Material de sinteză…

on

Despre raportul şi relaţia dintre Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) şi Statul Român în perioada postdecembristă…

Introduce – preliminarii

Biserica Greco-Catolică a luat naştere în Transilvania la sfârşitul sec. al XVII lea prin unirea cu Biserica Catolică a unei părţi a românilor ortodocşi. În condiţiile declinului puterii otomane şi expansiunii Imperiului Habsburgic, care la sfârşitul secolului al XVII lea a anexat Transilvania, protestantismul, dominant în timpul principatului transilvan sub suzeranitate otomană, îşi pierde din influenţă, iar catolicismul, religia Imperiului Habsburgic, este în ascensiune. Diploma leopoldină emisă de Împăratul Leopold I, în anul 1691, recunoaşte drepturile celor patru religii recepte (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), precum şi privilegiile celor trei naţiuni (unguri, saşi şi secui). În anul 1692, împăratul confirmă preoţilor ortodocşi, care acceptă unirea cu Roma, aceleaşi drepturi de care se bucura clerul romano catolic, iar prin diploma din anul 1698 acordă românilor posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte.
Datorită situaţiei economice grele în care se aflau românii, cei mai mulţi aflaţi în stare de iobăgie, a lipsei drepturilor politice şi religioase (Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată), aceste promisiuni au dat rezultate. Sinodul de la Alba Iulia, convocat în anul 1697 de către mitropolitul ortodox Atanasie Anghel, a acceptat cele patru principii obligatorii ale unirii cu Roma: recunoaşterea supremaţiei papale, existenţa purgatoriului, împărtăşirea cu azimă şi Filioque. Prin primirea acestor condiţii se garanta românilor uniţi păstrarea ritualului tradiţional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod (urmând să fie după aceea recunoscuţi de Papă şi împărat), egalitatea în drepturi a clerului şi a credincioşilor uniţi cu clerul şi credincioşii Bisericii Catolice. Aceste drepturi au fost confirmate în două diplome ale împăratului (1699 1701) dar, din păcate, ele n au fost respectate decât în mică măsură.
Între uniţi şi Biserica ortodoxă au apărut neînţelegeri. Mitropolitul Atanasie Anghel, care, după ce a realizat unirea, a fost confirmat de Biserica Catolică doar ca episcop, a fost excomunicat de către Mitropolitul Ţării Româneşti. Cu toate presiunile şi constrângerile, mulţi români transilvăneni au refuzat unirea, au fost chiar revolte împotriva acesteia, ca cea condusă de călugărul Sofronie de la Cioara, în anul 1759. Pentru aplanarea acestor conflicte şi înăbuşirea revoltelor a fost trimis cu trupe, în Transilvania, în anul 1761, generalul austriac Bukow. Acesta, făcând exces de zel, a distrus numeroase biserici şi mănăstiri ortodoxe. Prima episcopie a românilor uniţi şi a avut sediul, până în anul 1721, la Alba Iulia, apoi s a mutat pentru scurt timp la Făgăraş, iar din anul 1737 s a instalat definitiv la Blaj. Treptat, au fost create şi alte episcopii unite: în anul 1777 s a înfiinţat episcopia de la Oradea, în anul 1853 au fost create episcopiile de la Gherla (în anul 1930 s a mutat la Cluj) şi Lugoj, iar Episcopia de la Blaj a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie şi Mitropolie de Alba Iulia şi Făgăraş. După încheierea Concordatului dintre statul român şi Vatican în anul 1930 s a organizat Episcopia Maramureşului, cu sediul la Baia Mare.
Pentru consolidarea unirii cu Roma episcopii uniţi au folosit mult ordinele şi congregaţiile călugăreşti. Au fost înfiinţate ordine greco catolice, dintre care un rol însemnat de a lungul istoriei acestei biserici l a avut Ordinul Sfântul Vasile cel Mare, ordin călugăresc care se conduce după normele prescrise de acest Părinte al Bisericii. Ca urmare a unirii, numeroşi tineri greco catolici au avut posibilitatea să studieze la Roma şi la alte universităţi catolice occidentale. Întorşi acasă, aceştia au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea culturii româneşti, la formarea conştiinţei naţionale a românilor şi la lupta acestora pentru păstrarea fiinţei naţionale.
Printre personalităţile de seamă ale acestei Biserici menţionăm pe episcopul Ioan Inochentie Micu Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuel Micu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian. O consecinţă pozitivă a unirii a fost şi dezvoltarea învăţământului, atât a celui teologic, cât şi a celui general. Încă din anul 1734 s a înfiinţat la Blaj un seminar teologic greco catolic, care este transformat, în anul 1853, în institut teologic. Şcoli greco catolice de valoare au fost create la Oradea, Gherla, Cluj şi Lugoj.
De a lungul timpului, în momentele importante ale istoriei românilor din Transilvania (Revoluţia de la 1848, lupta memorandiştilor, conducătorii celor două biserici româneşti au conlucrat fructuos pentru promovarea intereselor românilor şi pentru apărarea fiinţei naţionale româneşti. La 1 Decembrie 1918, actul unirii Transilvaniei cu patria mamă a fost citit de episcopul greco catolic Iuliu Hossu, viitor cardinal, asistat de episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care s au îmbrăţişat în faţa mulţimii adunate la Alba Iulia şi au declarat înţelegere frăţească. (Cf. Mircea Păcurariu, Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, Editura Mitropoliei Ardealului, 1994, p. 55 – 57).
După unirea Transilvaniei cu România, Biserica Română Unită cu Roma a devenit unul din cultele însemnate din ţară. De altfel, conform recensământului din anul 1930, credincioşii greco catolici reprezentau 7,9 % din populaţia ţării . Din aceste motive, având în vedere şi rolul jucat în istorie de această biserică, Constituţia României din anul 1923 stipula că „Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea greco catolică are întâietate faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale. Statutul juridic al Bisericii greco catolice şi relaţiile sale cu statul român au fost mai bine precizate prin Concordatul dintre Vatican şi România (1927 1929). Documentul prevedea existenţa în România a trei rituri catolice: grec, latin şi armean. Pentru ritul grec se stipula următoarea structură organizatorică: o mitropolie la Blaj, cu patru dieceze sufragane: Oradea, Lugoj, Cluj Gherla şi Maramureş. În activitatea sa, Biserica greco catolică a fost sprijinită de asociaţii ale laicatului. În anul 1928 a luat fiinţă Asociaţia Generală a Românilor Uniţi (AGRU). Studenţii greco catolici au întemeiat Asociaţia Studenţilor Transilvăneni Români Uniţi (ASTRU), iar femeile Asociaţia Femeilor Române Unite (AFRU).
După instaurarea dictaturii comuniste, în anul 1948, Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. În acel moment ea avea, după propriile aprecieri, circa 1,8 milioane de credincioşi, aproximativ 2.500 de biserici cu 1.700 preoţi, o academie teologică, trei seminarii teologice, mănăstiri şi şcoli confesionale. Conform Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, bunurile sale au fost preluate de către stat, iar bisericile şi casele parohiale au fost atribuite Bisericii Ortodoxe Române.
Autorităţile comuniste au arestat şi condamnat pe toţi episcopii şi pe acei preoţi care s-au opus desfiinţării Bisericii Române Unite cu Roma. În ciuda acestui fapt, Biserica Greco Catolică şi a continuat activitatea datorită episcopilor hirotoniţi clandestin (în locul celor arestaţi) şi preoţilor rămaşi în rezistenţă. Această activitate consta în liturghii oficiate în locuinţe particulare, în înmormântări după ritul greco catolic, în hirotoniri de noi preoţi, botezuri, cateheză, pastoraţie.
După anul 1989, unul din primele acte normative ale noii puteri a fost Decretul-Lege nr. 9 din anul 1989, prin care se abroga Decretul 358 din anul 1948 privind situația fostului cult greco-catolic, prin care Biserica greco-catolica era scoasa in afara legii. Decretul-Lege nr.126 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională din data de 24 aprilie 1990 confirma recunoașterea Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și prevedea că bunurile acesteia aflate în proprietatea statului (cu excepția moșiilor) urmau a fi restituite Bisericii Române Unite. În ceea ce privește situația bisericilor și a caselor parohiale aflate în posesia Bisericii Ortodoxe, aceasta urma să fie stabilită prin comisiile bilaterale de dialog, formate din reprezentanți ai ambelor culte. Aceste comisii nu au reușit să rezolve situațiile conflictuale, cu excepția Banatului, unde și prin bunăvoința mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu s-au găsit soluții convenabile ambelor părți. Biserica Unită cu Roma a solicitat aplicarea principiului de drept restitutio in integrum (repunerea în situația anterioară), cerere cu care Biserica Ortodoxă Română în general nu a fost de acord, argumentând că bisericile sunt bun al parohiilor, doar acestea putând dispune de proprietatea lor. BRU a argumentat că parohiile ortodoxe nu au dobândit niciodată un drept valabil de proprietate asupra bisericilor greco-catolice, exproprierea din anul 1948 fiind abuzivă și nelegală.
Recensămintele din anii 1992 și din 2002 au arătat că doar o parte a greco-catolicilor din anul 1948 au rămas credincioși ai Bisericii Unite. De asemenea, recensământul din anul 2002, demonstrează o scădere a numărului greco-catolicilor (de la 223.327 în 1992 la 195.481 persoane în anul 2002). Acest fenomen nu este specific doar Bisericii Unite (numărul ortodocșilor a scăzut cu un milion între anii 1992 și 2002). Recensământul din anul 2002 a fost contestat de către reprezentanții Bisericii Unite care au susținut că rezultatele ar fi fost falisficate și că în România ar fi de fapt între 600.000 (cifră prezentată de Laurențiu Horia Moisin în interviul de la BBC din luna aprilie anul 2006) și 750.000 greco-catolici (cifra din Anuarul Pontifical). În unele cazuri, credincioșii ortodocși au preferat să demoleze lăcașele greco-catolice decât să le restituie greco-catolicilor. (Cf. Ministerul Culturii şi Cultelor, Viaţa religioasă din România, ediţia a III – a, Bucureşti, 2008, p. 34 – 39).
Revenind, vom aminti că la 14 martie 1990, Sfântul Scaun a numit conducătorii celor cinci dieceze greco catolice, în fruntea acestora fiind desemnat Mitropolitul Alexandru Todea, care, în acelaşi an, a fost înălţat la rangul de Cardinal. Ierarhii au fost recunoscuţi prin decret prezidenţial de către Statul român. De asemenea, în anul 2005 Vaticanul a ridicat la rang de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Greco-Catolică din România şi, implicit, pe conducătorul ei la rang de Arhiepiscop Major, în persoana IPS Părinte Lucian Mureşan.
După cum spuneam şi mai sus, în vederea reglementării situaţiei fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma, s a adoptat Decretul-Lege nr.126 din 24 aprilie 1990, în care se stipulează că „bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma”. În acest act normativ se prevede că acolo unde numărul lăcaşurilor de cult este insuficient, raportat la numărul de credincioşi, Statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult prin punerea la dispoziţie a terenurilor aferente şi a unor fonduri băneşti. Referitor la bunurile preluate de Biserica Ortodoxă Română, art. 3 al Decretului Lege nr.126/1990 prevede: „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolică şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. Pe baza art. 2 al acestui Decret Lege, în urma activităţii Comisiei mixte, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma, 80 de clădiri şi terenuri intravilane au fost trecute din proprietatea Statului în cea a Bisericii, prin Hotărârea Guvernului României nr. 466/1992.
În cadrul celor cinci dieceze, recensământul populaţiei efectuat în anul 2002 a evidenţiat existenţa a 191.556 credincioşi greco catolici, din care 61,8 % locuiesc în mediul urban iar 38,2 % în mediul rural. Marea majoritate a credincioşilor sunt români, dar există şi 19.654 credincioşi de limbă maghiară şi 1.721 de limbă ucraineană, pentru cei din urmă existând un Vicariat rutean care este inclus în Episcopia Română Unită de Maramureş. Biserica cuprinde cinci dieceze, trei vicariate, 75 de protopopiate (din care multe nu au personal încadrat), 763 de parohii şi 761 preoţi. Dificultatea principală cu care se confruntă biserica după reintrarea ei în legalitate este lipsa lăcaşurilor de cult. În prezent funcţionează peste 470 de lăcaşuri de cult, cele mai multe 190 restituite de Biserica Ortodoxă Română, altele construcţii noi sau închiriate de la alte culte. În construcţie sunt cca. 280 de biserici. Parohiile care nu dispun de lăcaş de cult oficiază serviciile divine în spaţii improvizate (şcoli, cămine culturale ş.a.). Pregătirea preoţilor se face în cadrul Facultăţii de Teologie Greco-Catolică Cluj-Napoca, structurată în trei departamente: Blaj, Cluj, Oradea, precum şi a Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Baia Mare. Biserica dispune şi de opt licee teologice, încadrate în reţeaua învăţământului de stat. Treptat s a refăcut şi viaţa monahală a bisericii. În prezent funcţionează peste 25 de ordine şi congregaţii călugăreşti, dintre care mai importante sunt: Ordinul Sfântul Vasile cel Mare, Societatea lui Isus, Ordinul Călugărilor Asumpţionişti, Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali, Congregaţia Surorilor Oblate Asumpţioniste, Congregaţia Inimi Neprihănite. Biserica Română Unită cu Roma editează mai multe publicaţii, dintre care menţionăm revistele: „Viaţa Creştină”, „Unirea”, „Vestitorul”, „Deşteptarea Credinţei”, „Reînvierea. Foaia diecezană a Lugojului” (Lugoj), „Calea Desăvârşirii”, „Flori de Crin” etc. Reprezentanţii Bisericii Române Unite cu Roma participă la reuniuni teologice internaţionale, au legături strânse cu bisericile greco catolice şi romano catolice din străinătate. Cu aprobarea Bisericii, activează mai multe asociaţii religioase, dintre care amintim Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, cu sediul la Cluj Napoca (AGRU), asociaţie care are filiale în oraşe din Transilvania şi Banat, precum şi în Bucureşti, Asociaţia Tineretului Român Unit (ASTRU), Cercetaşii Creştini Români, Asociaţia culturală Ion Căianu, Reuniunea Mariană.. Diecezele greco catolice sunt angajate în ajutorarea săracilor, a persoanelor cu handicap, a bolnavilor, în alte domenii ale asistenţei sociale, activitate pe care o realizează în mod concret prin asociaţiile de tip “Caritas” şi prin unele ordine călugăreşti.
Actuală componenţă a Sinodului Episcopilor Români Uniţi cu Roma (Greco-Catolici) arată astfel: – Cardinalul Lucian Mureşan de la Blaj; Episcopii: Virgil Bercea de la Oradea, Florentin Crihălmeanu de la Cluj, Alexandru Mesianu de la Lugoj, Vasile Bizău de la Baia Mare; Episcopii auxiliari Mihail Frăţilă de la Bucureşti şi Claudiu Pop de la Blaj.
Mai trebuie reţinut faptul că în anul 2012 Arhiepiscopul Major de la Blaj, în persoana PF Părinte Lucian Mureşan a fost ridicat la rangul şi treapta de cardinal, eveniment care a avut loc la Roma, în data de 18.02.2012. Cu alte cuvinte, Lucian Mureşan este al treilea Cardinal român, după Cardinalul Iuliu Hossu şi Cardinalul Alexandru Todea. Cardinalul Lucian Mureşan s-a născut în Eparhia de Maramureş, la 23 mai 1931, în comuna Ferneziu, astăzi cartier al municipiului Baia Mare, judeţul Maramureş, ca al zecelea din cei doisprezece copii ai familiei Petru şi Maria. În anul 1953, pe baza apartenenţei confesionale la Biserica Greco-Catolică, este considerat persoană indezirabilă şi este transferat de la aviaţie la detaşamentul de muncă de la Bicaz, la construcţia primei hidrocentrale din ţară. În anul 1954 lăsat la vatră,aşteaptă în taină să se ivească o posibilitate de a urma teologia, lucrând în diverse locuri. La sugestia Episcopului Iuliu Hossu şi cu binecuvântarea Episcopului Alexandru Russu, la propunerea Pr. prof. dr. Silviu Augustin Prunduş, în anul 1955 eliberându-se din închisoare, Episcopul Márton Áron de Alba Iulia acceptă să primească, în mod excepţional, cinci tineri greco-catolici, câte unul pentru fiecare dieceză a Bisericii Române Unite, la Institutul Teologic Romano-Catolic de grad universitar din Alba Iulia. Printre aceştia era şi Lucian Mureşan.
Din 4 iulie 1994 este numit de către Papa Ioan Paul al II-lea ca Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, succedând Eminenţei Sale Cardinal Dr. Alexandru Todea, a cărui sănătate l-a obligat să se retragă. La 27 august 1994 este instalat la Blaj. Între anii 1998-2001 şi apoi din nou din anul 2004 este Preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din România, care reuneşte ierarhia Bisericilor Catolice de ambele rituri, latin (romano-catolic) şi oriental (greco-catolic). Din 26 mai 2003 este numit, de către Papa Ioan Paul al II-lea, membru al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. La 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea îl ridică la demnitatea de Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. (Cf. http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/Arhiepiscopul-Greco-Catolic-Muresan-Cardinal-Benedict_0_622738013.html)

Despre relaţia între Biserica şi Stat în România, în cadrul Uniunii Europene – Perspective şi provocări din prisma Bisericii Greco-Catolice Române

1. Biserica Greco-Catolică din România în România postcomunistă
Au trecut 18 ani (în anul 2008, n. red.) de când Biserica Greco-Catolică din România şi-a redobândit oficial libertatea după 41 de ani de prigoană comunistă, prigoană care a debutat la sfârşitul anului 1948 şi care a dus la interzicerea greco-catolicismului românesc prin Decretul 358/1.12.1948. Biserica noastră a fost singura căreia i s-au confiscate toate lăcaşurile de cult şi toate bunurile, acestea fiind preluate de cultul majoritar şi de Stat. S-a încercat ştergerea până şi a memoriei istorice despre greco-catolicism, utilizându-se arma unei relatări tendenţioase a trecutului şi falsificând de fapt în mod grosolan istoria. O Biserică ce a însemnat în ultimele trei secole o adevarată renaştere spirituală şi naţională a românilor (în special a celor din Transilvania şi Banat) a fost prezentată timp de aproape jumătate de secol ca fiind dispărută şi rolul ei s-a încercat să fie complet şters din istoriografia oficială. În pofida propagandei şi a persecuţiei, greco-catolicismul românesc a supravieţuit în catacombe, dând întregii societăţi româneşti dar şi lumii întregi, o mărturie de fidelitate faţă de Mântuitorul Isus Cristos şi de Biserica Sa fondată pe Petru. Sute de mii de credincioşi au afirmat deschis în anul 1989 apartenenţa lor la Biserica Greco-Catolică în ciuda faptului că unii susţineau că nu mai există credincioşi ai Bisericii noastre. De atunci şi până în prezent s-au reînfiinţat structurile tuturor celor cinci Eparhii (Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş, Eparhia de Oradea, Eparhia de Lugoj, Eparhia de Cluj-Gherla şi Eparhia de Maramureş) precum şi ale Vicariatului de Bucureşti, în ciuda faptului că majoritatea lăcaşurilor de cult nu au fost încă retrocedate. În pofida unor date de la recensămintele din anii 1992 şi 2002 privind numărul credincioşilor greco-catolici, astăzi sunt 750.000 care figurează în baza de date a Bisericii noastre precum şi în Anuarele pontificale din ultimii ani.
În ultimii trei ani Biserica noastră a trăit momente cu adevărat istorice: ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră (echivalentă Patriarhiei), alegerea primilor Episcopi în Sinodul Bisericii primind asensul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea şi reorganizarea Vicariatului de Bucureşti care are acum primul Episcop după 60 de ani (actualul Episcop care se ocupă de pastorala credincioşilor din Vicariatul de Bucureşti este Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş). În ciuda dificultăţilor legate de nerestituirea lăcaşurilor de cult Biserica Greco-Catolică din România este într-o perioadă de înflorire comparabilă doar cu viaţa ei din vremea interbelică prin reînfiinţarea vechilor parohii şi deschiderea de altele noi, organizarea învăţământului preuniversitar şi universitar confesional (dar în colaborare cu Statul), o susţinută activitate socio-caritativă (centre pentru copii orfani sau cu dizabilităţi, centre pentru persoane în vârstă, policlinici, centre de formare profesională, etc.), continuând însă cu vocaţia sa profund spirituală şi culturală de renaştere a poporului nostru după o lungă perioadă de întuneric ateist. Asociaţiile de laici joacă în toată această fază din istoria Bisericii Greco-Catolice un rol deosebit atât în ceea ce priveşte dezvoltarea de programe pentru copii şi tineri (unde un rol important îl are “Caritas mitropolitan greco-catolic”, ASTRU din diferitele Eparhii şi ATCM), programe pentru familii (AGRU), lupta pentru o cultură a vieţii (AGRU, “Darul vieţii”) şi sprijininirea categoriilor defavorizate (“Caritas mitropolitan greco-catolic”).
În ceea ce priveşte raporturile cu Biserica Ortodoxă din România se poate afirma fară umbră de dubiu că ele sunt într-o evoluţie pozitivă în ultimii ani, depăşindu-se faza extrem de dificilă a anilor ’90. Cu toate acestea rămâne în continuare de clarificat chestiunea lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale, cimitirelor şi terenurilor pe care Biserica Ortodoxă din România le-a primit de la Stat în urma Decretului 358/1948 când Bisericii Greco-Catolice i s-au luat în mod abuziv bunurile. Cu excepţia Arhiepiscopiei Ortodoxe de Timişoara şi a Episcopiei Ortodoxe de Caransebeş nu se observă din păcate voinţa de restituire a acestor bunuri, fapt ce rămâne încă un impediment într-o colaborare mai strânsă între cele două Biserici româneşti.

2. Rolul Bisericii în România de după aderarea la UE
La 1 ianuarie 2007 România devenea membră a UE, revenind astfel în mod oficial acolo unde îi este locul de drept din punct de vedere cultural şi identitar. Începutul procesului de integrare a Romaniei în structurile Uniunii au readus în prim plan însă şi rolul Bisericilor şi comunităţilor ecleziale (şi a comunităţilor religioase în general) din ţara noastră în acest proces ireversibil şi important. Nu puţine voci însă au considerat că, odată cu integrarea României în UE, rolul comunităţilor religioase va trebui redimensionat, în special în ceea ce priveşte pronunţarea reprezentanţilor cultelor religioase în chestiuni de natură etică, fapt ce trezeşte polemici dealtfel şi în alte state membre ale Uniunii. Trebuie oare reprezentanţii Bisericilor şi comunităţilor eleziale să intervină în viaşa societăţii şi, dacă da, în ce fel?
Anul 2007 şi începutul anului 2008 au reprezentat o perioadă legată de controverse privind raportul dintre instituţiile de învăţământ şi comunităţile religioase. Unele organizaţii nonguvernamentale au cerut înlăturarea icoanelor şi a simbolurilor religioase din şcoli motivând că astfel s-ar încălca libertatea de conştiinţă a elevilor, lucru contestat însă atât de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe cât şi a celei Catolice de ambele rituri din ţara noastră. Dacă privim vechiul text al Tratatului constituţional de la Roma (anterior celui semnat la Lisabona), la articolul II-70 se vorbeşte despre libertatea de gândire, de conştiinţă şi de apartenenţă religioasă, principiu ce include libertatea de a adopta o altă religie dar şi libertatea de a manifesta propria religie sau convingere atât în mod individual cât şi în mod colectiv, în public ca şi în privat atât prin intermediul cultului cât şi al predării şi observării riturilor. Această concepţie despre libertatea de conştiinţă nu s-a schimbat odată cu semnarea de către şefii de stat şi de guvern a celor 27 de state ale Uniunii la Lisabona a noului Tratat. Cu ce împiedică aşadar libertatea de conştiinţă prezenţa simbolurilor religioase (în special a icoanelor) atâta vreme cât în învăţământul preuniversitar se studiază ore de religie, ţinând cont desigur de opţiunea confesională a fiecăruia? Mai degrabă asistăm în această perioadă la o tendinţă “laicistă” prost înţeleasă care vede în valorile religioase un posibil obstacol în calea libertăţii fiecărei persoane. Lucrul acesta se observă şi în dezbaterea publică privind obligativitatea sau nu a predării religiei în învăţământul preuniversitar, controversă ce pare însă a se fi rezolvat printr-o soluţie extrem de înţeleaptă: orele de religie rămân în licee dar este opţiunea elevilor şi a părinţilor de a face sau nu religie şi, în cazul în care se doreşte să se studieze, de a alege confesiunea. Desigur din perspectiva cultelor minoritare se poate cere ca în nici un caz elevii ce aparţin acestor culte să fie influenţaţi sau, mai rău chiar, obligaţi să participe la ore de religie organizate de cultul majoritar.
O altă chestiune disputată este cea privind implicarea Bisericilor şi a comunităţilor religioase în general în activităţi socio-caritative, sprijinind astfel Statul în acest domeniu atât de complex şi de vast. Din acest punct de vedere actualul Guvern a semnat un Document de colaborare cu Patriarhia Ortodoxă dar şi cu reprezentanţii Conferinţei Episcopilor Catolici de ambele rituri din România (au semnat alături de Primul-ministru Prea Fericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice şi Excelenţa Sa Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit romano-catolic de Bucureşti). Deja există o implicare foarte serioasă şi a Bisericii Greco-Catolice nu numai prin Asociaţiile Caritas dar şi prin alte structuri şi evident şi prin activitatea Congregaţiilor şi Ordinelor religioase. Desigur rămâne întrebarea ce presupune această colaborare cu instituţiile Statului în chestiuni socio-caritative şi dacă astfel Biserica nu ajunge uneori să suplinească anumite disfuncţionalităţi ale instituţiilor sociale patronate de Stat.
Unul dintre punctele cele mai sensibile referitoare la implicarea Bisericii în viaţa societăţii româneşti este cel legat de intervenţia reprezentanţilor instituţiilor ecleziastice în chestiuni etice care influenţează într-o manieră determinantă concepţia despre viaţă şi comunitate. După căderea comunismului avortul a fost legalizat şi milioane de copii nenăscuţi au fost sacrificaţi pe “altarul” egoismului şi al hedonismului ce par să influenţeze atât de mult gândirea unor contemporani de-ai noştri. Un creştin autentic nu poate rămâne indiferent la acest fenomen extrem de grav ce se extinde în societatea românească adeseori “justificat” de o aşa-zisă “libertate a femeii de a face ce doreşte cu propriul corp” fără a lua în considerare dreptul inalienabil la viaţă a copiilor nenăscuţi. Lupta de idei împotriva avortului şi pentru o cultură a vieţii este dusă în comun în România atât de catolicii de ambele rituri cât şi de ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi, existând chiar asociaţii ecumenice care au acest scop, cum ar fi “Darul vieţii” din Timişoara. Se organizează marşuri pentru viaţă, rugăciuni pentru copiii nenăscuţi, campanii în mass-media precum şi centru de consultanţă pentru femeile ce sunt puse în faţa unor astfel de alegeri dramatice. Din nefericire nu există o reală voinţă politică pentru a abroga legea ce permite avortul, uneori folosindu-se pretextul că doar comunismul s-ar fi opus avortului, lucru fals în mod evident.
În ultimii ani Biserica a trebuit să reacţioneze în mod clar şi pe un alt subiect sensibil şi foarte controversat: aşa-zisele “cupluri de fapt homosexuale”. În ciuda faptului că în România nu există în mod oficial drepturi civile pentru astfel de cupluri există o campanie tot mai susţinută în acest sens, campanie dusă tot de anumite organizaţii nonguvernamentale în ciuda opoziţiei evidente a marii majorităţi a populaţiei şi a lipsei unei încurajări din partea unor forţe politice. Confuzia care riscă să se creeze între aceste “cupluri” şi instituţia familiei este reală şi acest lucru se poate vedea şi din experienţa altor ţări ale Uniunii. Departe de a discrimina vreo persoană, Biserica luptă pentru protejarea conceptului de familie în societate, concept care în nici un caz nu poate să se bazeze decât pe raportul consensual de iubire a unui barbat şi a unei femei în faţa lui Dumnezeu şi a autorităţilor civile în instituţia căsătoriei. Încercarea de a echivala căsătoria cu fel de fel de “cupluri de fapt” nu este doar departe de tradiţia creştină dar şi de tradiţia legislativă europeană. Să sperăm că în România în ciuda unor presiuni din partea unor lobby extrem de bine organizate, instituţia familiei va rămâne ca şi până acum protejată de legislaţie şi clar definită. Schimbări legislative din alte state ale UE care au dus la recunoaşterea unor drepturi civile pentru “cuplurile de fapt homosexuale” sau chiar “căsătoria între persoane de acelaşi sex privesc exclusiv acele ţări şi în nici un caz nu exprimă o linie comună a tuturor ţărilor din UE.
Biserica are datoria morală de a interveni în chestiunile etice dat fiind că este parte integrantă a societăţii şi nu poate fi exclusă doar pentru că în cultura post-modernă poziţia creştină pare uneori în contradicţie cu o aşa-zisă “gândire progresistă”. Susţinerea clară a culturii vieţii şi lupta de idei împotriva eutanasiei, avortului, aşa-zisei “căsătorii homosexuale” şi a violenţei de orice fel rămân coordonate fundamentale ale aportului Bisericii la viaţa comunităţii. În ciuda relativismului, indiferentismului tot mai frecvent în unele medii sau chiar a anticlericalismului, societatea românească nu rămâne în mod evident insensibilă la apelurile Bisericii în favoarea valorilor creştine. Acest lucru nu înseamnă în nici un caz că de fapt clerul ar face politică aşa cum interpretează unii critici ai Bisericii această acţiune în favoarea unor valori etice fundamentale.
Biserica are însă şi o misiune importantă în această perioadă istorică a integrării în UE a României: sublinierea identităţii profund creştine a poporului român. Această identitate nu este doar o realitate sociologică sau declarativă dar trebuie să facă parte din însăşi fiinţa neamului nostru în mod autentic şi profund. Un popor nu poate să supravieţuiască cu adevărat în istorie dacă îşi pierde identitatea şi credinţa creştină este o parte fundamentală a sufletului românesc. În pofida unei istorii nu rareori dramatice, românii şi-au păstrat fiinţa neamului datorită unei credinţe ferme în Dumnezeu, fiind fără doar şi poate nu numai unul din primele popoare creştine ale Europei dar şi unul din popoarele cele mai ataşate de valorile creştine. Este greu de crezut că “valul” de secularism ce traversează acum Europa va reuşi să îi îndepărteze şi pe români de propriile lor rădăcini creştine, de identitatea lor de popor ce crede în Isus Cristos de două milenii. Indiferent că este vorba de catolicism, ortodoxie sau protestantism, românii îşi menţin şi azi o adâncă credinţă creştină şi nu par să cadă pradă relativismului, confuziei morale şi indiferentismului atât de prezent în alte zone ale continentului. Acest lucru nu trebuie însă să scadă vigilenţa misionară a Bisericii care trebuie să continue şi mai dinamic opera de reevanghelizare tipică celui de-al trelea mileniu creştin. Este desigur regretabil că se evită a se menţiona explicit în Tratatele constituţionale europene aportul fundamental al creştinismului în istoria bătrânului continent ca şi cum implicarea Bisericii în istoria europeană a ultimelor două milenii nu ar fi fost decisive.
Biserica trebuie deasemenea să se implice activ în formarea unor conştinţe ce refuză în mod absolut discriminarea pe criterii religioase, rasiale sau etnice a oricărei persoane, conclucrând activ cu Statul şi în realizarea unui climat de bună înţelegere între populaţia majoritară românească şi etniile minoritare. Biserica poate fi întotdeauna un factor de reconciliere şi dialog şi nu trebuie să uite nici un moment şi acest rol al său. O atenţie particulară ar trebui acordată chestiunii populaţiei de etnie romă care trebuie sprijinită în efortul ei de îmbunătăţire a nivelului de trai precum şi de educaţie, Biserica putând să încurajeze integrarea socială a acestei etnii semnificative numeric şi în România ca şi în alte state ale Uniunii. În primul rând Biserica trebuie să fie atentă să nu permită în interiorul ei atitudini de tip naţionalist, xenofob, rasist sau antisemit, atitudini profund contrare spiritului Evangheliei. Mai mult ca oricând Biserica trebuie să se implice în renaşterea spirituală, culturală, socială a poporului în special în această perioadă nouă din istoria României, perioadă de implementare a prevederilor UE şi în ţara noastră.

3. Despre egalitatea cultelor din România în faţa Statului
Constituţiile şi legislaţia din diferite ţări ale UE stabilesc nu numai libertatea de conştiinţă a tuturor cetăţenilor dar şi egalitatea cultelor şi a comunităţilor religioase în faţa Statului, lucru desigur aplicat şi ţinând cont de tradiţia şi realitatea diferitelor state. Conceptul de “Biserică majoritară” sau “Biserică naţională” sau chiar “Biserică de stat” nu au dispărut din limbajul constituţional European, în unele ţări şeful Statului fiind şi capul Bisericii majoritare (de exeplu în Regaltul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord Suveranul/Suverana este “Guvernatorul Bisericii Angliei” şi “Apărător al credinţei”). În special în statele unde majoritatea covârşitoare a populaţiei aparţine unei Biserici (fie că este vorba de Biserica Catolică, Ortodoxă sau Protestantă) există întotdeauna o discuţie destul de complexă privind raportul de egalitate în faţa Statului între confesiunea majoritara şi cele minoritare.
În România nu mai există astăzi nici în Constituţie nici în Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor vreo menţiune despre “Biserica naţională” iar toate cultele sunt recunoscute cu aceleaşi drepturi şi obligaţii în faţa Statului. Vechile prevederi ale Constituţiei din anul 1923 care vorbeau despre două Biserici naţionale (Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică) nu au mai fost reluate în actuala legislaţie românească. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă a luptat mult pentru a fi oficial considerată ca şi Biserică naţională chiar dacă afirmă că nu doreşte privilegii faţă de cultele minoritare. Trebuie recunoscut că ortodoxia este teoretic majoritară în România dar trebuie subliniat că titlul de “Biserică naţională” nu mai există în legislaţia actuală a Statului.
Există desigur întrebarea următoare: se comportă Statul în mod egal şi echitabil cu toate cele 18 culte recunoscute azi în România? Teoretic acest lucru nu poate fi pus la îndoială dacă privim legislaţia dar practic putem observa anumite probleme. În primul rând Statul afirmă că de fapt contribuţiile pentru salarizarea clerului precum şi pentru construirea unor lăcaşuri de cult se fac ţinând cont de numărul de credincioşi dar, în ceea ce priveşte Biserica Greco-Catolică, Statul recunoaşte doar circa 200.000 de credincioşi în timp ce statisticile ecleziastice vorbesc de peste 700.000. Există datorită acestui fapt o oarecare dificultate din partea Statului de a acorda noi posturi clericale prevalându-se de rezultatele celor două recensăminte. O altă problemă este lipsa unei voinţe politice de a face dreptate şi a restitui printr-o lege ceea ce Statul a confiscat în anul 1948 Bisericii Greco-Catolice şi în special lăcaşurile de cult, lăcaşuri deţinute chiar şi azi în majoritatea lor de Biserica Ortodoxă. Considerente adeseori subiective fac ca această problemă să nu se rezolve după atâţia ani. Nu este de uitat şi necesitatea ca la sărbătorile naţionale importante să fie invitaţi nu doar reprezentanţii cultului majoritar dar şi cei ai cultelor minoritare, lucru valabil şi pentru deschidera anului de învăţământ în şcoli şi universităţi. Se poate observa aşadar că mai este mult de făcut în domeniul unei egalităţi reale în faţa Statului a tuturor cultelor din România, indiferent de numărul de credincioşi ce în mod liber se pot declara ca aparţinând unui cult sau altul.

Concluzii
În încheiere aş vrea să reamintesc că o Europă ce şi-ar pierde identitatea şi rădăcinile creştine nu ar mai fi o demnă continuatoare a ultimelor două milenii de istorie europeană şi nu ar reuşi să intre într-un dialog fecund şi real cu celelalte culturi şi civilizaţii, în special cu cea a Islamului care este din ce în ce mai mult o interlocutoare necesară datorită imigraţiilor din ultima perioadă. Biserica este parte integrantă a societăţii europene şi are un rol foarte important în formarea unor conştiinţe care să se bazeze pe valori etice profunde şi clare şi care să refuze relativismul de azi.
Şi în România Biserica Greco-Catolică şi cea Catolică în general îşi continuă misiunea sa în mijlocul poporului român, misiune de reevanghelizare spirituală, de clarificare etică dar şi de atenţie sporită spre social. Cu toate dificultăţile existente (care derivă din “moştenirea” lăsată de regimul communist) Biserica Greco-Catolică rămâne alături de toate cultele din România nu doar o continuatoare a unor tradiţii religioase seculare dar şi un interlocutor important pentru toate componentele societăţii româneşti.
Nu în ultimul rând misiunea profund ecumenică a Bisericii Greco-Catolice o cheamă la un dialog sincer şi constant cu ortodoxia majoritară, dialog ce nu poate decât să ducă la o reconciliere care derivă din “purificarea memoriei” şi din necesitatea de a lupta împreună pentru aceleaşi valori creştine în societate. Fără Dumnezeu societatea românească nu poate merge înainte şi de acea toate Bisericile şi comunităţile creştine din România au datoria să îşi unească eforturile pentru identitatea creştină a naţiunii noastre. (Notă: Textul de mai jos reprezintă materialul Prea Sfinţiei Sale Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj şi responsabil cu ecumenismul în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România (CER), care la invitaţia Academiei Evanghelice Transilvania din Sibiu în colaborare cu Fundaţia “Konrad Adenauer” din Germania, a prezentat conferinţa cu tema: “Relaţia între Biserică şi Stat în Uniunea Europeană şi România”. Întâlnirea s-a desfăşurat la Sibiu în data de 07-09 aprilie 2008 şi a avut ca titlu: “Bisericile şi Europa din prisma bisericilor din România”). (Cf. http://www.bru.ro/documente/relatia-intre-biserica-si-stat-in-ue-si-romania).

Viziunea ortodoxă despre Relaţiile actuale dintre Ortodocşi şi Greco-catolici în România, Editura Renaşterea, Ediţia a III – a revizuită şi completată, Cluj-Napoca, 2011

Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a realizat o carte intitulată Relaţia actuală dintre ortodocşi şi greco-catolici în România, apărută la Editura Renaşterea din Cluj-Napoca, în anul 2011, fiind publicată cu binecuvântarea IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Andreicuţ, care a scris şi prefaţa lucrării, şi din care reţinem, la pagina 6, că “Sfântul Sinod, la întâlnirea din 6 iulie 2010, şi-a pus din nou problema dialogului (dintre cele două biserici – ortodoxă şi greco-catolică), trimiţând, în acest sens, o scrisoare Bisericii Greco-Catolice. În aceste condiţii se resimţea nevoia aducerii “la zi” şi a cărţii mai sus amintite… De aceea, nădăjduim că materialele pe care lucrarea le pune la îndemână să-i permită celui care doreşte să se informeze în cauză (şi) să-şi facă o idee obiectivă” (Cf. Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Andreicuţ în “Cuvânt înainte”).
Prin urmare, aş dori să prezint câteva extrase din această lucrare: După căderea regimului comunist în anul 1989, Biserica Unită a ieşit din ilegalitate, redobândindu-şi libertatea. Ierarhii ei însă au fost nevoiţi să constate că locaşurile de cult şi alte proprietăţi care înainte de anul 1948 aparţinuseră greco-catolicilor erau acum în proprietatea şi folosinţa ortodocşilor. Numai că toţi aceşti ortodocşi nu erau altceva decât foştii greco-catolici sau urmaşii lor. În deplină libertate şi în pofida pronosticurilor generale, ei au optat pentru menţinerea lor în Biserica Ortodoxă şi se consideră îndreptăţiţi să-şi păstreze şi folosească locaşurile de cult moştenite de la părinţi, pe care le-au întreţinut pe propria lor cheltuială, în care au fost botezaţi, cununaţi şi în care şi-au practicat viaţa liturgică. Când sunt întrebaţi de ce nu-i restituie Bisericii Unite locaşurile lor de închinare, ei răspund: „Întrebaţi-i pe protestanţii din municipiile Cluj, Sibiu sau Braşov dacă se pune măcar problema ca ei să-i retrocedeze Bisericii Catolice catedralale care i-au aparţinut înainte de reformă. Respectivele locaşuri au trecut la reformă odată cu credincioşii lor. De ce oare ni s-ar aplica nouă alte standarde?” (…) Istoria anilor de după 1989 este caracterizată de lupta pentru apărarea sau câştigarea unor bunuri, de stabilirea unui cadru legal care să rezolve solicitările dar care să ţină seama şi de realităţile concrete, de încercarea de rezolvare a problemelor pe calea dialogului central sau local. Toate acestea au fost de natură să provoace un context tensionat, care nu le-a permis celor două Biserici româneşti să se implice suficient în serioasele probleme ale societăţii contemporane. (…)

II. Situaţia statistică actuală a credincioşilor ortodocşi şi greco-catolici

În ianuarie 1992, potrivit datelor statistice oficiale ale recensământului, populaţia României era de 22.810.035 persoane, din care un număr de 19.802.385 persoane s-au declarat ortodocşi (86,80%), iar 223.327 greco-catolici (0,98%).
În martie 2002, la următorul recensământ, populaţia României a însumat 21.680.974 persoane, din care 18.817.975 suflete s-au declarat ortodocşi (86,79%), iar 191.556 suflete s-au declarat greco-catolici (0,88%). (…)

III. Situaţia juridică a bunurilor parohiale greco-catolice intrate în patrimoniul comunităţilor parohiale ortodoxe, în legislaţia de dinainte de 1989 şi în cea actuală

1. Cadrul legal
În Biserica Ortodoxă Română, regimul juridic al bunurilor bisericeşti, atât în perioada regimului comunist cât şi astăzi, este reglementat de o serie de acte normative bisericeşti şi civile. Legiuirile bisericeşti care conţin norme referitoare la statutul juridic al acestor bunuri sunt: 1. Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române (St.), 2. Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti (RAB), 3. Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mânăstireşti din cuprinsul Eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române. Aceste legiuiri au fost elaborate de organele deliberative-legislative, cu respectarea principiilor canonice fundamentale şi cu observarea legilor Statului, iar ele constituie cadrul legal al gestionării tuturor bunurilor aflate în proprietatea, posesia şi folosinţa părţilor componente şi a organelor locale ale Bisericii Ortodoxe Române, reglementând modul de împărţire, administrare, dobândire, înstrăinare, grevare sau pierdere a bunurilor bisericeşti. (…)

2. Împărţirea bunurilor bisericeşti
Urmând clasificarea din legislaţia civilă, bunurile bisericeşti se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile. Alături de această clasificare, legiuitorul bisericesc împarte bunurile bisericeşti, după destinaţia lor, în bunuri sacre şi bunuri comune (art. 169 St.). Bunurile sacre sunt acelea care, prin sfinţire sau binecuvântare, sunt destinate cultului divin: locaşurile de cult, veşmintele, cărţile şi cimitirele (art. 2 RAB; art. 181 St.). Bunurile comune sunt cele destinate întreţinerii locaşurilor de cult, a slujitorilor bisericeşti, desfăşurării operelor de caritate şi altor scopuri. Din această categorie fac parte: casele parohiale, edificiile şcolilor bisericeşti, muzeele, terenurile etc. (art. 2 RAB).(…)

3. Administrarea bunurilor bisericeşti parohiale
(…) Parohiile sunt persoane juridice (cf. art. 186 St.), îndeplinind toate condiţiile cerute de legea civilă în acest sens (art. 26 din Decretul nr. 31/1954). Principiul administrării bunurilor parohiale de către comunitatea parohială, prin consiliul parohial şi epitropie, bazat pe faptul că parohia este persoană juridică şi este proprietară de drept şi de fapt a bunurilor parohiale, nu a fost împrumutat din ideologia comunistă a proprietăţii colective, ci a fost în uzul permanent al Bisericii Ortodoxe Române. Trebuie menţionat că dreptul de proprietate este dreptul real care îi conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare (Cf. art. 480 Codul Civil Român).
Aşadar, locaşurile de cult parohiale sau filiale, casele parohiale, şi toate celelalte bunuri mobile şi imobile au un singur proprietar, care, conform legislaţiei Bisericii Ortodoxe Române, nu este Biserica luată în întregimea ei, nici Patriarhia sau patriarhul, nici episcopul eparhiot, nici preotul paroh, ci parohia, adică comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh (art. 41 St.); în acest sens, în art. 173 din Statut se stipulează: „Biserica parohială aparţine parohiei” (…)
Comunitatea parohială este singura care are dreptul de dispoziţie asupra bunurilor parohiale. De aceea, în cazul trecerilor religioase de la un cult la altul, averea parohială urmează credincioşii proporţional cu numărul celor ce trec. Acest procedeu a fost reglementat de legea civilă, în articolul 37 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase; el nu constituie o inovaţie, ci se bazează pe principiul reorganizării persoanelor juridice prin desprindere, care nu dizolvă persoana juridică existentă, ci mai înfiinţează una, urmând ca drepturile şi datoriile să se repartizeze proporţional între persoanele juridice acum existente. (Notă: De reţinut faptul că la sfârşitul anului 2006 această lege a fost abrogată, de drept şi de fapt, o dată cu intrarea în vigoare a noii Legi a Cultelor – 489/2006 privind “Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”).
Cu o situaţie de genul celei reglementate de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 s-a confruntat Biserica Ortodoxă Română în anul 1948, când majoritatea comunităţilor locale greco-catolice au trecut la ortodoxie şi, aşa cum era firesc, odată cu ele a trecut şi întregul lor patrimoniu parohial, neschimbându-se în fond nici destinaţia bunurilor şi nici proprietarii, care au rămas, conform legislaţiei civile şi bisericeşti, aceiaşi, constituiţi însă acum în parohie ortodoxă. (…)
Majoritatea foştilor greco-catolici şi urmaşii lor au ales, după 1989, să rămână în continuare în Biserica Ortodoxă Română dimpreună cu bunurile parohiale cu care au revenit în anul 1948, motiv pentru care reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, încă de la primele solicitări de retrocedare venite din partea reprezentanţilor greco-catolici, au subliniat în permanenţă că nici o retrocedare nu poate fi făcută fără consultarea credincioşilor din respectivele comunităţi, întrucât bunurile le aparţin lor. Aceasta a fost, de altfel, şi ideea de bază care a stat la alcătuirea articolului 3 din Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, care stipulează: „Situaţia juridică a locaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. (…)

Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică)

1. Etape premergătoare
Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Română Unită în primul deceniu post-comunist au fost marcate de numeroase evenimente, cunoscând, din păcate, o evoluţie sinuoasă greu de catalogat. În articolul 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, la alcătuirea căruia au fost de faţă reprezentanţi ai greco-catolicilor şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, se stipulează clar că problemele patrimoniale, respectiv locaşurile de cult, vor fi rezolvate de către comisiile mixte ortodoxo-greco-catolice. Aşadar, principiul dialogului a fost încă de la început unul dintre punctele esenţiale prin care s-a încercat construirea unor relaţii durabile între cele două Biserici româneşti. Din păcate, însă, Biserica Română Greco-Catolică a preferat să comunice cu Biserica Ortodoxă Română prin mijlocirea tribunalelor, a Guvernului României, Preşedinţiei României, Comisiilor şi Birourilor parlamentare, mass-media, şi nu în ultimul rând prin intermediul unor presiuni externe.
O nouă speranţă a fost dată prin rezultatele pozitive la care s-a ajuns în urma dezbaterilor de la Balamand între delegaţii Bisericilor Ortodoxă şi Catolică (1993). Acestea au fost consemnate în Documentul de la Balamand, la a cărui semnare şi-au dat acordul şi reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice din România, care apoi a refuzat să-l accepte. Deşi s-a aşteptat mult timp un răspuns pozitiv din partea Bisericii Unite, pentru a se începe dialogul oficial care să ducă la soluţionarea într-un mod paşnic a tuturor diferendelor, acesta a întârziat. Încercări de aplanare a tensiunilor s-au făcut în unele eparhii, la nivel local din iniţiativa unor ierarhi ortodocşi.
Deşi rezultatele nu au fost cele aşteptate, totuşi Biserica Ortodoxă Română a continuat să creadă că dialogul rămâne singura cale de rezolvare a tuturor litigiilor. De altfel, acesta a fost şi punctul de vedere al Bisericii Romano-Catolice, exprimat prin semnarea Documentului de la Balamand şi întărit prin cuvântarea Papei Ioan Paul II, ţinută în faţa episcopilor uniţi români cu prilejul vizitei lor la Vatican în luna ianuarie anul 1994. (…)
Sfântul Sinod, în şedinţa sa de lucru din 19 februarie 1998, a instituit o Comisie centrală pentru dialogul cu Biserica Greco-Catolică, dialog al cărui prim obiectiv era soluţionarea litigiilor patrimoniale existente la nivel local între cele două părţi. Două luni mai târziu, la insistenţele repetate ale Sfântului Sinod, IPS Părinte Mitropolit Lucian Mureşan va răspunde pozitiv, manifestând disponibilitatea ierarhiei greco-catolice de a participa, în sfârşit, la dialogul cu Comisia centrală propusă de Patriarhia Română. Din Comisii vor face parte ierarhi ai celor două Biserici, cunoscători ai situaţiilor din teritoriu, la care se vor adăuga delegaţi ai Vaticanului şi ai Patriarhiei Române, cu statut de invitaţi; uneori, motivată de condiţii obiective, componenţa comisiilor a fost uşor modificată. (…)

2. Dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). Întâlnirile Comisiei mixte de dialog ortodox – greco-catolic.
2.1. Prima întâlnire: 28 octombrie 1998, Bucureşti – Palatul Patriarhiei Ortodoxe. Datorită situaţiilor tensionate din unele localităţi, începerea dialogului de reconciliere dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost un eveniment aşteptat cu mult interes de către credincioşii ambelor Biserici. Comisia mixtă a stabilit patru puncte de orientare pentru continuarea dialogului:
1. „Dialogul fiind calea de reconciliere, el trebuie continuat într un climat de sinceritate, respect reciproc şi frăţietate, renunţându-se la ocuparea cu forţa a bisericilor, la acţiunile juridice sau legislative, la limbajul polemic din mass-media, precum şi la orice formă de prozelitism.
2. Rezolvarea folosirii locaşurilor de cult se va face prin dialog, analizând la nivel eparhial şi parohial cazurile în care minoritatea nu are locaş de cult.(…)
2.2. Cea de a doua întâlnire: 28 ianuarie 1999, Blaj – Mitropolia Greco-Catolică. Ţinându-se seama că în marea majoritate a Bisericilor foste unite se închină credincioşi foşti uniţi, care astăzi sunt şi se declară ortodocşi, şi, pe de altă parte, că încă mai există comunităţi minoritare unite care nu dispun de locaşuri de cult, partea ortodoxă s-a obligat să recunoască de facto că cele peste 100 de locaşuri de cult, care anul 1989 se aflau în posesia comunităţilor ortodoxe şi care acum se află în posesia şi folosinţa comunităţilor greco-catolice, să rămână astfel în continuare, indiferent de modul în care au fost obţinute, şi să nu alcătuiască pe viitor obiectul unor revendicări din partea ortodoxă. (…)
2.3. Întâlnirea a treia: 10 iunie 1999 – Mânăstirea Ortodoxă Râmeţ – Alba. Un eveniment deosebit pentru Biserica Ortodoxă Română l-a constituit vizita Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II în România, în perioada 7-9 mai 1999. Este pentru prima dată în istorie, după Schisma de la 1054, când un papă vine în vizită oficială pe teritoriul canonic al unei ţări majoritar ortodoxe, la invitaţia şefului Bisericii respective. (…) Întâlnirea de la Mănăstirea Râmeţ s-a desfăşurat într-un climat spiritual inspirat, evident, de evenimentul vizitei Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II în România, aspect subliniat de ambele părţi. (…)
2.4. Întâlnirea a patra: 4 noiembrie 1999 – Oradea, Seminarul Teologic Greco-Catolic. Cele două Comisii au ajuns la concluzia că, pentru a se face paşi înainte pe calea apropierii şi pentru a avea o platformă stabilă în întâlnirile ulterioare, este necesar să se stabilească principiile care să contribuie la continuarea în spirit constructiv a dialogului. În acest sens, partea ortodoxă a propus ca „Documentul de la Balamand, semnat de ambele părţi, prin Comisia mixtă internaţională Ortodoxă şi Catolică, să stea la baza dialogului dintre cele două Biserici”.11(…)
2.5. Întâlnirea a cincea: 28 septembrie 2000 – Mânăstirea ortodoxă Sâmbăta de Sus-Braşov (…) S-a concluzionat că, după un an de la ultima întâlnire, se poate constata o „îmbunătăţire a climatului care domneşte între cele două Biserici”. S-a pus în prim plan modul constructiv al participării clerului şi credincioşilor celor două părţi la detensionarea relaţiilor din localităţile unde există dispute patrimoniale în urma reînfiinţării vechilor parohii greco-catolice, prin acorduri comune încheiate la nivel local privind slujirea alternativă sau schimburi imobiliare, dar mai ales prin construirea ori amenajarea de noi locaşuri de cult, fie de către partea ortodoxă, fie de cea catolică.(…)
2.6. Întâlnirea a şasea: 27 septembrie 2001 – Lugoj, Episcopia Greco-Catolică. Comisia a constatat că, drept urmare a întâlnirilor Comisiilor locale de dialog la nivelul episcopiilor, s-a ajuns la restituirea unor locaşuri de cult către partea greco-catolică. (…)
2.7. Întâlnirea a şaptea: 1 octombrie 2002 – Arad, Episcopia Ortodoxă. Lucrările Comisiei mixte de dialog au fost deschise de preşedintele Comisiei ortodoxe IPS Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului, care a subliniat importanţa raportului direct şi deschis între ierarhii celor două Biserici şi prin iniţiative locale, dând exemplul în acest sens dialogul local iniţiat în eparhia pe care o păstoreşte şi care a dat roade benefice pentru ambele părţi. Partea greco-catolică a arătat că, dată fiind situaţia conflictuală din anumite localităţi, în situaţia în care se constată lipsa dorinţei de dialog din partea părţii ortodoxe, atunci partea catolică îşi rezervă dreptul de a apela la forurile de judecată interne şi internaţionale.(…)
2.8. Cea de a opta întâlnire: 23 septembrie 2003 – Baia Mare, Episcopia Greco-Catolică. S-au trecut în revistă rezultatele comisiilor de dialog locale, constatându-se că, în urma acestor întruniri, au fost soluţionate unele cereri de retrocedare ale Bisericii Greco-Catolice. Cu toate acestea, procesele în curs de desfăşurare şi refuzul unui dialog paşnic în spiritul adevărului şi realităţii constituie o piedică destul de serioasă în soluţionarea conflictelor existente în unele localităţi.(…) Partea ortodoxă şi-a menţinut poziţia exprimată în repetate rânduri, de respectare a legislaţiei existente, respectiv a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, şi orice retrocedare să se facă numai „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”.

3. Despre încetarea dialogului de reconciliere ortodoxo–greco-catolic
La ultima întâlnire, membrii celor două părţi şi-au exprimat dorinţa ca dialogul să continue pe mai departe, şi chiar s-a stabilit ca următoarea întâlnire să aibă loc pe data de 28 septembrie 2004, la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului. Din păcate, însă, atitudinea ireconciliabilă a părţii greco-catolice în revendicarea patrimoniului său cultic, manifestată prin uzarea tuturor mijloacelor posibile interne şi internaţionale, va determina pe ierarhii Mitropoliei Ardealului, ca în Sinodul Mitropolitan din 26 februarie 2004, ţinut la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, să analizeze atent evoluţia relaţiilor ortodoxo–greco-catolice din Transilvania de la prima întâlnire a Comisiei mixte de dialog şi să hotărască următoarele: „Cerem partenerilor uniţi ca, fie la apropiata Conferinţă Naţională a Episcopilor Catolici din România, fie la viitoarea noastră întâlnire din 28 septembrie 2004 în cadrul Dialogului, să se pronunţe ferm pentru una din cele două opţiuni posibile: Dialogul sau Justiţia. Dacă optează pentru dialog, ambele părţi se obligă să-şi retragă imediat toate acţiunile în justiţie; dacă optează pentru acţiuni în justiţie, înseamnă că au renunţat la dialog. Noi vom accepta pe oricare din acestea două, deşi, din punctul nostru de vedere nu dorim întreruperea dialogului”.(…)

V. Biserici ajunse în posesia Greco-catolicilor: prin dialog, prin ocupare forţată şi prin justiţie
Potrivit recensământului populaţiei României din anul 2002, ortodocşii sunt în număr de 18.817.975 de suflete, adică 86,79%, iar greco-catolicii reprezintă 191.556 suflete, respectiv 0,88% (vezi cap. II, pag. 15). La acest număr de credincioşi, Biserica Ortodoxă Română dispune de 14.574 de biserici12, respectiv 1291 credincioşi la o biserică. Biserica Română Unită cu Roma are în proprietate 378 de biserici, respectiv 507 credincioşi la o biserică. Biserica Greco-Catolică dispune aşadar de 378 de biserici, dintre care 152 au fost preluate, după 1989, de la ortodocşi: 69 prin dialog, 67 prin ocupare abuzivă, 7 prin instanţele judecătoreşti, iar în 9 biserici se slujeşte alternativ. De asemenea, Biserica unită şi-a construit 172 de biserici noi, iar 54 se află în construcţie; acestora li se adaugă cele aproximativ 108 capele.
Potrivit acestor date, Biserica Greco-Catolică este favorizată, în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, nu numai în ce priveşte numărul locaşurilor de cult, ci şi în privinţa contribuţiilor de la stat, pentru salarizarea preoţilor. Astfel, Biserica Ortodoxă are 10.068 de preoţi încadraţi, respectiv un preot la 1.869 de credincioşi, iar Biserica Greco-Catolică are 700 de preoţi încadraţi, respectiv un preot la 274 de credincioşi.

Câteva concluzii finale şi încheierea
Urmărind datele de mai sus, se poate constata cu uşurinţă că problema patrimonială nu este nici pe departe una majoră pentru Biserica Unită din România. Principala problemă cu care aceasta se confruntă este una de identitate, provocată de şocurile tragice prin care a trecut, viaţa sa de peste 40 de ani în catacombă în timp lumea trecea prin schimbări decisive, schimbări la care ea nu a fost martor direct, dar în care a fost automat antrenată. Biserica Unită de după 1990 trăieşte cu teama de a nu fi încă o dată asimilată de Biserica Ortodoxă, ceea ce a condus-o la tendinţa de individualizare pe următoarele căi: 1. asimilarea rapidă a formelor de cult din ritul latin; 2. o istorie revanşardă, cu acuzarea excesivă a Bisericii Ortodoxe, văzută aproape ca o întruchipare a răului; o privire întoarsă spre trecut şi raportarea prezentului la acesta, în detrimentul perspectivei asupra viitorului; 3. exaltarea meritelor Bisericii Unite în dezvoltarea culturală a poporului român, „confiscarea” unor idei, precum iluminismul şi latinitatea, denigrarea spiritualităţii bizantine, slave etc., cu exaltarea celei latine.
Biserica Unită nu a respectat nici măcar dispoziţiile Romei în acest sens, ajungând până acolo încât a respins Documentul de la Balamand (1993), semnat şi recunoscut de Biserica Romano-Catolică. Este adevărat însă că, prin acest Document, Biserica Catolică recunoaşte că uniaţia nu a fost în istorie decât o încercare a Romei de a face prozelitism printre ortodocşi, metodă perimată şi ineficientă de unire a celor două Biserici.
La un an de la vizita sa în Bucureşti, în 7 mai 2000, Papa Ioan Paul al II-lea i-a adresat Bisericii Greco-Catolice din România o scrisoare prin care îi îndemna pe uniţii din România la receptarea în totalitate a hotărârilor Conciliului Vatican II şi la însuşirea spiritului acestui Conciliu.
Sub auspiciile acestor evenimente a continuat, chiar şi formal, dialogul început în anul 1999 între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Unită, pe unica temă a proprietăţii asupra locaşurilor de cult. Entuziasmul este mult diminuat faţă de început, însă noua generaţie de ierarhi ai Bisericii Unite abordează un ton şi un limbaj diferit faţă de generaţia precedentă, axându-se pe valoarea Bisericii Unite ca o componentă europeană a culturii române. (…)
Mai nou, prin noul statut de autonomie pe care Biserica Catolică i l-a acordat Bisericii Greco-Catolice din România (Arhiepiscopie majoră, iar conducătorul ei a fost avansat la rangul de cardinal), este de văzut dacă aceasta din urmă va adopta o atitudine mai realistă faţă de problemele patrimoniale. Acceptarea reluării dialogului local dă speranţe ambelor părţi. Deocamdată atmosfera nu este ideală, dar nici nu trebuie dramatizată.
Ceea ce trebuie să aibă însă în vedere Biserica Română unită cu Roma este faptul că dialogul presupune nu doar sinceritate, dar şi un simţ al realităţii trecute şi prezente. Nu este de ignorant faptul că, procentual, Biserica Greco-Catolică este departe de realitatea timpurilor trecute, când echilibra peisajul confesional transilvănean. Astăzi, situaţia este complet schimbată, numărul de credincioşi greco-catolici nedepăşind procentajul de 0,9% din totalul popoulaţiei ţării, în comparative şi spre deosebire de credincioşii ortodocşi majoritari, cu un procentaj de 86,7%. Astfel că pentru cei aproximativ 195.481 de credincioşi declaraţi la recensământul din anul 2002, în prezent Biserica Greco-Catolică din România dispune de 582 locaşuri de cult (cu o medie de 335 de credincioşi la o biserică), dintre care 195 au fost preluate de la ortodocşi, iar 280 sunt nou construite (237) sau în fază de construcţie (43), la care se adaugă şi cele 107 capele; un număr de locaşuri suficiente pentru o activitate pastorală rezonabilă.
Continuarea acţiunilor de revendicare în instant precum şi ignorarea realităţilor existente nu fac altceva decât să continuie menţinerea unei stări tensionate între români, dar şi să contribuie, într-o oarecare măsură, la crearea unei imagini externe distorsionate despre ţara noastră şi Biserica Ortodoxă Română ca fiind una recalcitrant şi revanşardă. (Cf. Relaţiile actuale dintre Ortodocşi şi Greco-catolici în România, Editura Renaşterea, Ediţia a III – a revizuită şi completată, Cluj-Napoca, 2011).
Credem cu toţii totuşi, că ceea ce trebuie să caracterizeze cele două biserici nu sunt disputele, litigiile şi procele în justiţie, nici acţiunile denigratoare reciproce în mass-media, ci, mai presus de toate, grija fundamentală pentru mântuirea oamenilor, pentru istaurarea unui climat de concordie, armonie, colaborare, cooperare şi bună înţelegere între toţi credincioşii şi toţi factorii implicaţi în cele două biserici, lucru pe care-l doreşte şi conducerea Secretariatului de Stat pentru Culte din România.

Referinţe bibliografice:

1. Mircea Păcurariu, Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, Editura Mitropoliei Ardealului, 1994
2. Ministerul Culturii şi Cultelor, Viaţa religioasă din România, ediţia a III – a, Bucureşti, 2008
3. Relaţiile actuale dintre Ortodocşi şi Greco-catolici în România, Editura Renaşterea, Ediţia a III – a revizuită şi completată, Cluj-Napoca, 2011
4. http://www.patriarhia.ro
5. http://www.culte.ro
6. http://www.bru.ro
7. http://www.catholica.ro

Material documentar de sinteză întocmit de
Stelian Gomboş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s