Material despre discernământ şi dreaptă socoteală – 2015…

Despre discernământul creştin sau dreapta socoteală în viaţa noastră spirituală…

Motto: “ Virtutea cea mai mare este discernământul” (Sf. Isaac Sirul – “Cuvântări ascetic”)

Discernământul creștin, dreapta socoteală sau dreapta socotinţă ori cumpănire, trebuie să dobândească un loc central şi essential în viața și lucrarea noastră. Manifestarea sa ține de sesizarea unei realități teandrice tainice, care are un sens dublu: de la Dumnezeu spre noi și, ca răspuns, de la noi spre Dumnezeu. Numai în această formulă simfonică misiunea noastră își va atinge finalitatea dorită, adică discernerea și alegerea celor mai bune soluții în rezolvarea problemelor existente la nivelul comunităților în care ne derulăm activitatea.
Cuvântul discernământ derivă de la grecescul diakrisis care desemnează acțiunea de a judeca/a deosebi adevărata cunoaștere. Spiritualitatea creștină urmărește desăvârșirea credinciosului în Iisus Hristos, deci câștigarea vieții veșnice: „Și aceasta este viața de veci să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Discernământul creștin sau dreapta socoteală presupune, așadar, cunoașterea voii și a căilor lui Dumnezeu, înțelegerea profundă a prezenței Sale în orice lucrare pe care o întreprindem. Acest dar al călăuzirii lui Dumnezeu se realizează prin asistența Duhului Sfânt, căci fără harul Său nu poate exista un discernământ creștin autentic. Cei care Îl recunosc pe Iisus ca fiind Mesia (Iisus Hristos) fac aceasta prin lucrarea desfășurată de Duhul Sfânt în viețile lor (Filipeni 1, 3-11). Scopul suprem al discernământului spiritual este manifestarea voii Tatălui. Discernământul înseamnă capacitatea de a vedea lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, prin deosebirea „semnelor vremii”, a observa realitatea și a o interpreta în funcție de criteriile evanghelice.
Părinții Bisericii – adevărate modele de urmat în lucrarea noastră, desemnează discernământul spiritual cu ajutorul sintagmei „dreaptă socoteală ori socotință”. Ea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți, pentru că îl menține pe creștin pe calea de mijloc cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Această stare de smerenie se obține după multă luptă duhovnicească și are ca scop discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul său este pocăința, dragostea față de aproapele, ascultarea, blândețea etc. Dreapta socotință este cumpăna care menține echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.
Uneori asistența, îndrumarea şi adumbrirea Duhului Sfânt se manifestă în „călăuzirea negativă”, căci uneori Dumnezeu spune „Nu!” intenției noastre: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre, zice Domnul!” (Isaia 55, 8). Practicarea discernământului spiritual nu se oprește atunci când cunoaștem voia lui Dumnezeu, ci când o împlinim. Prin urmare, lucrarea noastră trebuie să aibă o finalitate practică şi aplicată în acțiuni și fapte concrete. Practicarea şi împlinirea sa continua, neîntreruptă, necontenită și perseverentă duce la maturizarea noastră duhovnicească: „Iar hrana tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obișnuință simțurile învățate să deosebească binele de rău” (Evrei 5, 14). Trebuie să discernem între predicatorii falși și cei adevărați, între persoana care vorbește și acționează în numele lui Dumnezeu și cea care numai se folosește de el pentru a avea anumite avantaje (Matei 7, 15-23; I Corinteni 11).
Fiind un exercițiu al Duhului, discernământul sau dreapta socoteală – după cum invocă şi cărţile Filocaliei, necesită din partea noastră și o anumită curățire a inimii, o transformare personală, o reînnoire a mentalității în Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Psalmul 50, 11). „Morala Împărăției” se manifestă în caracterul creștinului care lucrează la asemănarea cu Dumnezeu. În acest scop, trebuie să devenim asemenea unor copii, înțelepți, să învățăm arta de a trăi cu sinceritate. Numai în această stare vom reuși transformarea lumii. Așadar, discernământul implică participarea întregii noastre ființe, trup și suflet, precum și a tuturor celor trei facultăți spirituale: rațiune, sentiment și voință. Sensibilitatea spirituală şi duhovnicească se manifestă uneori și prin lacrimi, care stau într-o legătură specială cu pocăința. Ele scot la iveală strălucirea sufletului, după ce acesta a fost curățat de murdăria păcatului, deschizându-i perspectiva spre Dumnezeu și spre semeni și scoțându-l dintre zidurile de păcat și de împietrire ale egoismului. Lacrimile celor pe care îi ajutăm stau la baza lacrimilor pe care le vărsăm și ne fac să vedem cerul. Ele spală ochii tuturor și-i fac frumoși, pentru că spală inima și o fac transparentă, frumoasă și nevinovată. Opoziția și punctul de vedere critic al celorlalți ne face adesea să ne întrebăm dacă am lucrat conform voii lui Dumnezeu. Dificultățile cu care ne confruntăm sunt adevăratul test pentru reușita noastă. Discernământul nu are de-a face numai cu lucrurile înalte, ci cu toate lucrurile, toate domeniile care compun, formează şi alcătuiesc viața noastră, inclusiv micile probleme și provocări ale vieții cotidiene.
Drumul spre desăvârșirea creștină prin practicarea discernământului spiritual este unul destul de sinuos ori dificil și necesită o mare capacitate de dăruire și o deschidere spre „vocea lui Dumnezeu”, care ne cheamă să urmăm modelul Fiului Său Întrupat, Iisus Hristos, în lucrarea noastră. Adevărata inițiativă nu înseamnă a fi purtat de fluxul indefinit al lumii, fără nici o direcție, ci a cunoaște direcția și ținta ta, în însoțirea cu Dumnezeu.
În altă ordine idei, ca să-i spun mai simplu, discernământul este atunci când înţelegi clar şi limpede ce ai în faţă ta. Calitatea de a realiza (în totalitate și în profunzime) ce fenomen, eveniment, proces, tendinţă, calitate, corelație, cauzalitate, context, implicaţii, învăţăminte, morală, etc. se produc în univers și în mintea ta atunci când citeşti, asculţi, priveşti, gândeşti. Iată, acesta este discernământul. Dacă cineva, de exemplu, îţi aduce o veste, ori citeşti ceva, sau preiei o știre din media şi o „înghiţi” fără a o digera, atunci nu ai discernământ. Dacă pui la îndoială, încerci să vezi cum se leagă ceea ce ai aflat cu altele, face nişte legături sau conexiuni, îţi pui sau adresezi câteva întrebări, la ce anume şi cui îi servește, de ce apărut, cum se explică, și după ce ai ajuns la o concluzie nu o bați în cuie dar o cataloghezi ca ”versiune de lucru”, care în orice clipă şi moment poate și trebuie modificată sau refăcută, atunci ai discernământ. Simplu? Nu-i aşa? Nu cred!
Altfel spus, în orice împrejurări ori situaţii, discernământul, din păcate, (sau, mai bine zis, din fericire) nu poate fi deconectat, el este un mecanism ce trebuie să funcționeze permanent. Bine, nu suntem mașini și nu întotdeauna se cere randament maxim, dar nici nu poți să obții o exonerare de obligația şi datoria de a fi responsabil în şi de viața ta, or discernământul este instrumentul de aplicare şi executare a acestei obligații. Bineînțeles, dacă nu doreşti să-ți găsești adăpostul şi locaşul în noroiul şi mlaștina călduță şi compromiţătoare a complacerii în păcat, patimă, boală şi suferință. Alegerea grâului de neghină nu este un lucru deloc ușor. Conștientizarea permanentă şi neîncetată a prezenței tale pe lume, în fiecare moment şi clipă este pusă la încercare de dorința de a lasă hățurile sorţii din mâni și a conecta ”pilotul automat”. Îi dai voie să preia controlul, ai deconectat discernământul și ti-ai declinat responsabilitatea pentru cele ce se întâmplă. Până la urma este alegerea omului, însă mare atenţie la toate riscurile, urmările şi consecinţele acestui fapt.
În plan spiritual şi din punct de vedere duhovnicesc, Părinţii Bisericii afirmă şi susţin că “Orice gând în care nu predomină pacea şi smerenia nu este conform lui Dumnezeu, ci este în mod vădit o aşa zisă bună inspiraţie venită de la duhurile rele. Căci Domnul nostru vine cu pace, iar tot ce vine de la Vrăjmaş este însoţit de tulburare şi agitaţie. (…) Trebuie să facem totul cu discernământ. Să ne măsurăm propriile puteri, înseamnă discernământ şi pavăză pentru duh, care în acest fel nu va fi tulburat după aceea. Dimpotrivă, a face mai mult decât ne stă în putinţă, fie că este vorba de opere de binefacere sau de alt fel, este o dovadă că ne lipseşte discernământul, căci aceasta aduce mai apoi tulburare, lehamite şi hulire. (…) Omul care face mai mult decât îl ţin puterile, nu va rezista, iar Dumnezeu ne cere să facem după posibilităţile noastre” (Sf. Varsanufie – “Corespondenţă”).
Avva Antonie, de pildă, a fost un om şi un călugăr raţional, care socotea că cea dintâi virtute pentru un monah este discernământul, întrucât acesta este garantul unei nevoinţe adecvate. O mostră de echilibru şi discernământ este şi apoftegma 35, care ne-a transmis un cuvânt al avvei: „Cine bate bucata de fier, mai întâi socoteşte ce-o să facă din ea: o seceră, o sabie, o secure? Tot aşa şi noi, trebuie să vedem după ce virtute tânjim, ca să nu ne chinuim degeaba“. Războiul nevăzut, lupta duhovnicească nu se desfăşoară haotic. Există, sau ar trebui să existe, după cuvântul avvei Antonie, o strategie. Iar aceasta este simplă: te cercetezi pe tine, îţi identifici slăbiciunile şi apoi lupţi pentru dobândirea acelor virtuţi care sunt necesare pentru tămăduirea bolilor tale.
Existenţa unei fiinţe omeneşti, spre deosebire de cea a făpturilor necugetătoare, este rezultatul unui lung şir de hotărâri şi decizii individuale ori personale, care nu sunt dictate de instinctele noastre naturale, ci depind de voinţa noastră proprie şi de judecata noastră personală. De aici decurge importanţa covârşitoare a discernământului şi a valorilor şi criteriilor la care ne referim când avem de luat o decizie hotărâtoare nu numai pentru existenţa noastră personală dar şi pentru cei apropiaţi nouă sau asupra cărora ne exersăm influenţa sau autoritatea.
Lipsa de discernământ poate avea consecinţe tot atât de grave şi ireversibile ca şi un diagnostic greşit, care, ducând la un tratament inadecvat sau chiar contraindicat, va înrăutăţi încă şi mai mult starea bolnavului. Aceasta se întâmplă atât de des încât expresia franceză “le remède est pire que le mal” (leacul este mai rău decât boala), a devenit un loc comun dintre cele mai uzuale. Toate revoluţiile şi ideologiile timpurilor moderne s-au aflat în acest caz, dând naştere dictaturilor şi sistemelor totalitare care au dus la catastrofele şi dezastrele planetare pe care le cunoaştem…
Diagnosticele greşite ale doctorilor noştri moderni – Marx, Nietzsche, Freud, Sartre şi atâţia alţi profeţi mincinoşi, care au modelat şi orientat – sau mai bine zis dezorientat – spiritul şi ideile omului de azi, se află la originea mentalităţii materialiste “globalizate”, care a pus stăpânire pe omenire, precum o molimă mondială ce îşi extinde pe zi ce trece sfera de acţiune, infectând în acelaşi timp spiritul omenesc, raporturile sociale, educaţia, cultura şi mediul natural, aşa încât majoritatea celor contaminaţi de virusul materialist, nu numai că nu cunosc tratamentul potrivit, dar nici măcar nu ştiu că sunt bolnavi : “În afară de materialismul explicit şi doctrinal, există şi ceea ce putem numi un materialism în fapt, a cărui influenţă se întinde mult mai departe, căci o mulţime de oameni care nu se cred deloc materialişti se comportă însă în mod practic ca atare în toate împrejurările. (…) Aşa se face că, într-o astfel de lume, un om care se declară creştin nu va ezita să se comporte de fapt ca şi cum nu ar exista nicio altă realitate decât cea trupească, iar un preot care “face ştiinţă” nu va fi foarte diferit de un universitar materialist” (René Guénon – “Domnia Cantităţii”).
Materialismul ambiant impregnează ideile, gândurile, comportamentele noastre, şi chiar practica religioasă, deseori formală, maşinală şi fără legătură reală cu restul existenţei noastre. Noi pretindem că credem în Dumnezeu, dar în viaţa de toate zilele, gândim şi acţionăm ca şi necredincioşii, avem aceleaşi dorinţe, aceleaşi preocupări, aceleaşi năzuinţe şi acelaşi mod de viaţă ca şi ei. Câţi dintre cei care se numesc creştini ar fi capabili să sacrifice pentru Iisus Hristos, nu viaţa, precum sfinţii mucenici din vechime, ci numai maşina, sau computerul, sau televizorul ?…
Cu alte cuvinte, aşadar, discernământul duhovnicesc sau dreapta socoteală înseamnă a determina şi verifica în orice împrejurare şi situaţie cine este adevăratul stăpân al inimii şi cugetului nostru, Dumnezeu sau Mamona, astfel încât să nu confundăm ceea ce aparţine Cezarului şi ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Viziune spirituală de care depinde starea de sănătate a sufletului nostru, căci “dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa încât, dacă lumina dintru tine întuneric este, cu cât mai mare va fi întunericul!” (Matei 6, 22-23). Confuzia ideilor, a normelor şi a valorilor, care domneşte în lumea de astăzi, vine tocmai din faptul că luminile profeţilor mincinoşi ai vremurilor moderne erau întuneric şi au cufundat lumea în întuneric.
Dacă, aşa după cum spune Sfântul Isaac Sirul, discernământul sau dreapta socoteală este cea mai mare virtute, atunci lipsa de discernământ duhovnicesc este cea mai mare rătăcire, din care decurg toate celelalte. Căci a da uitării sau a tăgădui natura spirituală şi dumnezeiască a omului, înseamnă a se osândi la moarte veşnică, altfel spus, la chinurile iadului – căci sufletul nu poate să moară – precum slujitorul nevrednic care, neaducând niciun rod spiritual, va fi aruncat în “întunericul cel mai din afară: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei, 25-30). De aceea profeţii mincinoşi şi ucenicii lor, care şi-au făcut un idol din materie şi din omul de carne, tăgăduind până şi existenţa Spiritului – aşa cum o face neurobiologul francez J.P. Changeux, care după ce citează afirmaţia lui J.S. Mill conform căreia “toate teoriile despre spirit trebuie să fie materialiste, sau insuficiente”, ajunge la următoarea concluzie : “De acum înainte, la ce bun să mai vorbim de “Spirit” ? (J.P. Changeux – “L’homme neuronal”) – se fac vinovaţi de un păcat de moarte, care nu va fi niciodată iertat: “Adevăr grăiesc vouă că toate păcatele ierta-se-vor fiilor oamenilor şi hulele câte vor rosti. Dar cine va huli asupra Duhului Sfânt nu are iertăciune în veac, ci de păcat veşnic va fi vinovat” (Marcu, 3, 28-29).
Lipsa de discernământ spiritual este şi cauza căderii lui Adam. Rupând alianţa cu Duhul lui Dumnezeu, Adam şi femeia lui “au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele“ (Fac. 3-7). Ochii făpturii de carne substituindu-se viziunii spirituale, privirea omului asupra lui însuşi devine exterioară şi profană, desprinsă de Duhul lui Dumnezeu, astfel încât putem spune că Adam este precursorul omului de şiinţă materialist care sudiază făptura omenească ca pe un obiect – de aici utilizarea abuzivă a termenului “obiectiv” devenit în zilele noastre sinonim cu adevărul suprem şi neîndoielnic.
Spre deosebire de ştiinţele moderne, care caută sursa adevărului în lumea vizibilă şi materială – considerată ca fiind singura reală, căci accesibilă simţurilor noastre trupeşti şi inteligenţei noastre mărginite – cunoaşterea spirituală se întemeiază pe încredinţarea – milenară şi universală, împărtăşită de toate culturile tradiţionale fără excepţie – că “sacrul este realul prin excelenţă” şi că “nimic din ceea ce aparţine sferei profane nu ţine de Fiinţă” (Mircea Eliade – “Sacrul şi profanul”).
Discernământul spiritual sau dreapta socotinţă constă în faptul de a recunoaşte şi de a ne aminti în orice împrejurare dimensiunea sacră şi sfântă a omului, a Creaţiei, şi a existenţei noastre personale: “Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte întru voi ? (…) Nimeni pe sine să nu se înşele: Dacă cineva din voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 16-19).
În concluzie şi în încheiere, vom sublinia şi reţine că suntem chemaţi să veghem în orice context şi împrejurare, şi să nu ne lăsăm stăpâniţi de omul de carne şi, totodată, orbiţi de judecata noastră lumească, astfel încât să situăm toate evenimentele, acţiunile şi activităţile vieţii noastre de zi cu zi într-o perspectivă spirituală, singura dimensiune reală şi nemuritoare a fiinţei noastre, prezentă în orice moment şi în toate aspectele existenţei noastre, chiar şi cele care ni se par neînsemnate, căci “chiar şi micile lucruri pot să nu fie mici pentru cei care sunt mari”; “În tot ceea ce săvârşeşti şi în tot comportamentul tău, fie că trăieşti în ascultare sau că nu depinzi de nimeni, în lucrările tale exterioare ca şi în viaţa ta duhovnicească, să ai drept principiu şi regulă de a te întreba dacă ceea ce faci este în acord cu Dumnezeu. (…) Discernământul este un felinar în întuneric, o cale de întoarcere a celor rătăciţi, o luminâ pentru cei cu vederea slabă. Cel care îl dobândeşte îşi regăseşte sănătatea şi nimiceşte boala” (Sf. Ioan Scărarul – “Scara – Treapta douăzeci şi şase. Despre discernământ”)…
Aşadar, constatăm şi de aici faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi în fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de generoasă, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Dr. Stelian Gomboş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s