Părintele Protos. Arsenie Muscalu – Duhovnicul şi Slujitorul Mănăstirii “Sfântul Ioan Evanghelistul” şi “Sfânta Cuvioasă Eufrosina” din localitatea Cornu, judeţul Prahova…

Câteva cuvinte şi învăţături despre Înviere, nevoinţă, monahism şi familie creştină, rugăciune, ascultare şi credinţă, rostite de către Părintele Protos. Arsenie Muscalu – Duhovnicul şi Slujitorul Mănăstirii “Sfântul Ioan Evanghelistul” şi “Sfânta Cuvioasă Eufrosina” din localitatea Cornu, judeţul Prahova…

Prolog – Mănăstirea “Sfântul Ioan Evanghelistul” şi “Sfânta Cuvioasă Eufrosina” din localitatea Cornu, judeţul Prahova – scurtă prezntare istorico – geografică

Mănăstirea “Sfântul Ioan Evanghelistul” şi “Sfânta Cuvioasă Eufrosina” din localitatea Cornu, judeţul Prahova, este construită pe un teren aflat în punctul numit Topşeni – Podişor, de unde, spre sud, se deschide privirii o privelişte încântătoare asupra oraşului Câmpina, iar spre apus, frumuseţea plaiurilor ce împodobesc valea râului Prahova, al cărui curs însoţeşte drumul DN 1ce leagă între ele oraşele Bucureşti şi Braşov.
Gândul ctitoririi acestei mănăstiri îi aparţine doamnei Aurora Cornu-Cornea, scriitoare de origine română, stabilită în Franţa, la Paris. După propria mărturie, gândul ctitoririi unei mănăstiri i-a apărut pe neaşteptate, în anul 2002 şi a avut două coordonate principale. A fost, mai întâi, dorinţa ca şi plaiurile satului natal să aibă binecuvântarea unui lăcaş sfânt, o mănăstire de monahii, aşa cum Locurile Sfinte – pe care le-a vizitat chiar în acel an şi a căror asemănare cu plaiurile prahovene, mai ales în ceea ce priveşte zona centrală a Galileii, a uimit-o, au avut parte de binecuvântarea prezenţei Domnului Iisus Însuşi.
A fost, apoi, dorinţa de a nu înstrăina din zestrea satului natal averea părinţilor, ci de a i-o redărui sub această formă: o mănăstire ctitorită în amintirea părinţilor Gheorghe şi Eufrosina Chiţu-Burchiu şi a soţului Aurel Cornea.
Înfăţişând gândul său chiriarhului locului din vremea aceea – Părintele Patriarh Teoctist, acesta l-a pecetluit cu Înalta binecuvântare arhierească, iar în anul 2003, la 30 septembrie, Consiliul Local Cornu atribuia Arhiepiscopiei Bucureştilor în folosinţă gratuită, terenul pe care au început să se desfăşoare lucrările de construcţie ale mănăstirii. Greutăţile legate de amenajarea terenului şi de construirea drumului de acces au fost înfrânte cu răbdare, cu credinţă şi cu statornicia celui ce ştie că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune. Aceste greutăţi au fost purtate mai ales de către domnii Adrian şi Paul Daniel Horja, nepoţii doamnei Aurora Cornea, de către domnul primar al comunei Cornu, Cornel Nanuşi, de către domnul Radu Oatu, patronul firmei de construcţii Apolodor, care au arătat multă dăruire şi devotament pentru ridicarea unei mănăstiri în localitatea Cornu.
Lucrările efective de construcţie au început în anul 2006, până în primăvara anului 2008 construindu-se o biserică provizorie şi un corp de chilii. Din luna aprilie a anului 2008, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cel care a pus mănăstirea sub ocrotirea Sfântului Ioan Evanghelistul, viaţa mănăstirească şi-a început cursul ei cu o obşte formată din zece vieţuitori: Maica Stareţă Parascheva Bâgu – care între timp a fost greu încercată de un aspru şi năpraznic accident rutier, Părintele Duhovnic Arsenie Muscalu şi opt surori, toate cu studii superioare, doritoare să-şi închine viaţa slujirii lui Dumnezeu, pe calea sfintei ascultări monahale.
Hramul principal al mănăstirii este 8 mai, zi în care biserica prăznuieşte minunile săvârşite, după slăvita lui adormire, la mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul, pentru toţi cei care au căutat cu credinţă, tămăduire de neputinţele lor sufleteşti şi trupeşti prin rugăciunile ucenicului iubit al Mântuitorului. Al doilea hram al mănăstirii, datorat evlaviei ctitorilor ei, este pe 25 septembrie, când este prăznuită Sfânta cuvioasă Eufrosina.
Având în minte gândul Preafericitului Părinte Daniel, care a pus mănăstirea sub ocrotirea Sfântului Ioan Evanghelistul, vestitorul descoperirii dumnezeieşti, al celei mai adânci cunoaşteri a lui Dumnezeu care ”dragoste este” (I Ioan 4, 8) şi gândul ctitorului mănăstirii, care a dorit pentru intelectualii însetaţi de Dumnezeu un loc de meditaţie şi rugăciune, obştea mănăstirii trăieşte în nădejdea sporirii în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în iubirea arătată prin slujirea celor care caută o oază de linişte, de îmbogăţire în apropierea de Dumnezeu şi de bună aşezare sufletească în mijlocul multor tulburări care au cuprins lumea noastră…

Câteva cuvinte, referinţe şi învăţături, rostite de Părintele Arsenie Muscalu, în diferite prilejuri, ocazii şi interviuri

„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici…“

Învierea Domnului nostrum Iisus Hristos este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa Mântuitorului nostrum Iisus Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu Părintele Arsenie Muscalu – Duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.
– „Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?
– Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?
Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta este jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc.
Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii Domnului Iisus Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

– Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce este de făcut?
– Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. Este un semn că ceea ce trăim la Paşti este din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce este de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, Părintele Arhimandrit Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul este o milă dumnezeiască.
Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul Părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.
– Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?
– Întrebarea asta chiar mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Iisus Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Iisus Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

– Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Iisus Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum este Iisus Hristos cel Răstignit „omul cel tare“?
– Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!
Pe de o parte, este biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Iisus Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.
Acum, la Răstignire, Iisus Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva Mântuitorului Iisus Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Iisus Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Iisus Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.
Da, putem să vorbim în dreptul Domnului nostrum Iisus Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. Este biruinţa dragostei lui Iisus Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Iisus Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.
Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Iisus Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Iisus Hristos, tăria dragostei Lui.
– Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.
– Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie, bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.
Avem pentru ce să trăim. Iisus Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

– „Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ este definitorie pentru societatea de azi.
– Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru Duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie. Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.
– În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Iisus Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…
– Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.
Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. Este pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.
La fel stau lucrurile şi în credinţă. Este nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.
Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.

Despre eficienţa rugăciunii

– Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?
– Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. Este adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau? pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.
Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.
Cred că Părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.
Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.
– De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Iisus Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?
– A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva Părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.
Părintele Alexander Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.
Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…
(Cf. Augustin Păunoiu – Cotidianul Patriarhiei Române “Lumina de Duminică” – http://ziarullumina.ro/interviu/la-pasti-traim-un-har-o-lumina-care-nu-sunt-de-aici – 05.05.2013).

„Dă sânge şi ia Duh“

– Preacuvioase Părinte Arsenie, lipsa de simţ al adevărului este poate cea mai mare primejdie a vremurilor noastre. Oamenii sunt debusolaţi, nu mai ştiu ce este bine şi ce este rău. Să ne uităm la ce se întâmplă în urma atentatului de la Paris. Mulţi clamează dreptul la liberă exprimare, sub paravanul căruia oricine poate face orice, poate jigni religia altcuiva, o poate blasfemia. Libertatea absolută, fără limite, nu poate duce decât la anarhie, s-a văzut. Ce ne învaţă Biserica despre libertate? Cum se poate ajunge la ea?
– Întrebarea deja surprinde foarte limpede nişte stări de lucruri. Vedeţi, avem simţul acesta al libertăţii care ţine de chipul lui Dumnezeu în noi. Numai că felul cum trăim libertatea e de multe ori denaturat. Asta este rău, din păcate. Pierzând conştiinţa că suntem zidiţi, facem un fel de abuz în această privinţă. Noi avem libertate, dar libertatea noastră este creată. Doar libertatea lui Dumnezeu este absolută. Avem libertatea de a alege, dar nu mai avem libertatea de a evita consecinţele alegerii pe care am făcut-o. Nu putem să alegem ce vrem şi apoi să evităm urmările alegerii făcute. Revin, libertatea noastră este una creată. Pentru noi, să fim liberi înseamnă să iubim pe Dumnezeu. Domnul Însuşi ne-a spus: „Cine face păcatul este rob păcatului. Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr“ (Ioan 8, 34-36). Nu ne putem elibera singuri din robia păcatului. El ne eliberează din această sclavie. Repet, pierzând conştiinţa faptului că suntem zidiţi, că suntem fiinţe create, pierdem şi înţelesul adevărat al libertăţii. Şi atunci apar anomaliile pe care le constatăm vrând-nevrând.
Acum, în lucrurile pe care le-aţi menţionat şi care s-au petrecut la Paris, greşelile ne par mult mai evidente. Dostoievski a surprins un substrat mai adânc al problemei libertăţii. Personajele lui, Kirilov, de exemplu, sau Ivan Karamazov, pun foarte acut problema libertăţii. Ştiţi că eroii lui Dostoievski ajung să-şi afirme libertatea luându-şi viaţa. Vedeţi până la ce absurditate se poate ajunge. Modul acesta de afirmare a libertăţii este de fapt un orgoliu, un demonism. Pentru noi, exprimarea Fericitului Augustin este frumoasă şi are deplinătatea ei: „Iubeşte şi fă ce vrei!“ Aceasta este pentru noi libertatea. Dacă iubeşti, poţi să faci ce vrei.
– Familia creştină şi monahismul reprezintă puterea Ortodoxiei în timpurile noastre zbuciumate. Cum păstrează monahismul focul viu din vatra Ortodoxiei?
– Când spuneţi focul viu din vatra Ortodoxiei, ne puneţi pe noi, monahii, într-o situaţie dificilă. Pentru că monahismul nostru este destul de stins, aşa cum îl simţim noi astăzi. Se vorbeşte mult despre criză. Lumea noastră este dominată de tot felul de crize. Între ele, şi criza monahismului. Criza aceasta astăzi noi o trăim din plin.
Vedeţi, odată cu decretul de excludere din mănăstiri dat în anul 1959 au fost îndepărtaţi din mănăstiri părinţi şi maici care acum ar fi fost probabil încă şi în puterea fizică, activi, dar şi cu suficientă experienţă pentru a ne sprijini pe noi. Însă, acum, noi suntem în situaţia în care bătrânii au plecat la Dumnezeu şi am rămas noi destul de nepregătiţi pentru ispitele şi greutăţile şi problemele care ne întâmpină.
Probabil că şi din cauza aceasta monahismul suferă o criză. Muntele Athos n-a trecut printr-un decret de excludere din mănăstiri, dar ştiţi că şi în Sfântul Munte Athos se punea problema închiderii multor mănăstiri pentru că nu mai aveau personal monahal. Eu am intrat în mănăstire în anul 1992. După anul 1989, şi în Sfântul Munte Athos după anul 1980 a fost un val, au fost tineri care au venit spre monahism. Astfel am trăit o oarecare împrospătare a vieţii monahale.
Dar încă nu suntem suficient de formaţi. Şi asta se simte. Noi ne străduim să păstrăm tradiţia Părinţilor noştri, dar ţin să menţionez faptul că ne confruntăm şi cu aceste greutăţi. Şi nu sunt alte mijloace sau lucruri noi cele de care avem nevoie, ci aceleaşi. Ascultarea, dragostea, smerenia, rugăciunea lui Iisus, pe toate ne străduim să le practicăm, să le cultivăm. Să păstrăm modul de viaţă al Părinţilor noştri atât cât putem noi să păstrăm harul pe care ei ni l-au transmis.
– Consideraţi că la noi s-a produs un hiatus în relaţia aceasta ucenic-duhovnic?
– Nu s-a produs un hiat, dar sunt anumite probleme în privinţa asta. Duhovnicul meu – Părintele Macarie Ioniţă de la Mănăstirea Pasărea, spunea că a observat un lucru. Dânsul a fost mai bine de 30 de ani duhovnic la o mănăstire de maici. Şi a observat că de la un moment încoace, când venea vreo fată cu dorinţa de a rămâne la mănăstire, treceau prin ceva ce nu mai trecuseră mai înainte. Adică într-un trecut nu foarte îndepărtat, trecerea de la viaţa în lume la monahism era foarte lină. Trăiam o continuitate.
Pe când acum, mărturisea Părintele Macarie, întâi trebuie să dărâmăm ceea ce s-a zidit prost, şi apoi să construim ceva. Când dărâmi, nu ai satisfacţie, nu vezi cum zidirea ta se înalţă, ci simţi doar efortul, constaţi doar truda. Problema asta a apărut cumva. Nu putem zice că trăim un hiatus, dar înainte cred că oamenii, tinerii care veneau la mănăstire erau mai bine formaţi creştineşte. De aceea exista o continuitate. Aveau un fond, o bază care-i ajuta în continuitate, iar pentru părinţii duhovnici era mai uşor să-i îndrume. Aveau deja o temelie pusă pe care zideau.
– Această trecere de la viaţa în lume la cea monahală este lucrul care sperie la începătorii în ale călugăriei? Faptul că se produce o ruptură prea mare între ce au trăit în lume şi ce întâlnesc în mănăstire?
– Uneori îi sperie pe duhovnici (Părintele Arsenie râde). În sensul că au de-a face cu un material mai dificil de lucrat. Tocmai pentru că se impregnează în suflet ceva neconform cu Evanghelia. Primele impresii impregnate în copil sunt foarte puternice. Primele lucruri asimilate prind rădăcini. Şi dacă el nu este crescut în duhul Evangheliei, ci în spiritul Drepturilor omului, nu neapărat că ar fi ceva rău Drepturile omului, atunci el vine ca să-şi caute drepturile la mănăstire. Nu vine să ofere, nu vine să se jertfească, să se dăruiască. Nu vine format pentru ascultare. Şi este greu până când îşi înţelege aşezarea greşită a sufletului şi revine pe drumul cel sănătos.
– Întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou. Pentru ce luptăm totuşi? Pentru ce ne înfrânăm de la patimi şi pofte, la ce bun lupta aceasta îndârjită împotriva răului lui din noi? Oare vom izbândi cândva?
– Înţeleg că întrebarea se leagă de faptul că mântuirea ne este dăruită şi atunci pentru ce mai luptăm. În Taina Botezului, viaţa nouă este sădită în noi cumva. Este sădită, sigur că este sădită în noi. Domnul ne-a spus-o limpede: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5).
Este adevărat ce a spus Mântuitorul, dar noi ne luptăm, şi o să mă folosesc de acest cuvânt, dacă cineva s-a născut, nu înseamnă că e om matur. Un copil este un copil, are nevoie să treacă prin atâtea ca să ajungă la maturitate. Să se împlinească, să se dezvolte, potenţialul lui să devină actual, să actualizeze ceea ce a fost sădit în el. Într-un copil nu se schimbă nimic. Toate îi sunt date cumva copilului. Dar luptăm pentru că vrem să asimilăm ceea ce ne-a fost dăruit. Domnul ne-a dăruit totul.
Nu de mult a fost în vizită la noi în mănăstire IPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Serafim Joantă al Germaniei. Şi mi-a plăcut cum a surprins realitatea aceasta. Sunt antinomice cumva, paradoxale lucrurile în trăirea noastră creştină, ortodoxă. Trebuie luate împreună două afirmaţii care par că se exclud. „Totul este dar de la Dumnezeu“. Totul, absolut totul, este darul Lui. Dar împreună cu afirmaţia asta trebuie să o luăm şi pe cealaltă: „Dă sânge şi ia duh“. Dar totul este dar de la Dumnezeu.
– Vorbiţi-ne despre Sfânta Liturghie. Liturghia este doar obligaţia religioasă de a merge şi a asista duminica la o slujbă de două ore? Ce trebuie să însemne pentru noi mersul la Sfânta Liturghie? Cum să ne pregătim pentru Dumnezeiasca Liturghie?
– De sufletul meu s-a apropiat foarte mult modul acesta de a înţelege, de a exprima lucrurile în ce priveşte Liturghia. La Sfânta Liturghie este vorba de un schimb de vieţi. Noi oferim lui Dumnezeu viaţa noastră, cu micimile, cu păcatele, cu toate neputinţele ei. Iar Domnul ne dă în schimb viaţa Lui. Lucrurile sunt foarte frumos exprimate în dialogul pe care îl poartă preotul sau arhiereul cu diaconul împreună-slujitor înainte de binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie. Redau introducerea dialogului dintre cei doi în exprimarea veche, uşor arhaică. Diaconul spune: „Vremea a face a Domnului este. Binecuvintează Părinte!“ sau „Vremea este a face Domnul“.
Asta spune totul despre Sfânta Liturghie. Adică noi am făcut, am făcut Sfânta Proscomidie, am adus darurile de pâine şi de vin, le-am pregătit pentru sfinţire, am făcut Utrenia, a fost lucrarea noastră. De acum încolo vremea să lucreze a lui Dumnezeu este. Poate în celelalte rugăciuni, în rugăciunile noastre particulare şi în Laudele Bisericii este mai mult acţiunea noastră. Să explic altfel. Vedeţi, la Utrenie, partea principală a slujbei se săvârşeşte la strană. Şi asta cumva sugerează lucrarea noastră, mersul nostru către Dumnezeu. Dar în Sfânta Liturghie partea principală, esenţială a slujbei se desfăşoară în Sfântul Altar. De aceea se începe dialogul aşa: „Vremea de acum este să lucreze Dumnezeu“. În Sfânta Liturghie vine Dumnezeu către mine. Este mişcarea Lui către noi, oamenii. De aceea, zic cumva că aici este vorba de un schimb de vieţi. Noi, sub forma pâinii şi a vinului, oferim lui Dumnezeu viaţa noastră. Iar El ni le oferă apoi, după sfinţire, ca Trup şi Sânge al Lui.
Atunci cum trebuie să participăm la Sfânta Liturghie sau cum trebuie să ne pregătim pentru ea este de la sine înţeles. Să trezim, să deşteptăm în noi conştiinţa aceasta a faptului că mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, nu că nu ne-am putea întâlni oriunde până la urmă cu El, dar Dumnezeu a ales modul acesta de a lucra în lume. Mergem să ne întâlnim cu El, să ne oferim viaţa Lui. Şi câtă dragoste punem noi în ceea ce oferim, uite, oferim pâine şi vin la Liturghie… dar sigur că nu darul material este esenţial, ci dispoziţia cu care oferim acest dar, adică partea asta spirituală, duhovnicească, încărcătura pe care o dăm acestui dar. Noi oferim lui Dumnezeu viaţa noastră simbolizată prin darurile de pâine şi vin, iar El se oferă pe Sine Însuşi, ne oferă viaţa Lui.
– Cum putem spori iubirea pentru Dumnezeu?
– Domnul Iisus Hristos Însuşi ne-o spune: „Cine mă iubeşte ascultă poruncile Mele. Acela este care Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele“. Silindu-ne să păzim porunca dumnezeiască. Nu putem să ne sporim iubirea faţă de Dumnezeu neglijând porunca dumnezeiască. Aşa putem să ne sporim iubirea. O scânteie de iubire avem. Scânteia aceea trebuie să o sporim. Adică aşa cum în foc, vezi, punem lemne, punem combustibil, îl alimentăm ca să ardă, la fel scânteia iubirii Lui în noi El Însuşi o aprinde. Dumnezeu Însuşi o aprinde. Dar ţine de noi apoi să facem ca acest foc al iubirii să nu se stingă. Şi modul, felul cum alimentăm, calea pentru a alimenta această iubire este silirea spre păzirea poruncilor dumnezeieşti.
– Aţi vorbit mai devreme despre copil şi despre matur. Aş vrea să discutăm acum despre ora de religie şi despre importanţa predării ei la cei mici, în şcoală. Ştiţi că această problemă a statutului orei de religie este intens dezbătută acum în societatea românească.
– Despre importanţa ei nici nu ar trebui să mai discutăm, pentru că este evidentă. Părinţii sunt de multe ori nepregătiţi să transmită copiilor cele legate de Dumnezeu, de Biserică. Ei înşişi crescuţi, formaţi în perioada regimului comunist nu cunosc foarte multe lucruri. De aceea pentru copii sunt vitale aceste ore de religie.
Cu privire la cum să li se comunice copiilor cunoştinţe, învăţătura despre Dumnezeu, aici nu ştiu dacă sunt eu nimerit sau pot să spun anumite lucruri. Am mai discutat cu profesorii de religie şi mi-au spus de problemele cu care se confruntă. Mi se pare foarte important să înţelegi unde se află copilul. Adică să porneşti de la problemele care-l frământă pe el. De la lucrurile care pentru el sunt vii. Şi legat de asta cumva să-L comunici pe Iisus Hristos, pornind de la lucrurile care-l frământă pe el. Pentru că există şi riscul de a transmite nişte cunoştinţe seci, care nu au priză cu viaţa lui, cu problematica vieţii lui. Să mă explic puţin. Ştiu că într-o vreme Părintele Andrei Kuraev a făcut nişte gesturi care i-au contrariat pe unii oameni.
Între altele, faptul că participa la nişte concerte de muzică rock. Ei, la concertele de muzică rock, el a şi predicat. În momentul în care a fost luat la întrebări, părintele Andrei Kuraev a spus ceva ce mie mi s-a părut a fi un lucru cu miez. A spus aşa: „Mai întâi nu merg la orice fel de concert de muzică rock. Am legătură cu vedetele muzicii rock din Rusia, dar nu cu orice vedetă de muzică rock. Adică sunt prieten şi merg la concertele unor vedete de muzică rock la care am simţit că au un miez în mesajul lor.
Spre exemplu, cântecele lor vorbesc despre lipsa de sens, absurdul vieţii de astăzi. Tinerii aceia au nişte căutări. Şi primul lucru pe care-l fac atunci când mă duc acolo nu este să le spun tinerilor: «Mergeţi la biserică, rugaţi-vă, spovediţi-vă!» Ci îi îndemn: «Luaţi în serios ceea ce spune tocmai, să zicem, idolul vostru, starul vostru». Pentru că sunt zeci de mii de tineri fani ai respectivei vedete de muzică rock. «Luaţi-l în serios. Nu participaţi doar la un concert unde aveţi parte de o muzică frumoasă şi de o atmosferă de destindere. Ci luaţi mesajul în serios».
Pentru că, zice Părintele Andrei Kuraev, intuiesc că, dacă vor lua în serios mesajul, firul, drumul pe care au pornit îi va duce până la urmă la Iisus Hristos, Calea şi sensul vieţii noastre. Ce mi s-a părut adevărat în ceea ce spune Părintele Andrei Kuraev? Că este nevoie cumva să te cobori la nivelul de înţelegere al copilului, să vezi întâi ce-l preocupă pe el. Copiii, în general, au sclipirile şi intuiţiile lor, au problemele lor foarte vii. Tocmai de aceea ne surprind de multe ori. Pornind de la problemele lor, să găsim o cale de a-L comunica pe Iisus Hristos.
(Cf. Augustin Păunoiu – Ziarul Patriarhiei Române “Lumina de Duminică” – http://ziarullumina.ro/interviu/da-sange-si-ia-duh – 15.02.2015)

Despre credinţă care este totul

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Arsenie, care ar fi primele trei lucruri – dacă am putea să le ierarhizăm – mai importante pe care ar trebui să le urmărească un creştin astăzi?
– Credinţa, smerenia şi dragostea!
– Păi… credinţă au toţi astăzi care merg la Biserică. E vreunul care spune că nu crede în Dumnezeu?
– Credinţa vie. Eugen Ionescu spune foarte frumos că, atunci când s-a dus în Sfântul Munte Athos, tânăr fiind, a vrut să se spovedească. Şi a dat peste un duhovnic căruia i s-a spovedit: „Ce puteam să-i spun? Păcatele unui tânăr secularizat din Paris. Păcatele tinereţii”. Şi zice: „După ce m-am spovedit, duhovnicul mi-a spus: «Fiule, nu mă interesează păcatele pe care le-ai spus, că ai omorât, că ai făcut…
Crezi în Dumnezeu? Tu crezi în Dumnezeu?» «Da, Părinte, cred, chiar sunt botezat creştin ortodox». Şi-i zice Părintele: «Nu aşa, fiule! Spune-mi: crezi că Iisus Hristos este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, Proniatorul vieţii noastre?». Adică Părintele – traduce cumva Eugen Ionescu – a vrut să-mi spună: «Nu te-am întrebat dacă tu crezi că Cineva a făcut lumea asta, ca un Ziditor, că este Cineva dincolo de lume, ci: tu crezi că acest Cineva are o legătură personală cu tine?»”. Şi zice el că a rămas puţin descumpănit: „Nimeni nu-mi pusese atât de tranşant problema asta!”. Și, după puţină şovăială, i-a spus: „Părinte, eu cred, dar ajută-mă să înţeleg mai bine!” Şi Părintele a zis: „Fiule, dacă crezi cu adevărat, toate de la sine se aşază în rânduială. Nu am ce să-ţi mai explic eu”.
Despre credinţa aceasta este vorba! Noi toţi zicem că da, credem că este un Dumnezeu… Dar ai o legătură personală cu El? Iisus Hristos, crezi tu că este Ziditorul şi Purtătorul tău de grijă personal – Ziditorul lumii, dar şi purtătorul tău de grijă? Despre credinţa aceasta este vorba, credinţa vie, care presupune o angajare personală. Credinţa este încredere, o încredinţare a propriei vieţi, o dăruire de sine, o dăruire a propriei vieţi în mâinile lui Dumnezeu, ca o sămânţă a unei noi vieţi. Dragostea Sfinţilor este desăvârşirea acestei credinţe.
Lucrurile sunt atât de simple… Ca într-o prietenie. Dacă pe un prieten nu-l mai vezi, nu-l mai vezi deloc, din indolenţă, nu pentru că sunt motive obiective, poţi să zici că ai o prietenie?… Dacă nu-i mai dai din când în când un telefon, dacă nu te mai întâlneşti cu el, poţi să zici că ai o prietenie? Ce legătură vie, personală ai, dacă nu ştii de el, dacă nu afli de el, dacă nu te interesează să ştii ce-a mai păţit, ce i s-a mai întâmplat? Aşa şi aici, parcă prea mult ne concentrăm cumva pe „faptele credinţei”, şi pierdem din vedere legătura asta cu Cel în Numele Căruia facem faptele credinţei.
Vladimir Soloviov spunea că antihrist va oferi toate condiţiile vieţuirii în credinţă. Şi Bisericii îi va oferi toate condiţiile să-şi desfăşoare activitatea. În numele cui?… Asta este întrebarea. În numele cui? Numai ca să fie el adorat. Te lasă să te duci la Biserică, te lasă să faci Liturghia, îţi oferă cele mai bune condiţii să-ţi desfăşori toată activitatea, cu condiţia să-l adori pe el, nu pe Iisus Hristos. Şi omul, dacă vrea să se mintă, se poate minţi. Dacă vrea să se mintă, zice: „Uite, merg la Biserică, mă spovedesc, mă împărtăşesc, sunt bine…”.
– Omul îşi face dumnezeu din propriile lui gânduri despre el însuşi. Este ispita de la iudei încoace – litera și duhul, când Îl judecau pe Mântuitorul că vindeca sâmbăta.
– Da, da, da. Cred că Părintele Simeon de la Essex a spus că poate cea mai cumplită ispită a omului contemporan este de fapt vechea ispită, autoîndumnezeirea. Îşi construieşte o religie căreia el însuşi îi este dumnezeu, de fapt: îi place Ortodoxia, ia din Ortodoxie ceva; îi place şi din Catolicism ceva, ia şi de acolo ceva; din Hinduism îi place ceva, ia şi de acolo ceva. Este „generos”!

Despre căile ce duc către smerenie

– Părinte, ați spus că avem nevoie de credinţă, smerenie şi dragoste. Ce ar trebui să facă omul ca să se smerească? Ni se spune: smereşte-te! Dar cum să te smereşti?
– Sunt tot felul de nuanţe aici, de la om la om. Părinţii ne spun, sigur, Avva Dorothei ne vorbeşte despre calea ce duce la smerenie. Smerenia în sine este de necuprins, de neînţeles cu mintea, fiind dumnezeiască. Dar Părinţii vorbesc despre o cale ce duce la smerenie. Avva Dorothei spune despre trei lucruri. Zice despre rugăciune: cultivând rugăciunea, silindu-ne fiecare, după dragostea lui, după credinţa lui, să cultivăm rugăciunea, să ne rugăm, în chip firesc se sădeşte în noi smerenia, pentru că în rugăciune ţii vie conştiinţa faptului că binele îţi vine de la Izvorul binelui, că nu eşti tu Izvorul binelui. Tu te legi de Izvorul binelui, și atunci nu-ţi mai atribui anumite lucruri, ci ai conştiinţa vie că binele îţi vine din Izvorul binelui, prin rugăciune.
Apoi spunea, iară: în relaţia cu aproapele să nu te înalţi faţă de nimeni. Şi un alt lucru, în cele ale vieţii, „osteneala trupească” zic ei – adică şi cele trupeşti cumva ajută la smerenie. Să spun cum am înţeles eu lucrul acesta.
Pentru un şofer, de exemplu, o stare de suflet are când este la volanul unui Jeep, şi alta este când ar fi la volanul unui Trabant, dacă ar mai circula azi un Trabant de pe vremuri. Adică şi lucrul smerit te smereşte. Nu-i obligatoriu, nu reducem smerenia la asta. Că poţi să te mândreşti, să găseşti o cale de-a te mândri chiar şi când conduci un Trabant. Dar totuşi Părinţii ne dau o înţelegere: lucrurile simple, nu lucrurile strălucitoare. Să avem atragere către lucrurile modeste ale vieţii – în îmbrăcăminte, în purtare, în toate, lucrurile simple te ajută.
Dar Părinţii spun că acestea sunt căi către smerenie: Rugăciunea, a nu te înălţa faţă de aproapele şi a merge către lucrurile smerite ale vieţii. Dar smerenia în sine este de nedefinit, de neînţeles. Smerenia… Sfântul Ioan Scărarul, într-un text atât de frumos, încearcă să cuprindă în cuvânt, şi apoi concluzionează că este neputincios cuvântul în a surprinde ce înseamnă smerenia.
Şi ştiţi că la Avva Dorothei este şi discuţia Avvei Zosima cu un filosof, care filosof îi spune Avvei Zosima: „Cum poţi să spui despre tine că eşti păcătos?! (adică: cum te poţi smeri?) Dar tu nu vezi că eşti sfânt?! Tu nu vezi că lucrezi poruncile?!”. Şi Avva Zosima nu ştia ce să-i spună, şi-i zice doar atât: „Nu mă suci pe mine, că eu așa sunt!”. Avva Dorothei însă a găsit şi un răspuns pentru filosof, care l-a şi mulţumit pe filosof. Şi Avva Dorothei i-a răspuns în felul acesta: „Aşa cum, deprinzând o meserie, nu poţi să surprinzi momentul și să spui: în momentul ăsta am deprins-o, croitoria, nu poţi să zici «în momentul ăsta am deprins-o», ci stai lângă un meşter și, stând lângă el, încercând, greşind, la un moment dat constaţi că stăpâneşti meseria, aşa şi aici, din lucrarea poruncilor, în chip firesc se naşte în suflet smerenia”. În porunci este ascuns Iisus Hristos. Prin strădania de împlinire a poruncilor, de atragere către dorinţa de a-L urma pe Iisus Hristos, la un moment dat omul descoperă că însuşirile Domnului Iisus Hristos i se comunică şi lui. Iar Iisus Hristos este smerit. „Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” Matei 11:29…

Câteva cuvinte despre adevărata și falsa smerenie

– Am zis lucrul acesta pentru că unii oameni, nu ştiu cum să spun… este mult spus că se automutilează construindu-şi comportamente „smerite”. Tot aşa, încercând să-şi construiască smerenia cu mintea şi cu propria simţire. Nu se poate asta. Este ceva foarte fals, este ceva care sună fals şi poate să devină foarte vătămător. Este ca un om care îmbracă o haină care nu i se potriveşte. Şi vezi că-l strânge acolo, îi stă urât în partea aia, nu merge aşa. Și omul din afara Bisericii te simte. De-aceea mulți zic că oamenii de la biserică sunt mai răi. Este mai greu să te înţelegi cu ei.
O doamnă spunea la un moment dat că, atunci când s-a apropiat de Biserică, s-a simţit bine la început, dar după vreo doi-trei ani a zis: „Simt nevoia să-mi caut prietenii de dinainte de Biserică. Pentru că pot cu aceia să vorbesc normal. Aceştia din Biserică, când vreau să le spun ceva firesc, îmi livrează reţete duhovniceşti. Îmi vorbesc în sentinţe, în parabole ale Sfinţilor Părinţi. Eu vreau să vorbesc cu omul, simplu, firesc”. Şi i-am dat dreptate. Dar m-aş fi bucurat şi să fie mai înţelegătoare.
– Nu că sunt rele parabolele şi sentinţele, ci ele nu exprimă viaţa lăuntrică…
– Și omul are dreptate, în sensul că simte că acela şi-a pus o haină care-i stă rău. Nu i se potriveşte, este strâmtă, nu-i cade bine. Şi omul tocmai asta are tendinţa să respingă – căci parabola este bună, cuvântul de la Sfântul Părinte este bun, este frumos. Aşa și cu smerenia: una-i un produs de firmă şi una-i contrafăcut! – nu poţi s-o contrafaci, s-o fabrici.
Aşa zic Părinţii, că dacă în sufletul nostru se trezeşte dorul după Iisus Hristos, într-o oarecare măsură Îl cunoaştem, ne întâlnim cu El. Dar, de fapt, El ne caută mai întâi de a-L căuta noi pe El. De acolo se naşte în suflet dorinţa de a-I păzi porunca. În strădania de împlinire a poruncii – în poruncă fiind Iisus Hristos ascuns, El ni se comunică. Şi de la El primim smerenia, că este o însuşire a Lui. Smerenia autentică, adevărată. Încă şi Sfântul Siluan zice că smerenia Mântuitorului Iisus Hristos este de neatins. Smerenia prin care ne socotim mai răi decât toţi este smerenia ascetică, smerenia în care este prezent, într-o pondere mai mare cumva, efortul omenesc, demersul omului către Iisus Hristos, este adevărat, binecuvântat de Iisus Hristos acest efort. Dar smerenia lui Iisus Hristos Însuşi, care este fiinţială, este de neajuns pentru om: însetează omul după ea şi nu-i ajunge o viaţă pentru a o dobândi. Este smerenie fiinţială.

Câteva învăţături despre evlavie

– Să vă întreb puţin despre o altă virtute sau lucrare, evlavia, care este iarăşi puţin greșit interpretată în viaţă noastră…
– Probabil că tot aşa, din faptul că avem comportamente lipsite de conţinut. Că dacă nu este simţirea celor veşnice, dacă gesturile nu sunt însoţite de simţirea celor veşnice, ele se simt seci. Sunt „corecte”, dar sunt seci. Vă aduceţi aminte, Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul povestește despre întâlnirea cu preotul acela care făcea icoane, lipea litografii pe lemn şi, ca să se lipească bine, neatent, se punea cu fundul pe ele. Este o grozăvie! Că el nu le simţea că sunt vii. Omul care are evlavie adevărată simte că sunt vii, nu sunt un obiect pentru el, ci simte ceva viu în ele, adică simte legătura vie a icoanei cu prototipul. Şi raportarea lui la icoană preia ceva din raportarea la prototipul care este viu. A avea comportamentul fără simţirea asta te duce la o evlavie falsă.
Dar sunt şi nuanţări aici. Poate să fie cineva conştient că nu are evlavie şi se sileşte către evlavie. El are un comportament lipsit de conţinutul viu, dar motivul pentru care el îşi construieşte acest mod de a se purta este o năzuinţă, şi atunci cred că-i binecuvântat, nu este o evlavie falsă.
Ca să dau şi un exemplu: Părintele Serafim Rose spune că, atunci când s-a apropiat de Biserică şi a intrat în San Francisco într-o biserică rusă – știţi cum sunt ruşii, foarte evlavioşi, fac închinăciuni; probabil când îi tămâia preotul, ei făceau închinăciune ei, când a trecut preotul pe lângă el, se simţea de parcă a înghiţit un băţ. Nu se putea îndoi. Mândria se manifesta aproape fizic. Spunea că parcă i-ar fi înţepenit grumazul. Şi în situația asta, un om, ca să-şi înfrângă mândria, poate face gestul forţat, silit, fără să aibă încă simţirea asta vie, evlavioasă, dar are o conştiinţă sănătoasă în ceea ce face, totuși, că-şi biruieşte mândria. Se biruieşte pe sine şi-şi biruieşte mândria. Şi apoi va veni şi simţirea, va veni şi harul ca să poată să fie firesc, să fie el însuşi. Deocamdată demersul lui este pentru biruirea patimii, a mândriei. Și-atunci este puţin chinuit, puţin silit. Dar când vine evlavia, intră în firesc.
– Mai este şi aspectul acesta, când făţăreşti faptele evlaviei…
– Asta-i şi mai rău!
– De multe ori nu o faci intenţionat, nu o faci conștient…
– Da, te poţi minţi pe tine. Te poţi minţi până şi pe tine, aşa de perfidă este minciuna, că şi pe tine te poţi minţi. Dar evlavia falsă, sau virtutea falsă nu rezistă la examene: îţi trage cineva o palmă? Cu evlavia falsă nu faci faţă!

Despre gustul evlaviei adevărate

– Spunea Cuviosul Paisie că, dacă vrei să devii evlavios, să stai pe lângă oamenii evlavioşi, că evlavia „se ia”. Cum „se ia” evlavia?
– Este limpede că este aşa! Omul evlavios, care este autentic, care este adevărat în evlavia lui, prin naturaleţea lui te cucereşte cumva. Cum se aprinde o lumânare stinsă de la una aprinsă, foarte firesc. Sau dacă stai lângă o sobă care dogoreşte, te încălzeşti. Asta-i foarte firesc.
Este adevărat, că poate, uite, ca să rămânem în limitele comparaţiei acesteia, după ce te depărtezi de soba care dogoreşte, poți să simţi iarăşi răceala. Până când o vei avea în tine mai trece timp. Adică este nevoie de efort şi din partea ta. Dar, totuşi, faptul că ai simţit „căldura” cât timp ai stat lângă „sobă” se constituie pentru tine într-un reper, şi poate să fie motorul unei năzuinţe. Şi depinde şi de tine pe urmă să năzuieşti către ceea ce ai cunoscut.
Altfel spus, lângă un om cu evlavie ai cunoscut gustul evlaviei adevărate, şi acuma după gust te orientezi, şi pe tine începi să te judeci altfel. Începi să-ţi dai seama după gust când purtarea ta este ca aceea şi când nu este, când e falsă. Şi cu credinţa, şi cu frica lui Dumnezeu este tot aşa. Că şi credinţa o poţi câştiga de la un om credincios, frica lui Dumnezeu de la un om care o are. Să te lipeşti de un om care o are!
– Până la urmă, acesta ar fi un criteriu al vieţii noastre creştine: să căutăm să stăm aşa, cât putem sau când putem, mai aproape de oameni care au o anumită evlavie pentru a ne îmbogăţi?
– Este o cale de-a ne îmbogăţi. Şi, dacă vedeţi, până la urmă, aici este Tradiţia, sfânta Tradiție. În viaţa Cuviosului Porfirie vedeţi ce cale a ales Dumnezeu să-l îmbogăţească cu harisma străvederii? Nu când stătea singur în privegherea lui sau în rugăciunea lui, ci l-a rânduit Dumnezeu să vadă darul care era asupra unuia, şi: „Uite, îţi dau şi ţie din viaţa care locuieşte în el!”.
Şi conştiinţa aceasta se aşază ca temelie pentru toată viaţa, că „Nu prin tine ai dobândit ceva – prin nevoinţa ta, prin rugăciunea ta, prin privegherea ta, ci Tradiţia, viaţa care locuia în acela, ţi-am dăruit şi ţie”. Că nu eşti tu buricul pământului. Ci ai primit şi tu ceva din ceea ce Dumnezeu împărtăşeşte oamenilor.
(Cf. Fragment din articolul ”Credinţa e totul!” publicat în numărul 75 (Aprilie 2015) al revistei Familia Ortodoxă. – Cf. http://www.familiaortodoxa.ro/2015/03/31/credinta-este-totul/ – aprilie 2015). (Cf. http://catehetica.ro/putem-schimba-duhovnicul-p-arsenie-muscalu).

Epilog – Nevoinţă pentru dobândirea unui cuget călugăresc la Mănăstirea Cornu

Prin urmare, altfel spus sau, cu alte cuvinte, Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” şi “Sfânta Cuvioasă Eufrosina“ din comuna prahoveană Cornu nu impresionează doar fiindcă locul unde este amplasată te face să ajungi cu privirea până departe, spre oraşele Câmpina sau Comarnic, ori Sinaia. Nu. Oamenii care vieţuiesc aici şi au ca suprafaţă unde să se desfăşoare un teren de doar 3.000 de metri pătraţi, care de la un timp încoace pleacă la vale, sunt cei care fac să te simţi special. Cine merge la Mănăstirea Cornu va vedea 24 de maici şi surori împreună cu duhovnicul lor – Părintele Arsenie Muscalu, dar va simţi că acolo vieţuieşte în chip nevăzut Iisus Hristos, aşa cum mărturiseşte El Însuşi în Evanghelie: „unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mt. 18, 20).
La descrierea locului şi a celor ce vieţuiesc la sihăstria de la Mănăstirea Cornu îmi vin în minte cuvintele adresate de Apostolul Filip lui Natanael, când ultimul l-a întrebat despre Iisus Hristos, iar el a răspuns: „Vino şi vezi“ (Ioan 1, 46). Dar până vei ajunge cinstite cititorule acolo unde poţi atinge cerul cu mâna, la mănăstirea „ucenicului cel iubit“, te voi lăsa să afli din gura celor ce se nevoiesc acolo cum a prins viaţă tânăra obşte a maicilor.

„Una este să citeşti despre viaţa monahală din cărţi şi alta este să o trăieşti“

Părintele Arsenie Muscalu – slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, a ajuns la Mănăstirea Cornu în anul 2008. Stareţa Mănăstirii – Maica Parascheva Bâgu, intrată de peste 20 de ani în monahism, a depus voturile monahale în Moldova, la Mănăstirea Agapia, judeţul Neamţ. Celelalte ostenitoare au venit din lume, primind aici haina monahală. „Şi nu este rău că s-a întâmplat aşa, mărturiseşte Părintele Arsenie. Dacă vii un pic format din alt loc, te adaptezi mai greu, dar atunci când porneşti de la zero e mai simplu să-ţi creezi o aşezare sufletească unitară. Adică să fim toţi într-un gând, într-un cuget.
Aşa a pornit viaţa noastră. 10 surori au fost la început. Acum avem vreo 24 de ostenitoare în obşte, toate au studii universitare în diferite domenii; medicină, teologie, sociologie. Ele stăteau poate într-o aşteptare, dar nu erau hotărâte să plece la mănăstire. Şi cred că le-a ajutat faptul că au trecut puţin prin viaţă, în sensul că au venit aici persoane cu vârsta între 30 şi 40 de ani, deci cu anumită maturitate, pentru a face o alegere trainică. Fără îndoială, începutul este greu.
Una este să citeşti despre viaţa monahală din cărţi şi alta este să o trăieşti. Partea uşoară a fost că multe mi-au fost fiice duhovniceşti de la Patriarhie şi, cunoscându-le, nu a fost aşa de greu să le ajut să intre pe făgaşul vieţii acesteia călugăreşti.
Cu toate acestea, nu a fost simplu. Este distanţă mare de la imaginea pe care ne-o formăm citind cărţile duhovniceşti până la practică. Nu că ne-ar păcăli cărţile duhovniceşti, nu, ele nu ne mint, dar noi ne formăm o anumită imagine despre unele lucruri.“

Călugăria, la polul opus faţă de viaţa contemporană, centrată pe sine

Un stareţ sfânt de la Mănăstirea Optina spunea: „dacă oamenii ar şti ce greutăţi îi aşteaptă la mănăstire, nimeni nu ar veni spre monahism, dar, în acelaşi timp, dacă ar şti câte bucurii îi aşteaptă aici, toţi ar da năvală la mănăstire“. Ambele afirmaţii sunt adevărate, deşi paradoxale, continuă Părintele Duhovnic şi Slujitor al Iisus Hristos – Arsenie Muscalu. „Simţim că avem mult de lucru, în primul rând cu noi înşine ca să ne formăm. Mulţumim lui Dumnezeu că şi eu, şi măicuţele am cunoscut bătrâni duhovniceşti a căror amintire ne slujeşte, ne ajută să ne ghidăm în drumul nostru. Însă mai avem mult de lucru ca să dobândim un cuget călugăresc.
Părintele nostru Duhovnic Macarie de la Mănăstirea Pasărea ne spunea că de la un timp încoace trecerea de la viaţa în lume la cea din mănăstire este mai greoaie. Într-un trecut nu foarte îndepărtat această mutaţie era lină, nu se realiza cu dificultăţi.
Dacă înainte venea o fată de 18 ani care voia să rămână la mănăstire, nu era nici o dificultate. Acum, spunea Părintele Macarie cu şase-şapte ani în urmă, trebuie să dărâmăm ce s-a zidit greşit şi apoi să pornim cu o zidire nouă. Este un efort în plus.
Atunci când porneşti o construcţie de la zero, ai bucuria ridicării mai repede decât atunci când trebuie mai întâi să dărâmi, apoi să edifici ceva. Ai satisfacţia că iese ceva, că se înalţă o zidire. În schimb, atunci când la început doar dărâmi, simţi numai efortul, truda de a dărâma ceea ce s-a zidit greşit“, nu se teme să adauge cu tristeţe în glas Părintele.
Este limpede ce se întâmplă. Probabil că oamenii, în vieţuirea lor creştinească, erau înainte cu mult mai robuşti, mai aşezaţi în credinţă decât cei de azi. Educaţia lor era de aşa natură că mutaţia sufletească nu era resimţită ca un şoc.
Astăzi întreaga educaţie este centrată pe om. El vine la mănăstire cu un mod de a gândi şi de a trăi centrat pe sine. Asta este groaznic pentru monahism, fiindcă este cumplit de greu să muţi, la modul real, nu declarativ, centrul de greutate din sinele tău la Dumnezeu. Aceasta reprezintă temelia, miezul vieţuirii călugăreşti, tăierea voii proprii, renunţarea la ea şi înlocuirea ei cu ascultarea.
Noi în viaţa călugărească suntem la modul opus vieţii contemporane, centrată pe sine. Un umanism antropocentrist impregnează toată educaţia pe care astăzi o primim în şcolile noastre şi în societate.
„Copiii primesc de la Dumnezeu prin părinţi şi darul credinţei, dar miezul educaţiei nu trimite şi la altceva în afară de om. Atunci este dureroasă pentru om lepădarea aceasta de Cel care l-a făcut. Greutăţi materiale, din mila lui Dumnezeu, nu am avut. La început a fost mai dificil, fiindcă este puţin spaţiu. Greul de acum ţine de alunecările de teren cu care ne confruntăm astăzi“, adaugă Părintele Protosinghel Arsenie Muscalu.

Cât ajută o educaţie creştină serioasă în monahism şi viaţa călugărească?

La mănăstire vin oameni de diferite condiţii. Fiecare aduce cu sine o întreagă lume, suferinţe, poate neîmpliniri, dar şi doruri nespuse faţă de Cel pentru care a spus nu lumii.
Există o relatare a Sfântului Siluan Athonitul, care povestea că atunci când a sosit în Sfântul Munte Athos a văzut în mănăstirea unde s-a aşezat mai mulţi fraţi începători în ale nevoinţei călugăreşti, veniţi de curând din lume.
Unul avea chipul foarte luminos, altul dimpotrivă, se zăreau pe faţa lui urmele unei vieţi dezordonate, robite păcatului. După ceva timp, lucrurile s-au schimbat paradoxal. Chipul celui plin de păcate odinioară era acum curat şi vesel, pe când celălalt nu înaintase din pricina nelucrării.
În vieţile oamenilor se petrec lucruri atât de surprinzătoare, în sensul că mulţi care au o moştenire ereditară nefavorabilă fac surprize, surprize grozave. Sunt persoane care nu au primit o educaţie foarte solidă în lume şi surprind prin progresele înregistrate în viaţa duhovnicească.
„În general observăm lucrul acesta: educaţia este astăzi destul de puţin făcută în spiritul Evangheliei. De acest lucru am avea nevoie în primul rând la mănăstire şi, de ce nu, şi în viaţa din lume.
Este un episod din viaţa Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul care explică cel mai bine ideea de educaţie în spiritul Evangheliei. Pe Cuviosul Părinte Paisie, atunci când era copil, mama lui îl educa într-un mod deosebit. Participând ca elev la un concurs de atletism, ea i-a spus: «Dacă vei vedea că alergi mai repede ca ceilalţi şi ai putea trece primul linia de sosire, fă-te că ai obosit şi lasă-l pe altul să ocupe locul întâi.
Când ai ajuns aproape de final, fă-te că te-ai împiedicat şi oferă-i altuia primul loc». Sau, cu alte ocazii când ieşea la joacă cu ceilalţi copii, aceştia uneori îl supărau şi atunci el se plângea mamei: «Copiii aceştia mă necăjesc. De ce?» Mama, în schimb, nu-l îndreptăţea niciodată.
Avem aici o educaţie în spiritul Evangheliei. Pe când acum spiritul reuşitei, al performanţei domină pretutindeni în lume. Imaginea, reclama, acestea sunt primordiale. Dacă nu te vede nimeni, este ca şi cum n-ai exista. Trebuie să fii în faţă.“
Modului de a gândi şi acţiona evanghelic i se poate reproşa: „Ştiţi, lumea de astăzi este o lume fără milă, o lume competitivă, unde toţi vor să ajungă în frunte, să culeagă lauri. Toţi vor să fie primii. Doctori, ingineri, directori, orice altceva este intolerabil. Nu trebuie însă să uite nimeni că fiecare om este unic, are propriile aptitudini, propriile vise“.
Dar nu, societatea de azi îl trage pe fiecare pentru a-l uniformiza cu ceilalţi. Toţi trebuie să aibă „degetele egale“, chiar cu riscul de a le rupe degetele…
(Cf. Augustin Păunoiu – http://ziarullumina.ro/reportaj/nevointa-pentru-dobandirea-unui-cuget-calugaresc-la-cornu – 12.05.2013).

Material documentar, realizat şi întocmit de Stelian Gomboş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s