Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineaţa, bună ziua, bună seara, la revedere, noapte bună! etc., care nu se folosesc în astfel de momente.
• Dacă defunctul, decedatul este prunc (până la vârsta de 7 ani), cuvintele de adresare, în acest caz, sunt: Dumnezeu să-l odihnească! (ori s-o odihnească!).

Despre priveghere şi stâlpi (cina)

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiază, pentru a săvârşi slujba „stâlpilor” sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită, în termen bisericesc, panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor cărţi din cele patru Evanghelii. Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelniţa sau căţuia în care se aprinde cărbune şi se pune tămâie, precum şi o colivă (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiţi etc.), un pahar de vin şi mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vremea potrivită. Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a omului este grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire, înviere şi viaţă veşnică, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi le-a înfăţişat cu simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot în acest fel şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia coliviei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim ca o va dobândi mortul. În timpul cât preotul săvârşeşte slujba, arde şi toiagul aşezat pe o farfurioară ori tăviţă pe pieptul mortului, la baza icoanei.

De reţinut:
Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul ori defunctul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractic, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o căţuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) ori să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaş priceput.
• Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia, să se folosească drept „foc” sau „jar” spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă şi căţuie.
• În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine evlavioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac alte sau diferite gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu deranja şi perturba rânduiala slujbei. Cei care ţin lumânări aprinse în mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceară pe jos, fie că sunt în casă, la capela mortuară sau în biserică.
• Dacă în ziua respectivă este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la prepararea colivei. Pentru a nu greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, deoarece sunt şi perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce, ori să întrebăm preotul slujitor.
• După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească, de către credincioşii mai evlavioşi, din Sfintele Evanghelii şi din Psaltirea lui David.
• Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, nu se joacă cărţi, sah ori alte jocuri ci se păstrează o atitudine serioasă, sobră şi solemnă.
• Unii credincioşi, în situaţia când defunctul nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit ori nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul, solicită preotului ca la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”. Într-adevăr, Biserica ne învaţă că „trecerea cuiva din viaţă fără pocăinţă, mărturisire ori spovedanie şi fără grijanie (adică fără ultima împărtăşanie, înainte de a-şi da sufletul) este considerată, socotita, pe drept cuvânt, nu doar ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă”. Aşadar, astfel de precizări şi menţiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, întrucât accentuează vinovăţia decedatului sau a rudelor, pentru lipsa de grija faţă de suflet.
• Dincolo de aceste situaţii, în cazul când moartea s-a produs în mod brusc, năprasnic şi accidental, iar decedatul când era in viaţă se spovedea şi se împărtăşea cu o anumită regularitate, ediţiile mai noi ale catehismului ortodox permite, fără a fi obligatoriu, ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor să fie însoţit de precizarea sau observaţia: „mort neîmpărtăşit şi nespovedit”, iar uneori şi „fără lumânare”.

Despre rânduiala şi ritualul înmormântării

În ziua, data şi la ora, stabilite de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia şi oferă preotului şi cântăreţului câte o lumânare aprinsă. După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capelă sau casă mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeaşi până la cimitir. Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi aşezată la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva, colacii şi vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieţii şi al morţii, închipuind raiul în care se doreşte a ajunge sufletul mortului), cei cu jerbele şi coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeşnice, cântăreţul şi preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi participanţi. Pe drum, până la biserică şi apoi până la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor sau credincioşi, sub conducerea cântăreţului. Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viaţa şi activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul rosteşte în dreptul sicriului ectenia pentru morţi.

De reţinut:
Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru săvârşirea, în continuare, a slujbei înmormântării este păgânesc şi exprimă menţinerea unei superstiţii care denotă ignoranţă.
• Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală in cult. (A se vedea Hotărârea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfârşitul acestui material). De multe ori, astfel de formaţii cântă piese muzicale populare, romanţate şi pietiste, marşuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Asemenea practici demonstrează şi dovedesc lipsa de seriozitate a celor ce le solicită şi puţinul respect ce-l poartă celor decedaţi. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârşire angajarea unei fanfare la înmormântare.
• În timpul slujbei din biserică se va păstra aceeaşi atmosfera de reculegere, sobrietate şi linişte, de meditaţie, reflecţie şi de rugăciune.
• Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batistă, o pânză albă sau un prosop, precum şi un covrig, un măr, un colăcel etc.), de sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună „Dumnezeu să-l ierte” sau „Bogdaproste!” (cuvânt slav, încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot „Dumnezeu să-l ierte!”) Aceste formule înlocuiesc pe cea obişnuită de „mulţumesc” ori franţuzismul „merci” care nu se folosesc în asemenea ocazii. Lumânările şi darurile trebuie împărţite înainte de începerea slujbei, pentru a nu deranja şi perturba desfăşurarea rânduielii de înmormântare.
• Unii credincioşi atenţionează persoanele însărcinate cu împărţirea şi oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea şi rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată şi neîntemeiată. Oferirea şi primirea lumânării aprinse reprezintă credinţa comună în „Lumina – Iisus Hristos” care călăuzeşte sufletul defunctului, decedatului pe calea veşniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credinţă şi să poarte în mâini simbolul „Luminii celei neapuse”.
• La sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi, sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiaţi ca rudenie, mâna ori faţa mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine şi linişte, întrucât ne aflăm în interiorul bisericii şi nu trebuie deranjată ori perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.
• Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o monedă este păgânească şi trebuie abandonată sau părăsită. Cu acest ban se credea în mitologia anticilor că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o impietate şi perpetuarea unei superstiţii pe care orice creştin ortodox autentic nu o poate susţine.
• Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: „Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc şi trupesc”, iar a doua rugăciune: „Şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezleagă-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine…”
• Aşadar, este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.
• Coliva, vinul, colacul şi capetele se vor aduce in biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac şi în capete se aprind lumânări, arzând pe tot parcursul slujbei.
• Coroanele, jerbele şi pomul rămân la uşa bisericii.
• Bărbaţii vor intra în locaşul sfintei biserici cu capul descoperit.
• La căpătâiul celui decedat se aşează unul sau două sfeşnice, în care cei prezenţi aprind lumânări.
• La organizarea convoiului funebru se obişnuieşte ca, după sfânta cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
• Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioşi desemnaţi din vreme aşează sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăţi de pânză albă numite poduri sau punţi. Ele reprezintă „vămile văzduhului”, peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea lui spre scaunul ori tronul de judecată al lui Dumnezeu şi au menirea de a uni cele văzute cu cele nevăzute. Tot acum se împart daruri şi bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.
• Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreşte să ţină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
• Pentru economia de timp a celor prezenţi (unele rude sunt venite de la mari depărtări) şi pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
• Există şi o altă înţelegere greşită sau eronată în legătură cu traseul de parcurs de la casa defunctului până la biserică şi de acolo la cimitir.
• Toţi ştiu că cel decedat se duce „pe drumul fără de întoarcere”. Această expresie înseamnă, în fapt, că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă (există chiar o zicală populară – „mortul de la groapă nu se mai întoarce”). Mulţi însă consideră că expresia „drumul fără întoarcere” ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercându-se itinerare greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi pe parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum, accentuându-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situaţii, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul slujitor.
• Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia că în prima zi a săptămânii – luni – nu este bine să se facă înmormântare („pentru că este începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă”). Fireşte că o atare „credinţă” este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putând să se facă în orice zi a săptămânii.

Funeraliile de la cimitir

După încheierea slujbei prohodului din biserică se porneşte, în aceeaşi procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteşte ultima ectenie şi se cântă „Veşnica pomenire”. Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-şi ia ultimul rămas bun pot să o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat şi, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârşeşte tot ritualul de îngropare (varsă undelemn şi vin peste cel decedat, pecetluieşte groapa) şi binecuvântează coliva şi darurile care se împart la cimitir.

De reţinut:
Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude şi se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, şi la pomenirea de patruzeci de zile (Panaghia). De asemenea – cu toate că nu este obligatoriu – şi toiagul poate fi luat acasă şi aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
• Acum se scoate – de către rude – piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.
• Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se adune şi, după acoperirea mormântului, să fie aşezate deasupra, ele amintind de frumuseţea raiului.
• Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătăţile din el, care se dau de pomană.
• Tot acum se împart, pentru sufletul răposatului, diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiaşi.
• S-a încetăţenit tradiţia ca, după astuparea mormântului, să se dea „peste groapă”, de pomană, o plapumă (sau o pătură), perne, o căldare cu apă, o găină vie etc. Toate acestea nu au decât o singură semnificaţie: milostenia pentru sufletul celui răposat, care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă către cel ce primeşte peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanţă şi neavând nici o încărcătură religioasă ori spirituală.
• Familia şi aşa greu încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce priveşte pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere în a face pregătiri cât mai multe şi cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelşugate şi daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate şi abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul defunctului şi decedatului are atâta nevoie, fiindcă se pregăteşte de întâlnirea cu Dumnezeu.
• Cel mai potrivit este, în astfel de situaţii, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente şi haine creştinilor care trăiesc o viaţă grea în azilurile de bătrâni orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociaţiilor, fundaţiilor sau organizaţiilor de persoane cu dizabilităţi, într-un cuvânt, străinilor care realmente au mare nevoie de ajutor şi se bucură în mod sincer de o haină ori de o farfurie de mâncare gătită.
• Daca înhumarea se face într-un mormânt din care s-a dezgropat o altă persoană decedată mai înainte, osemintele aceleia se adună de către gropari, se curăţă şi se aşează într-un săculeţ de pânză alba. Preotul slujitor, la mormânt, va stropi cu vin şi undelemn şi aceste oseminte, care apoi se îngroapă, de regulă, la picioarele celui decedat de curând. Familia trebuie să aibă grijă să pregătească o colivă pentru sufletul celui ale cărui oseminte au fost reînhumate, care se va binecuvânta de preot la cimitir, pomenindu-i şi aceluia numele, după rânduială.

Despre pomenirea de după înmormântare

Familia celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuţi şi, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înmormântare. După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu bună cuviinţă şi cu aleasă rugăciune în gând, pentru cel răposat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă şi nici nu se bea întocmai ca la nuntă sau botez. În loc de „noroc!” sau altă urare de acest fel, atunci când se gustă din pahar, se zice „Dumnezeu să-l ierte!” (ori s-o ierte!), iar când se primesc un vas, îmbrăcăminte etc. de pomană, nu se zice mulţumesc, ci „Dumnezeu să primească”. Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedeşte nu doar că se ţine de obiceiuri păgâneşti, dar este lipsit de bună creştere, educaţie sau bun simţ, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică. Dacă cineva pleacă beat de la pomană, a păcătuit atât acela, cât şi cel care i-a dat băutură peste măsură. Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiţi, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutoraţi, celor care nu pot munci, familiilor nevoiaşe cu mulţi copii, celor abandonaţi ori părăsiţi în casele sau leagănele de copii. Când răposatul face parte dintr-o familie fără posibilităţi materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preotul paroh sau slujitor care le va ajuta din fondurile bisericii şi va angaja Comitetul parohial, obţinând cele necesare din donaţiile credincioşilor. Astfel, familia nu se va simţi umilită, fiindcă a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul şi credincioşii au posibilitatea şi fericita ocazie de a împlini porunca dragostei creştine, care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situaţii.

De reţinut:
Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt aşteptaţi de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetăţenit obiceiul ca persoanele care se spală să nu se şteargă, pentru că „nu se şterge”. Fireşte că această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ţine de o anumită strategie a familie,i care cu greu poate oferi mai multe prosoape de şters atunci când cei poftiţi la masă sunt în număr foarte mare.
• Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeşte păstrarea credinţei autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea unită şi conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă şi mâncare de dulce, pentru că „mortului nu-i plăcea mâncarea de post”. Aceasta este o viziune necreştină asupra relaţiei pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedaţi, prin rugăciune şi prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul este imaterial, iar „Împărăţia lui Dumnezeu – spune Sfântul Apostol Pavel – nu este mâncare şi băutură” (Romani 14, 17).
• Prin urmare, se cuvine a păstra şi respecta cu sfinţenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului.

Despre slujbele de pomenire de după înmormântare

Aşa, după cum am mai spus şi mai la începutul acestui material documentar, Biserica ne învaţă că viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după înmormântarea şi îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor in Biserica Ortodoxă sunt următoarele:
La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos a treia zi.
• La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a muri pe cruce, a promis tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri”.
• La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, care a avut loc la 40 de zile după Învierea sa din morţi, „pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer”.
• La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.
• La un an, după exemplul creştinilor din vechime, care anual prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa veşnică, de dincolo.
• In fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

De reţinut:
Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura, în prealabil, cu preotul paroh sau slujitor. Acest lucru este necesar deoarece trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.
• De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi, îndeosebi, sâmbăta.

Despre slujba de pomenire a parastasului la patruzeci de zile (Ridicarea panaghiei)

La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac, preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor defunctului.
Referitor la darurile ce se dau de pomană, se obişnuieşte ca, la 40 de zile si un an, să se dea diferite lucruri şi mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvântarea acestor daruri, îndeosebi de haine, se face de către preotul slujitor printr-o rugăciune specială aflată în Molitfelnic. Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât apreciază sau crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.
Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta noastră biserică.
În legătură cu zilele de pomenire a morţilor, există grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte, şi nu după sorocul de pomenire. Referitor la această problemă, iată sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxă Română (Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula): „Toate soroacele de pomenire a morţilor încep a se calcula din momentul morţii, şi nu de la înmormântare. Din momentul morţii, sufletul intră în grija lui Dumnezeu Care rânduieşte, potrivit învăţăturii noastre de credinţă, judecata particulara: <> (Evrei 9, 27). Această judecată ce priveşte mai ales sufletul, fiindcă trupul va fi judecat doar la învierea cea de obşte şi la Judecata Obştească, Universală, Viitoare sau A Doua Judecată, nu are în vedere daca trupul este înmormântat sau nu. Aceasta ţine de cultul morţilor, de grija şi respectul pe care cei vii îl arată faţă de cei morţi.
Parastasul de 40 de zile, care este şi cel mai important dintre soroacele de pomenire a morţilor, se calculează totdeauna de la moartea celui credincios. În principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor răposaţi să le săvârşim exact în ziua în care ele se împlinesc, de la moartea celui pomenit. În situaţii speciale, deosebite sau dacă familia doreşte să facă pomenirea cu mâncare de dulce, iar sorocul cade în post, sau probleme de familie ori sociale ne obligă sa nu putem săvârşi pomenirea exact în ziua în care cade, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă înainte, şi nu după trecerea sorocului. Cât priveşte parastasul de 40 de zile, care în tradiţia ortodoxă înseamnă ziua în care sufletul se prezintă la judecata lui particulară, acest soroc, dacă nu este îndeplinit chiar în a 40-a zi, este bine să fie săvârşit mai înainte, pentru ca sufletul să meargă înaintea lui Dumnezeu cu aportul nostru de rugăciune şi de milostenie, care să fie în favoarea lui. Căci acesta este rostul rugăciunii şi al milosteniei pentru cei morţi, adică de a mijloci pentru ei şi a le uşura păcatele, prin rugăciunile şi faptele noastre de milă creştină. Nu considerăm că este o greşeală mare sau o păgubire pentru cei răposaţi, nici dacă sorocul se face după trecerea datei respective, căci importante sunt rugăciunea şi milostenia care se fac pentru cei răposaţi, şi mai puţin data exactă. Mai grav este dacă nu ne rugăm deloc pentru ei, din nepăsare, neştiinţă, ignoranţă sau necredinţă. Însă pentru împăcarea conştiinţei noastre, este bine să săvârşim pomenirea înainte de împlinirea sorocului.”.
Tipicul cel Mare şi Pravila bisericească (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevăd o singură excepţie: dacă decesul se întâmplă în mijlocul săptămânii din Postul Mare, „acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi până vineri seara, când se va face parastasul lui. Iar sâmbăta cea viitoare a săptămânii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face când i se vor împlini numărul zilelor lui. Iar prinoasele şi pomenirea lui se încep de la Duminica cea nouă (a Tomii) până la împlinirea zilelor celor 40”.

De reţinut:
Nu se fac parastase în următoarele zile şi perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, fiindcă duminica, amintindu-ne de ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, este zi de bucurie, iar nu de întristare.
b) În cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului nostru. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se oficieze parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al Învierii.
c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sfântului Teodor Tiron.
d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii.
e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.
• În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se oficiază Sfânta Liturghie obişnuită sau deplină.
• Este de dorit ca pomenirile să se facă, legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.
• La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge „la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, şapte ani etc.” Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos asupra sorocului de care este vorba.
• În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei adormiţi după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele „poartă capetele”, adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă şi vin. Preotul slujitor, cu acest prilej, săvârşeşte slujba parastasului.
• Obiceiul, practicat în unele zone din ţară, de a se deshuma morţii la şapte ani şi a se reînhuma cu slujbă specială nu este prevăzut în cărţile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.
• Pentru toate aceste pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin şi lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea.
• Contrar unei păreri răspândite în popor, să se ştie că se poate face colivă de grâu fiert şi în perioada dintre Sfintele Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh.
• Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi, este bine ca slujba să se facă în comun iar nu separat, căci cu cât rugăciunea are un caracter colectiv, cu atât este mai puternică.
• La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoşătoarei Judecăţi, numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adăugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), ziua de 6 august, Paştele blajinilor (luni şi marţi, după Duminica Tomii) şi Joia Înălţării Domnului Iisus Hristos, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, fiindcă prin aceasta întreţinem viu cultul morţilor şi legătura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.
În loc de concluzii finale şi încheiere, alte rânduieli, îndrumări şi povăţuiri practice

• Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare atunci când şi-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paşti se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul slujitor o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practică această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de şapte ani.
• Lumânările folosite la slujbele de înmormântare şi de pomenire a morţilor sunt o jertfă şi, ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, deoarece în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios şi toxic. În acelaşi timp, mulţi din cei ce fabrică in clandestinitate lumânările sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind şi faptul ca fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la chioşcurile şi pangarele parohiale, fiindcă sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu şi în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.
• Pentru pruncii morţi până la vârsta de şapte ani, pentru diaconii şi preoţii de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântării este diferită, specială.
• Pentru toţi răposaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paşti şi Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială deosebită, specială.
• Celor ce urmează a fi incineraţi (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşeşte nici slujba înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Sfânta noastră Biserică. (Vezi Hotărârea Sfântului Sinod din anul 1928, la sfârşitul acestei lucrări).
• Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat.
• Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări. (Vezi Hotărârea Sfântului Sinod nr.506/1949 la sfârşitul acestei lucrări).
• Crucea de la mormânt care se „ridică”, de regulă, după pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinţeşte la cimitir de către preot, printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă şi puţin vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este unul profan şi se practică la dezvelirea unor monumente, busturi, sculpturi ori plăci comemorative. Cu alte cuvinte, prezenţa pânzei nu este absolut necesară.
• Mormintele trebuie îngrijite de rudele defunctului şi ale decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, sa luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevărate case, cavouri ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce dorm sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton, marmură şi mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării, buruieni şi de indiferenţa sau pasivitatea noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chiar dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe curăţindu-le de buruieni, fiindcă responsabilii lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijează cu intenţie şi vinovăţie.
• Timp de 40 de zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela iar mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o persoană desemnată în acest scop). Părerea că rudele apropiate nu au voie să meargă la mormânt ori să tămâieze groapa până la pomenirea de 40 de zile este greşită, incorectă şi trebuie abandonată.
• La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată cu atât mai mult, cu cât preotul slujitor, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „Se pecetluieşte mormântul acesta până la A Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos”.
• Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă) trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, aşa după cum am mai spus.
• Suntem datori însă, ca nişte buni creştini, să facem precum ne-a învăţat Biserica noastră Ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folosul sufletesc îndrumările, recomandările şi povăţuirile ei.

Câteva hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la slujba înmormântării, a pomenirii morţilor şi a parastasului

Hotărârea luată în şedinţa din 15 iunie 1928, privind incinerarea
1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul în care cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica la va refuza orice asistenţă religioasă;
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte”.

Hotărârea nr. 506 din anul 1949, privind înmormântarea sinucigaşilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178)
„Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujba după un ritual redus. Să nu se tragă clopotele şi sa nu se ţină cuvântări”.

Hotărârea nr. 9117 din anul 1953, referitoare la folosirea cântării instrumentale la înmormântări (B.O.R., nr. 6, 1954, p. 656-657)
„Folosirea cântării din instrumente muzicale la înmormântări se lasă la aprecierea chiriarhilor, spre a o rezolva de la caz la caz, acolo unde acest obicei este introdus, cu condiţia sa nu prejudicieze solemnitatea şi atmosfera de evlavie a slujbei”…

Sursă bibliografică de referinţă: Preot Eugen Drăgoi Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, ediţia a patra, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002…

Bibliografie selectivă:

Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum să cinstim morţii, Bârlad, 1938.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1990.
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1992.
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generala, Bucureşti, 1993.
Pr. Dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinţă creştină, Malovăţ, 1996.
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996; vol. II, Galaţi, 2001.

Material documentar întocmit de către Dr. Stelian Gomboş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s