„Statul român nu este un stat laic” – despre viziunea Domnului Victor Opaschi – Secretar de Stat pentru Culte, cu privire la raporturilor dintre Stat, Biserică şi Culte religioase, în România contemporană…

„Statul român nu este un stat laic” – despre viziunea Domnului Victor Opaschi – Secretar de Stat pentru Culte, cu privire la raporturilor dintre Stat, Biserică şi Culte religioase, în România contemporană…

Scurtă şi succintă introducere – Prolog

Biserica este în lume. Mădularele sale sunt membrii societăţii. Raportul Bisericii cu societatea este esenţială, fundamentală. Ea trebuie să-şi exercite rolul spiritual şi soteriologic nu doar răspunzând problemelor axiologice şi eshatologice ale omului contemporan îndeosebi, ci şi îngrijându-se cu orice preţ de protejarea şi promovarea demnitatăţii tuturor persoanelor umane precum şi coeziunea societăţii.
Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că Biserica se substituie Statului în relaţia acestuia cu societatea şi nici nu îşi asumă funcţiile proprii ale acestuia, însă ea trebuie să îndeplinească o misiune esenţială şi totodată imperativă şi anume: alinarea suferinţelor tuturor oamenilor şi protejarea demnităţii umane – lucru ce scoate în evidenţă gândirea şi slujirea socială a Bisericii, aşa încât ea nu poate fi în afara problemelor sociale cu care se confruntă omul. Ea nu poate fi un spectator indiferent, pasiv şi superficial, fără participare directă şi substanţială, în raport cu societatea şi implicit cu Statul, care supraveghează şi cârmuieşte această societate.
Însă mărturisirea creştin – socială în istorie este (şi ea) incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu, inclusiv din punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii, înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire a acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării şi ale autosuficienţei.
Prin urmare, vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, şi în sensul social – comunitar. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei, filantropică, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei.
Caracterul spiritual şi transcendent al Bisericii nu reprezintă o scuză şi o justificare imbatabilă pentru o atitudine pasivistă în relaţie cu socialul, aşa cum nici mentalitatea strict consumistă a sistemelor social – economice ale vremurilor nu poate constitui o argumentare pentru “socializarea” excesivă a mesajului său. Drept urmare, o atitudine antistatală şi ignorantă ar poziţiona Biserica în cealaltă extremă – antisocială, iar ancorarea excesivă în social ar denatura şi deteriora însăşi misiunea sa.
Accentuarea unilaterală a mesajului său ar duce, pe de o parte, la relativizare, iar pe de alta, la lipsa de realism, precum şi o carenţă a discursului său social care oricum se află în stadiul incipient de noviciat şi de catehumenat. Nu putem ignora faptul că ea trebuie să-i susţină pe oameni nu doar din punct de vedere moral – duhovnicesc, ci chiar şi social, prin grija faţă de trup, care deşi este pieritor are o valoare inestimabilă deoarece el reprezintă organismul în care omul îşi lucrează mântuirea. Biserica are o atitudine critică, dar în acelaşi timp constructivă şi iubitoare faţă de lume, astfel încât ea niciodată nu este împotriva acesteia, ci pentru ea, este în şi deasupra lumii. Ea are drept scop şi ţintă finală înveşnicirea lumii cu Mântuitorul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu – În Împărăţia Sa, cu aportul dragostei desăvârşite, şi nicidecum pieirea sau distrugerea ei. “Prin aceasta ea nu îşi pierde atributele sale, nu se “cosmicizează”, ci coboară în lume pentru a o ridica şi a o câştiga pentru veşnicie. În felul acesta Biserica evită atât “monotelistul ecclesiologic” – negarea misiunii sale în lume, cât şi seminestorianismul – relativizarea adevărului dumnezeiesc în favoarea lumii.” – După cum afirmă Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de la Atena.

Toate textele legislative definesc statul român ca fiind neutru din punct de vedere religios, nu laic – dialog amplu, sincer şi profund cu Domnul Victor Opaschi – Secretar de Stat pentru Culte

Din luna februarie anul 2013 este secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Culte. A fost mai bine de 20 de ani Consilier al preşedintelui Ion Iliescu, apoi Secretar de Stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, având o îndelungată experienţă directă a vieţii politice româneşti.
Domnul Victor Opaschi, căci despre domnia sa este vorba, relatează care a fost rolul său pe lângă Preşedintele Ion Iliescu, dar şi care i-a fost parcursul postdecembrist, strâns legat de politicile culturale şi bisericeşti ale statului român. Şi abordează apoi chestiuni spinoase de actualitate, precum finanţarea cultelor, rolul Bisericii Ortodoxe, revizuirea Constituţiei, problema retrocedării proprietăţilor greco-catolice confiscate de statul comunist în anul 1948 şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe, a diasporei sau a finanţării Catedralei Mântuirii Neamului.
În acest context, explică faptul că Preşedintele Ion Iliescu „este prin definiţie un om de stat, care are calitatea principală necesară politicienilor chemaţi să gestioneze o societate democratică”. „Ion Iliescu a avut abilitatea şi capacitatea de a crea consens într-o zonă în care sensibilităţile istorice, religioase şi confesionale ar fi putut degenera într-o puternică dizarmonie socială absolut de nedorit într-o Românie care, trezită din 45 de ani de ateism, nu-şi găsea încă reperele”, apreciază Domnul Secretar de Stat pentru Culte Victor Opaschi.
– Stimate Domnule Secretar de Stat Victor Opaschi, ce anume vă leagă de instituţia pe care o conduceţi acum?
– În ceea ce priveşte responsabilitatea mea actuală de Secretar de Stat pentru Culte, povestea este mai lungă. Eu sunt legat de această instituţie de multă vreme. Am lucrat doi ani la Departamentul Cultelor, în anii ’80, timp în care am avut prilejul să mă familiarizez cu chestiuni delicate, cum era cea a Bisericii Greco-Catolice, care, deşi desfiinţată oficial, supravieţuia în subteran. Bunele relaţii pe care le-am avut atunci cu slujitorii cultelor m-au recomandat mai târziu, la începutul lui 1990, pentru revenirea în instituţie, la Ministerul Cultelor, în momentul în care CFSN proclama, prin Decretul nr. 9 din 31 decembrie 1989, reintrarea în legalitate a Bisericii Greco – Catolice. I-am sprijinit în mod direct pe Preşedintele Ion Iliescu şi pe prim-ministrul de atunci, Petre Roman, în demersurile lor privitoare la situaţia delicată de atunci a Bisericii Ortodoxe, cât şi în gestionarea relaţiilor cu Biserica Greco-Catolică. La scurt timp după alegerile din mai 1990, am devenit Consilier al Preşedintelui Ion Iliescu.
Din acea poziţie am avut multe de învăţat, şi am putut face multe lucruri importante pentru un domeniu delicat, şi sunt uneori surprins de superficialitatea şi lipsa de înţelegere a unora, când este vorba despre un domeniu extrem de sensibil, de care depinde într-o măsură importantă pacea socială.
Revenind la ceea ce spuneam despre primii mei ani într-un domeniu la care nici măcar nu visasem, principala calitate pe care mi-am însuşit-o stând alături de omul de stat Ion Iliescu este, cred, capacitatea de a face distincţie între interesul public şi cel personal ale omului politic. Dau mărturie despre dramele Preşedintelui Ion Iliescu, care, timp de 20 de ani, a văzut perindându-se prin diferite funcţii publice figuri nu întotdeauna demne, uneori chiar dominate de servilism exacerbat, pentru care interesul privat şi goana după putere erau sinonime cu interesul şi funcţia publică.
Oricât de ciudat ar părea, trebuie să spun că politica românească de după 1990 n-a reuşit să aducă de prea multe ori în funcţii publice oameni la fel de profesionişti şi dedicaţi interesului public precum cei din perioada interbelică sau chiar cea comunistă. Acesta este adevărul. Este totodată motivul pentru care, odată numit Secretar de Stat pentru Culte, mi-am luat consilieri tineri, dinamici, doctori în ştiinţe politice, cunoscători ai lumii ecleziastice, ghidându-mă după un singur criteriu: CV-ul. Cred în obligaţia profesionalizării funcţiei publice, prin deschiderea ei către noua generaţie de elite intelectuale, către noi valori şi principii. Statul trebuie servit de cei mai buni cetăţeni ai lui, nu de cei mai descurcăreţi şi lipsiţi de morală.
Consider că experienţa de la Palatul Cotroceni, faptul că de-a lungul timpului am creat legături chiar personale cu majoritatea liderilor cultelor religioase din România şi nu numai, că am organizat şi mediat pentru Preşedintele Ion Iliescu diferite activităţi cu incidenţă în sfera religioasă, mă susţin pentru acestă demnitate publică.
Mai mult decât atât, după numirea mea ca secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, una dintre responsabilităţile mele a fost coordonarea activităţii Secretariatului de Stat pentru Culte, ceea ce m-a ajutat să mă familiarizez cu activitatea administrativă a instituţiei. Aşa încât cred că pot spune, fără falsă modestie, că eram pregătit să îmi asum această responsabilitate.
– S-a vorbit mult la acea vreme despre trecerea SSC din cadrul Ministerul Culturii în subordinea primului ministru. Care au fost motivele acestei schimbări?
– Secretariatul de Stat pentru Culte are o istorie veche cât statul român, aşadar mai mult de un secol şi jumătate. De-a lungul timpului politica religioasă a statului român a fost alipită fie învăţământului public, fie culturii şi artelor, însă în această istorie lungă tendinţa a fost, indiferent de natura regimului politic, aceea de a lăsa o oarecare autonomie instituţiei care se ocupa de viaţa religioasă.
Vreau doar să aduc în discuţie exemplul Casei Bisericii, un fel de strămoş al Secretariatului de Stat pentru Culte, o instituţie relativ efemeră creată în anul 1902 şi desfiinţată imediat după primul Război Mondial. Prin Casa Bisericii, guvernele respective au încercat să protejeze viaţa religioasă, scoţând-o de sub autoritatea unui aşa-zis domeniu paternal, cum erau educaţia sau cultura. Exemplele pot continua, însă dincolo de aspectele pur instituţionale, Secretariatul de Stat pentru Culte a funcţionat întotdeauna relativ autonom chiar şi atunci când a făcut parte dintr-un minister mai mare, tocmai datorită specificităţii activităţii sale.
Schimbarea din zilele noastre ilustrează importanţa pe care Guvernul o acordă vieţii religioase din România şi parteneriatului social cu cultele religioase. Trebuie să vă spun că este o măsură care a fost dorită şi de culte.
În primele luni ale guvernării, când situaţia Secretariatului de Stat pentru Culte era încă neclară, am avut iniţiativa de a propune o serie de consultări cu reprezentanţii cultelor, acestea fiind interesate în mod direct de soarta instituţiei noastre. Aşa mi s-a părut potrivit, să ajungem la o soluţie consensuală; aşa spune, de altfel, şi Legea 489/2006, că atunci când sunt chestiuni care afectează direct cultele, trebuie să le consultăm. Am avut mai multe întrevederi, am discutat problema, şi am ajuns de comun acord la concluzia că această soluţie este preferabilă pentru toată lumea.
Ea are, de altfel, şi câteva avantaje practice. Secretariatul de Stat pentru Culte devine ordonator de credite, ceea ce ne permite să administrăm direct sumele (şi să ştiţi că sunt mici, comparativ cu nevoile – şi cu aşteptările) pe care statul le direcţionează spre cultele religioase. În acelaşi timp, această soluţie ne permite şi nouă să discutăm mai direct şi să ridicăm mai uşor în Guvern chestiunile care ţin de buna desfăşurare a vieţii religioase din România şi de relaţia între stat şi culte.
În orice caz, vreau să vă asigur de un lucru: indiferent de forma de încadrare administrativă a instituţiei noastre, Secretariatul de Stat pentru Culte, ca reprezentant al statului român, înţelege să îşi respecte toate obligaţiile asumate în raport cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România.
– S-a comentat, anii trecuţi, în presă că această măsură ar fi o formă de politizare a instituţiei pe care o conduceţi. Care este relaţia dumneavoastră., ca Secretar de stat pentru Culte, cu Domnul Prim-ministrul?
– Înainte de a vă răspunde, ţin să spun că statul este un ansamblu de instituţii politice, că democraţia este un regim politic, că viaţa noastră publică este guvernată de politici publice. Nu are cum fi „apolitică” o instituţie publică. Altceva cred că vor să sublinieze cei care acuză „politizarea” instituţiilor: folosirea unora dintre funcţiile publice drept recompensă pentru clientela de partid. Dar asta este altceva, şi vă spuneam că una dintre preocupările mele este cum să aduc profesionişti în funcţia publică.
Revenind: actuala subordonare a Secretariatului reprezintă o soluţie agreată de toată lumea şi, cred eu, de o firească recunoaştere a specificităţii şi importanţei activităţii instituţiei noastre. Prim-ministrul, care este foarte de atent la chestiunile religioase, pe care le urmăreşte îndeaproape, a înţeles această nevoie şi a procedat în consecinţă. Atunci când premierul şi-a alcătuit echipa guvernamentală, a pus la lucru – în mod echilibrat, zic eu – energia şi elanul tinerilor, ca şi experienţa celor maturi, astfel încât mie mi-a revenit responsabilitatea conducerii acestei instituţii a cărei istorie se leagă de începuturile statului român modern. Este un gest de încredere care mă onorează şi pentru care îi sunt recunoscător.
Mai departe, Secretariatul de Stat pentru Culte îşi desfăşoară activitatea ca de obicei, iar eu raportez premierului, când este nevoie, situaţia la zi, îi dau datele care îi sunt necesare pentru a evalua chestiunile care intră în atenţia lui şi aşa mai departe. Totul se desfăşoară cât se poate de firesc, avem o relaţie profesională foarte bună, bazată pe respect reciproc. Iar în plan personal, pot spune că relaţia mea cu prim-ministrul este una cordială.
– Cum înţelegeţi dumneavoastră rolul pe care îl are astăzi religia în spaţiul public?
– La nivel comunitar, comunităţile religioase sunt cele care şi-au dovedit durabilitatea în timp. În multe locuri, sunt singurele forme de agregare comunitară care mai există. Gândiţi-vă că sociologii deplâng disoluţia familiei moderne şi post-moderne, că singurătatea şi boala macină bătrânii care locuiesc în sate având copiii plecaţi la oraş sau, şi mai rău pentru ei, în străinătate.
În această situaţie comunităţile religioase sunt singurul loc în care oamenii îşi mai regăsesc demnitatea umană, în care se întâlnesc, se cunosc şi se recunosc ca aparţinând aceleiaşi comunităţi. Parohiile îndeplinesc funcţia de coagulare a comunităţii, sunt un antidot împotriva singurătăţii, sunt mijloace de întrajutorare spontană a cetăţenilor. Statul este obligat nu numai să vadă, ci şi să recunoască aceste lucruri. Nu are voie şi nu are motiv să se amestece în viaţa lor de zi cu zi, însă este dator să le protejeze, pentru că ele suplinesc incapacitatea tuturor statelor moderne de a gestiona toate problemele societăţii. Acum religia este unul dintre răspunsurile posibile, şi efective, între nişte limite la complexitatea lumii în care trăim, tocmai pentru că este, la rândul ei, un fenomen complex şi a învăţat să gestioneze această complexitate.
În multe comunităţi locale din România, unde nu există medic, şcoală etc. preotul este singura legătură a oamenilor cu modernitatea. Ce poate face statul, şi deja o face este să intensifice acest parteneriat social între cultele religioase şi autorităţile publice centrale sau locale.
Dintr-o perspectivă pur egoistă a statului, limitat în activitatea sa de criza economică, sprijinirea parteneriatelor sociale este un mod de a recunoaşte nu doar organizaţiilor non-guvernamentale, ci şi comunităţilor religioase capacitatea de a face asistenţă socială, filantropie, activităţi culturale, educaţie etc., acolo unde statul nu o (mai) poate face – şi uneori reuşeşte să obţină rezultate chiar mai bune decât statul însuşi. Bisericile fac filantropie socială de două milenii, comunităţile religioase în general o fac practic dintotdeauna.
În plus, ele fac acest lucru în mod natural, spontan, fără a aştepta ceva în schimb. Statul român modern o face anevoios, adesea stângaci şi mobilizând resurse birocratice infinit mai costisitoare.
– Care consideraţi că este misiunea actuală a Secretariatului de Stat pentru Culte în raport cu cultele religioase?
– Aici sunt de amintit două aspecte foarte importante. Primul dintre ele este legat de faptul că Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie să sprijine dinamica religioasă a societăţii. O societate democratică în care oamenii au valori puternice, principii şi comportamente bine ancorate în acestea e un câştig şi pentru cei credincioşi, dar şi pentru cei necredincioşi, deci pentru întregul corp social. Mai clar spus, chiar şi cetăţenii agnostici sau indiferenţi din punct de vedere religios sunt interesaţi şi beneficiază de pe urma unor culte religioase puternice în plan social. Dacă Bisericile reuşesc să transmită ceţenilor caracterul imoral al furtului şi pe cale de consecinţă al corupţiei, avem o societate mai morală, mai bine aşezată şi mai predictibilă.
Al doilea argument este într-o anumită măsură o consecinţă directă a celui dintâi. Anume neutralitatea statului. Ţin să accentuez aici, şi o voi face cu orice ocazie, că statul român nu este un stat laic, aşa cum se vehiculează în opinia publică. Statul român postcomunist nu şi-a asumat niciodată laicitatea, erijându-se într-un adversar al religiei sau un martor indiferent al vieţii religioase. Toate textele legislative definesc statul român ca fiind neutru din punct de vedere religios, nu laic. Nu avem nici un text de lege care să conţină sau să facă trimitere la laicitatea statului român. Ce avem în schimb este o Lege a cultelor din anul 2006 după care ne desfăşurăm mare parte din activitatea noastră şi din care reise în mod categoric neutralitatea statului în ceea ce priveşte viaţa religioasă a societăţii. Este o nuanţă aici, dar una importantă: laicitatea, termen inspirat de tradiţia legală franceză are o conotaţie restrictivă, de excludere a religiei din spaţiul public; neutralitatea în schimb are o conotaţie pozitivă, implică respectul faţă de rolul public al cultelor.
Cu alte cuvinte, statul român recunoaşte cultele religioase, este interesat de activitatea şi aportul lor la binele comun al societăţii, le sprijină, dar nu privilegiază niciunul dintre ele.
În plus, tratându-le nu doar ca obiect al legislaţiei, ci ca adevăraţi parteneri, statul român respectă autonomia cultelor religioase. Nu se amestecă în viaţa lor de zi cu zi, nu hotărăşte unde pot şi unde nu pot să se implice în spaţiul public. Cultele sunt libere să se organizeze conform tradiţiilor lor şi regulolor proprii, iar statul trebuie doar să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor religioase. Atâta timp cât se respectă aceste criterii, statul nu are drept să se amestece.
Când Constituţia sau alte legi sunt încălcate, statul intervine şi sancţionează abaterile. Aceasta este una din funcţiile statului modern, de a garanta domnia legii.
Cultele religioase, ca forme agregate ale comunităţii şi parte integrantă a societăţii civile, sunt libere să se manifeste, în schimb, în spaţiul public, lucru pe care statul înţelege să îl respecte şi să îl sprijine. Cultele, la rândul lor, pot să se implice în mod direct spre binele societăţii, fie că e vorba de activităţi în domeniul social, cultural, în educaţie, în calitatea lor de reprezentanţi ai credincioşilor lor, şi ca entităţi de utilitate publică. Cultele sunt o categorie aparte de actori din societatea civilă – parte integrantă a acesteia, dar niciodată pe deplin circumscrise ei. Acest rol consultativ şi de sprijinire a statului pe care îl îndeplinesc este doar o formă particulară a implicării societăţii civile în actul de guvernare.
– Statul român a fost totuşi criticat uneori pentru că ar privilegia sistematic – în plan administrativ şi al finanţării – Biserica Ortodoxă Română. Sunt valide aceste afirmaţii?
– Categoric nu. Secretariatul de Stat pentru Culte este foarte atent în aplicarea prevederilor Legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi mai precis a principiului neutralităţii în ceea ce înseamnă pe de o parte relaţia sa cu diferitele culte şi, pe de altă parte, relaţiile dintre cultele religioase. Lucru uşor de remarcat bunăoară dacă accesaţi site-ul nostru, Biserica Ortodoxă Română este principala beneficiară în plan financiar a sprijinului statului român. Dar nu avem aici de-a face cu o formă de discriminare, şi să vă spun de ce. Explicaţia o întâlnim în acelaşi text legislativ unde este invocat principiul proporţionalităţii.
– Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Română primeşte cele mai multe fonduri de la stat tocmai pentru ca are cel mai mare număr de credincioşi, aşa cum ne arată recensămintele. Practic toate cultele primesc fonduri de la stat în funcţie de numărul de adepţi.
– Legea mai adaugă o nuanţă importantă. Pe lângă criteriul numărului de credincioşi, ea mai adaugă şi criteriul nevoilor reale ale cultelor. Deci nu ţine seama numai de numărul de credincioşi, ci şi de nevoile care ţin de specificul fiecărui cult, de organizarea lui, de modul în care înţelege să-şi gestioneze fiecare relaţia cu credincioşii proprii. De aceea proporţia finanţării nu o reproduce exact pe cea de la recensământ.
Trebuie să judecăm lucrurile nuanţat: acordăm ajutor suplimentar acolo unde se impune, în special când este vorba de moştenirea culturală. Şi vă spun sincer, sprijinul oferit acum nu este nici pe departe suficient pentru toată lumea. Atât poate România azi. Dar este pacat, pentru că sunt atâtea monumente de cult care trebuie protejate, care trebuie readuse la viaţă, introduse în circuitul public… Există arhive importante, sunt orgi, sunt atâtea obiecte de cult, sunt cimitire, biserici, temple – sunt atâtea care ar merita atenţia noastră! Ce putem încerca să facem, lucrând împreună cu cei care au aceste monumente în păstrare este să limităm pagubele, să facem o listă de urgenţe, să atragem şi alţi parteneri în efortul nostru, ca să putem salva şi repune în valoarecat mai multe.
Dar, revenind la problema finanţării: deşi Biserica Ortodoxă Română pare a fi discriminată pozitiv, pentru că primeşte nominal cei mai mulţi bani, la rigoare, dacă ar fi să calculăm strict cât revine fiecărui cult din totalul fondurilor oferite de către stat pe cap de credincios, lucrurile nu stau aşa, ci dimpotrivă, cultele cu un număr mic de adepţi sunt privilegiate în defavoarea celor mari.
Ca să fiu înţeles mai bine, aş dori să fac o paralelă. În Parlamentul European, unde numărul de eurodeputaţi pentru fiecare ţară este stabilit în general tot pe principiul proporţionalităţii, ţările foarte mici trimit un număr mai mare de parlamentari decât li s-ar cuveni dacă s-ar ţine seama doar de acest criteriu. Comparaţia Germania – Malta mi se pare elocventă: conform Tratatului de la Lisabona, nicio ţară nu poate avea mai mult de 96 de deputaţi sau mai puţin de 6. Prin urmare, pentru cazul celei mai populate ţări a Uniunii Europene, Germania, avem câte un europarlamentar la 850.000 cetăţeni, iar în cazul Maltei câte un europarlamentar la fiecare 75.000 cetăţeni. În acest caz, deşi Germania pare să fie privilegiată, ea este, de fapt, dacă ne luăm strict după cifre, discriminată negativ în faţa ţărilor mai mici.
O situaţie asemănătoare întâlnim şi în cazul finanţării cultelor religioase din ţara noastră, cu Biserica Ortodoxă Română aparent privilegiată, dar care în fapt primeşte de la Secretariatul de Stat pentru Culte mai puţin decât ar fi îndreptăţită strict de ponderea sa în rândul populaţiei. În schimb, statul român ţine seama de faptul că un cult mai mic poate să aibă alte nevoi decât unul mare şi acţionează în consecinţă. Situaţia este una perfect democratică, iar combinarea acestor criterii, al proporţionalităţii şi al nevoilor reale ale cultelor nu poate fi considerată discriminatorie. Nu este vorba de niciun privilegiu aici.
– Se vorbeşte mult despre această chestiune a finanţării cultelor în România şi se invocă tot felul de exemple europene. Este situaţia românească atât de diferită de cea a altor ţări din Uniunea Europeană?
– Aceasta este o discuţie veche, din care o să reiau doar câteva puncte. Mai întâi, să nu uităm că Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor s-a adoptat la noi abia în anul 2006. Deci am avut şaisprezece ani de discuţii pe mai multe proiecte succesive. S-a discutat la nivel politic, s-a discutat şi cu diferitele culte religioase, au fost dezbateri serioase, inclusiv cu experţi internaţionali, dar şi cu reprezentanţi ai societăţii civile.
S-au luat în considerare modelele europene existente, tradiţia juridică românească şi situaţia actuală a ţării. În cele din urmă s-a obţinut această lege, care a avut acordul majorităţii participanţilor la dezbatere. Sigur, n-a fost unanimitate – unanimitatea este contraproductivă în democraţie; au existat câteva obiecţii pe unele puncte. Per ansamblu însă, avem o lege potrivită pentru un stat membru al Uniunii Europene şi mai ales una care răspunde nevoilor societăţii româneşti actuale.
A existat, de pildă, o propunere de a abandona soluţia actuală de finanţare a cultelor de la buget şi de a trece la un sistem inspirat din cel german, bazat pe aşa-numitul „impozit bisericesc”. Se spune că ar fi o soluţie mai echitabilă, că s-ar evita politizarea, „pomenile electorale” ş.a.m.d. Dar nu este aşa simplu: modelul german este întemeiat pe o anumită tradiţie, la care s-a ajuns ţinând seama de nişte realităţi locale. Pe lângă asta, mai sunt o mulţime de garanţii legale, de forme de sprijinire a Bisericilor şi cultelor angajate în viaţa publică. Mai există şi o întreagă cultură a federalismului care îşi are rădăcinile în istoria locală. Dar la nivel european s-au dat soluţii diferite. La noi s-a mers dintotdeauna pe aceasta, cu finanţarea bugetară, pentru că este o soluţie care funcţionează la noi, cu realităţile româneşti.
În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că vorbim aici de Biserici creştine care prin însăşi natura lor nu pot exclude pe săraci şi nici chiar pe cei care nu vor să direcţioneze din impozitul lor către Biserici. Aşa-numitul impozit bisericesc pe model german este potrivit federalismului german, dar şi culturii dominat protestante. Sau, în orice caz, născut pe fricţiunea istorică dintre catolicism şi protestantism. În schimb, cultura religioasă a cetăţenilor români nu a cunoscut o astfel de tensiune istorică, ci s-a înşurubat mai degrabă în jurul unor Biserici cu vocaţie universală. Altfel spus, Biserica nu închide niciodată uşa nimănui, nici măcar ateului. Puse în faţa unei comercializări a credinţei de tipul acesta, nu cred că vom naşte decât şi mai multă confuzie acolo unde, de fapt, ar trebuie să domine armonia.
Sigur, se poate discuta această chestiune, a sistemului de finanţare. Dar relaţia statului cu Bisericile şi cu alte culte religioase nu se rezumă numai la bani. Lucrurile trebuie judecate în complexitatea lor. Putem discuta dacă suntem dispuşi sau nu să finanţăm funcţionarea cultelor religioase. Dacă dorim altceva, avem prilejul să facem schimbarea în Constituţie. Dar eu nu cred că există nici un consens politic, nici un sprijin în societate faţă de o asemenea măsură. În plus, trebuie să ne consultăm şi cu instituţiile interesate, deci în primul rând cu cultele religioase când vrem să facem asemenea lucruri. Şi asta înseamnă parteneriat social. Democratic şi normal este să ne consultăm şi să găsim împreună cea mai bună soluţie: să lucrăm împreună, nu unii împotriva altora. Sunt lucruri delicate, şi cu greu se ajunge la un acord. Vedeţi şi dvs. că a fost nevoie să aşteptăm până în anul 2006 ca să avem o lege a cultelor asupra căreia să se înţeleagă toată lumea, şi nici măcar atunci înţelegerea nu a fost unanimă.
– Au existat chiar propuneri ca statul să înceteze cu totul finanţarea salariilor preoţilor, de exemplu. Cum comentaţi această propunere?
– În primul rând România este una dintre puţinele ţări europene în care secularizarea averilor bisericeşti nu a fost niciodată reparată. În Italia sau Austria, ca să dau numai două exemple, Bisericilor li s-au oferit compensaţii pentru a-şi putea desfăşurata activitatea şi misiunea. În România lucrurile au stat exact invers. Statul a luat Bisericii marea majoritate a bunurilor materiale şi i-a tot promis un mic sprijin pentru salarizarea clerului şi reparaţia bisericilor. Nici acest lucru nu s-a întâmplat decât după o perioadă relativ lungă şi adesea s-a făcut după principii arbitrare. În opinia mea, aşa cum arată lucrurile astăzi, am intrat în sfârşit într-o stare de relativă normalitate. Statul sprijină cultele şi contribuie la o parte din salariile personalului de cult, recunoscându-le acestora statutul de sprijinitori ai binelui comun.
Să nu uităm că avem în România cel puţin două Biserici, este vorba de Biserica Ortodoxă Română şi de cea Greco-Catolică, profund înghenuncheate de regimurile politice moderne. Astfel, mica finanţare pe care o primesc de la stat este un umil gest reparatoriu şi care nu trebuie înţeles doar în dimensiunea lui istorică, ci şi în cea practică.
În altă ordine de idei, finanţarea cultelor religioase nu contrazice cu nimic democraţia, liberatea religioasă sau libertatea de conştiinţă. Cetăţenii sunt liberi să creadă în ceva sau să nu creadă, să-şi manifeste credinţa sau nu etc. Vă dau un exemplu din lumea culturală. Teatrele sunt la rându-le finanţate de la bugetul de stat. Acest lucru nu obligă nici un cetăţean să meargă la teatru sau să iubească spectacolul de teatru. Statul însă înţelege să finanţeze această activitate culturală pentru că ea generează un bine social comun. Ar fi totodată absurd ca un cetăţean să spună: „Eu nu obişnuiesc că merg la teatru, aşa că vreau ca de mâine statul să nu-mi mai oprească contribuţia din venitul meu către teatre”.
Prin urmare, finanţarea cultelor religioase, a sistemelor de învăţământ, de sănătate etc sunt forme prin care cetăţenii dovedesc că vor să coexiste ca naţiune, că au asumat un drum comun dincolo de drumul fiecăruia dintre noi în viaţă. Fără aceste forme comune în care ne recunoaştem reciproc ca naţiune, nu cred că mai putem vorbi de cetăţeni români la plural.
În acelaşi timp, statul român nu poate să recurgă la „exorcizarea” financiară a Bisericii tăindu-i subvenţiile. Nu cred că ar face bine nimănui să închidem biserici pentru că preotul nu mai poate plăti factura la apă sau lumină. În ciuda estimărilor din presă, Bisericile din România şi în special Biserica Ortodoxă Română sunt sărace.
– Ca să rămânem tot în sfera dezbaterilor publice, vă rugăm să ne explicaţi şi de ce, în această perioadă de criză, statul român înţelege să finanţeze construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. Nu este acesta un proiect prea costisitor pentru România?
– Biserica Ortodoxă Română invocă pe bună dreptate faptul că nu are o Catedrală Patriarhală, cea Mitropolitană fiind o biserică de dimensiuni reduse, care nu mai corespunde demult cerinţelor cultului ortodox. Acest lucru este recunoscut de statul român încă din anul 1881, când apare primul proiect de lege pentru construirea unei catedrale în Capitală.
Finanţarea măcar parţială a Catedralei Ortodoxe este un angajament pe care Statul român şi l-a asumat încă de la proclamarea României ca Regat (1881), dar care nu a ajuns să se materializeze niciodată până acum. Sume atribuite pe hârtie în mod repetat au fost redirecţionate sau nu au mai fost alocate, iar întârzieri repetate în alegerea locului Catedralei au dus la amânarea realizării proiectului.
Timpul a trecut, alte oraşe cum este Iaşul, Sibiul sau Timişoara şi-au construit propriile catedrale, mai adecvate pentru nevoile comunităţilor locale, însă în Bucureşti nu s-a întâmplat aşa. Capitala a rămas cu o Catedrală mitropolitană, redenumită Catedrală patriarhală, dar construită pe măsura nevoilor comunităţii ortodoxe din Muntenia secolului al XVII-lea. Bucureştiul este singurul centru mitropolitan, deci nici măcar patriarhal ortodox a cărui catedrală actuală datează dinainte de constituirea statului român modern!
Este important de subliniat faptul că finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului nu se face în mod arbitrar, ci conform prevederilor Legii 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, prin care statul îşi asumă sprijinul pentru construirea şi repararea de lăcaşuri de cult conform celor două principii deja menţionate, al proporţionalităţii cu numărul de credincioşi şi al nevoilor reale ale cultelor. Finanţarea Catedralei ortodoxe din Bucureşti urmează aceeaşi logică şi se face cu respectarea ambelor criterii.
– Dar atunci de ce se dă această finanţare şi se construieşte acum, în condiţii de criză economică?
– Statul român nu face decât să răspundă, în acest caz, unor nevoi ale cultului ortodox, care sunt şi nevoi ale comunităţii. Este un proiect care a fost amânat în mod repetat, din pricina discuţiilor legate fie de amplasament, fie de dimensiunile Catedralei, fie de sursele de finanţare. Patriarhul Daniel şi-a asumat deplin acest proiect, iar statul nu face decât să dea o mică mână de ajutor.
Să vă mai spun ceva! Câte proiecte de amploare naţională s-au finalizat în România după 1990? Sigur că statul român a trebuit să facă faţă cu resurse limitate unor provocări pe care, dacă vă uitaţi în istorie, puţine state l-au depăşit instantaneu: construcţia statului de drept, a unei economii de piaţă, a democraţiei sau gestionarea disoluţiei rămăşitelor economiei planificate comuniste care nu putea face faţă globalizării. Din aceste motive, nouă, cetăţenilor români, ca de altfel şi statului ne-a fost, încă ne este greu să ne înhămâm la mari proiecte naţionale.
Eu vă invit să înţelegem construcţia Catedralei ortodoxe din Bucureşti cu sprijinul statului ca pe un semnal pozitiv. Este o investiţie pe termen lung, şi nu mă refer doar la partea financiară: avem aici şi o investiţie simbolică. Identitatea românească s-a definit în bună parte prin credinţă, prin Biserică. Şi în prezent, identitatea religioasă este un liant puternic al societăţii româneşti: ea creează solidarităţi comunitare şi contribuie astfel la consolidarea ţesăturii sociale, atât de destrămată după o perioadă de tranziţie chinuitoare.
Dar, pentru că am vorbit atât de mult despre finanţarea lăcaşurilor de cult de către stat, ţin să vă mai spun un lucru: bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte de anul acesta este foarte mic. A scăzut la o treime din valoarea sumei alocate în anul 2009. Pentru construcţia şi reparararea de lăcaşuri de cult, plus sprijinirea de activităţi sociale ale cultelor, de exemplu, anul acesta (2013) avem doar 35 de milioane de lei, bani pe care trebuie să-i drămuim şi să-i împărţim la toate cultele beneficiare, faţă de 64 de milioane anul trecut sau de 105 milioane în anul 2009.
– O altă chestiune nerezolvată din 1990 până astăzi, revenită în actualitate este problema retrocedării proprietăţilor greco-catolice confiscate de statul comunist în anul 1948 şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe.
– Este aici o chestiune foarte complicată în care, cum vă spuneam, Statul român nu poate lua o hotărâre în mod unilateral. Este adevărat, Biserica Greco – Catolică a fost desfiinţată de regimul comunist, care i-a luat tot. Statul român recunoaşte acest lucru, şi, după cum vă spuneam, m-am implicat personal în eforturile de repunere în drepturi a Bisericii Greco-Catolice. Statul a restituit o parte din proprietăţile greco-catolice confiscate în anul 1948. Procesul de restituire este încă în curs, şi nu doar pentru Biserica Greco – Catolică, ci pentru toate cultele care au avut proprietăţi.
Dar problema bisericilor nu se poate pune la fel. Ele au intrat în patrimoniul Bisericii Ortodoxe, iar după 1989 majoritatea credincioşilor au rămas ortodocşi. Înainte de anul 1948, greco-catolicii erau aproape 8% din populaţia României Mari. Acum sunt undeva sub 1%. Sigur, greco-catolicii au contestat rezultatele recensămintelor. Dar ăsta este instrumentul cu care lucrăm, un instrument oficial, pentru că noi ca stat nu putem lucra pe estimări făcute de un cult sau altul.
Şi nu putem să nu ţinem seama de faptul că în biserici au rămas aceiaşi credincioşi, sau urmaşii lor, care consideră că bisericile sunt ale lor, pentru că s-au rugat acolo dintotdeauna. Deci retrocedarea nu este o chestiune pe care să o poţi face automat, prevalându-te doar de dreptul de proprietate, trebuie să ţii seama şi de sensibilităţile locale, de nevoile comunităţilor locale. Încă din anul 1990, Statul român a încercat să găsească tot felul de soluţii de rezolvare amiabilă. A încercat să medieze negocierile între cele două culte, a încurajat dialogul, înţelegerile pe cale amiabilă şi a intervenit acolo unde se putea. Astfel că s-au retrocedat pe o cale sau alta aproximativ 240 de biserici, inclusiv patru din cele cinci catedrale episcopale: Blaj, Lugoj, Cluj şi Oradea. Prin medierea Secretariatului de Stat pentru Culte, a fost retrocedată Catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea în anul 2005.
În plus, pentru a echilibra situaţia, statul român a sprijinit financiar şi construcţia de noi biserici, pentru a permite şi Bisericii Greco-Catolice, ca şi celorlalte culte din România să se consolideze instituţional şi să poată răspunde cum se cuvine nevoilor credincioşilor lor. Din anul 1990 până acum, s-au construit sau se construiesc, în parte şi cu sprijinul statului, peste 300 de noi biserici Greco – Catolice.
Poate că o să ziceţi că nu este suficient. Însă gândiţi-vă că statul român este în situaţia de a acordat reparaţii într-o formă sau alta practic tuturor cultelor din România, pentru că toate au avut de suferit într-un fel sau altul în timpul regimului comunist. Din experienţa mea, pot să vă spun că statul român a făcut şi face tot ce poate şi atât cât îşi permite în situaţia financiară actuală a ţării. Sigur, se înaintează anevoie, şi întotdeauna e loc de mai bine.
Dar, revenind: în ceea ce priveşte situaţia bisericilor foste greco-catolice, soluţia pe care o sprijină statul român, şi îndeosebi instituţia pe care o conduc este cea a dialogului între părţile implicate, între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Sigur, Biserica Greco – Catolică şi-a pierdut răbdarea şi a apelat la justiţie – este dreptul ei. Noi insistăm pe soluţia dialogului, pentru că apreciem că aceasta este calea cea mai bună de a ţine seama atât de interesele Bisericilor implicate, cât şi de dorinţele şi nevoile credincioşilor din comunităţile respective.
– Stimate Domnule Secretar de Stat, după mai bine de doi ani în această funcţie, care mai sunt priorităţile şi obiectivele dumneavoastră. în ceea ce priveşte activitatea Secretariatului de Stat pentru Culte, în continuare?
– Priorităţile mele pentru Secretariatul de Stat pentru Culte nu sunt de natură revoluţionară. Stând timp de 22 de ani alături de Preşedintele Ion Iliescu am învăţat că echilibrul, consensul şi tactul trebuie să guverneze activitatea unui om politic. În plus, viaţa religioasă este prin definiţie un domeniu unde statele moderne îşi declină competenţa, intervenind doar acolo unde cele câteva principii enunţate de poporul suveran în Parlament sunt şubrezite. Este, deci, un domeniu unde statul trebuie să fie discret, să acţioneze nediscriminatoriu atât în beneficiul celor credincioşi, cât şi al celor necredincioşi.
În fruntea listei mele de priorităţi se află aşadar, în continuare, afirmarea şi promovarea neutralităţii statului în materie de viaţă religioasă şi promovarea libertăţii religioase. Totodată, Secretariatul de Stat pentru Culte înţelege să sprijine cultele pe de o parte în rolul lor social, ca parteneri ai statului în consolidarea unei societăţi bazate pe solidaritate, pe participarea întregii comunităţi la susţinerea persoanelor şi familiilor aflate în situaţie de vulnerabilitate, iar pe de altă parte în rolul lor cultural şi spiritual, ca parte a tradiţiei istorice româneşti şi factori esenţiali ai identităţii naţionale şi comunitare. Îmi doresc foarte mult să păstrăm bune relaţii, de comunicare deschisă şi de cooperare efectivă cu Biserica Ortodoxă Română şi cu toate cultele religioase.
Apoi, Secretariatul de Stat pentru Culte îşi propune să îşi îndeplinească rolul public, care îi revine prin lege, acela de mediator în relaţiile dintre culte, pentru a asigura păstrarea echilibrului între culte şi un climat de bună înţelegere între acestea.
Nu în ultimul rând, Secretariatul de Stat pentru Culte, ca principală instituţie prin care statul român îşi defineşte şi gestionează politicile publice legate de viaţa religioasă din România doreşte să îşi îndeplinească funcţia de informare publică punând la dispoziţia decidenţilor politici, a societăţii civile şi a tuturor celor interesaţi instrumentele necesare pentru înţelegerea corectă a situaţiei actuale relaţiei între stat şi culte în România, în context european.
Un prim pas în acest sens a fost facut deja, prin editarea unui volum documentar ce va fi pus, în continuare, la dispoziţia publicului, în care vor fi prezentate cadrul istoric şi legal, românesc şi european al relaţiei stat-culte în România, principalii actori ai vieţii religioase din România şi principalele documente legale ce încadrează relaţia stat-culte în prezent.
Acest volum documentar tratează, pe scurt, şi principalele chestiuni legate de această relaţie şi care se află în permanent dezbaterea publică. Sperăm că, punând la dispoziţia decidenţilor politici şi a publicului date suplimentare, sistematizate, vom putea avea mai apoi o dezbatere publică mai informată, mai riguroasă şi totodată mai fertilă.
– Dacă ar fi să ne daţi câteva exemple concrete, un lucru la care dvs. personal ţineţi în mod deosebit?
– Dacă este să vă vorbesc de o chestiune practică, de multe ori neglijată, dar la care eu personal ţin foarte mult, aş vrea să evoc aici situaţia comunităţilor româneşti de peste hotare, atât a celor din diaspora cât şi din ţările vecine. Mai ales în ceea le ce priveşte pe acestea din urmă, sunt câteva dosare nerezolvate pe care sperăm să le soluţionăm, cum este situaţia românilor din Ucraina şi Serbia. Avem cazul Episcopiei Ortodoxe Române „a Daciei Felix”, cu sediul la Vîrşeţ, în Serbia, care încă nu este recunoscută de autorităţile sârbe, şi nici de Biserica Ortodoxă Sârbă, cu toate că Statul român a recunoscut Episcopia Ortodoxă Sârbă, aparţinând canonic de Patriarhia Serbiei, drept cult distinct.
Mă preocupă aşadar soarta românilor de pe hotare şi îmi propun ca instituţia pe care o conduc să facă tot ce se va putea pentru ca aceştia să îşi poată păstra identitatea proprie, limba şi cultura proprie şi nu în ultimul rând ca ei să îşi poată exercita dreptul de a avea servicii religioase în limba maternă.
Vreau să vă spun că, în această privinţă, am luat iniţiativa de a organiza noi, Secretariatul de Stat pentru Culte, la sfârşitul lunii mai anul 2013, o întâlnire la care am invitat reprezentanţi ai principalelor instituţii ale statului care se ocupă de soarta românilor din afara graniţelor, cum ar fi Biserica Ortodoxă Română, Preşedinţia României, Ministerul de Externe, Departamentul Românilor de Pretutindeni, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, Institutul Eudoxiu Hurmuzachi, reprezentanţi ai diferitelor organizaţii şi forumuri de reprezentare ale românilor de peste hotare.
Au fost dezbateri legate de diferitele probleme ale comunităţilor româneşti din afara graniţelor, din ţările vecine şi din diaspora, şi s-au căutat soluţii pentru o cooperare mai bună între diferitele organizaţii implicate. Încercăm să aducem la aceeaşi masă reprezentanţii tuturor acestor instituţii şi organizaţii, să discutăm, să găsim soluţii împreună.
Organizând această dezbatere la noi, la Secretariatul de Stat pentru Culte, am vrut să atragem atenţia asupra lucrurilor care ne unesc, pentru a le putea depăşi pe cele care ne dezbină. Însă ceea ce ne uneşte este mult mai important, iar ceea ce avem de făcut este mult mai urgent, dar şi mai anevoie de realizat, dacă nu vom lucra împreună. Ceea ce ne uneşte este nevoia, dorinţa şi strădania de a păstra, de a susţine şi de a consolida identitatea românească a tuturor românilor de peste hotare şi ataşamentul lor faţă de România. Or, această identitate este marcată în primul rând de limbă, de cultură şi de spiritualitate.
Noi, la Secretariatul de Stat pentru Culte, ştim poate cel mai bine cât de important este rolul bisericilor româneşti de peste hotare: ele sunt de multe ori singurele comunităţi în care românii se întâlnesc, se regăsesc pe ei înşişi şi unii cu ceilalţi, iar parohiile sau comunităţile bisericeşti locale sunt de multe ori singura formă stabilă de agregare a comunităţilor româneşti, oriunde ar fi ele. Dorinţa noastră ca instituţie şi a mea personal este să înţelegem toate aceste lucruri şi să depăşim orgoliile personale, pentru că lucrarea noastră comună de sprijinire a identităţii naţionale a românilor de peste hotare este un demers pentru viitor, înscris în durata lungă, şi pentru care avem nevoie unii de alţii… (Cf. Eliza Popa – http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/statul-roman-nu-este-un-stat-laic-sustine-secretarul-de-stat-victor-opaschi-644477.html – 31.05.2013/19.06.2015).
În altă ordine de idei, într-un alt context şi altă împrejurare, în cursul lunii iunie, anul acesta – 2015, Domnul Secretar de Stat pentru Culte Victor Opaschi, a vorbit într-un interviu pentru Q Magazine despre diplomaţia religioasă, subiectivismul credinţei şi politică printre culte.
Căci, de 23 de ani neîntrerupţi l-a însoţit pe Preşedintele Ion Iliescu pe drumul sinuos al tranziţiei româneşti în calitate de consilier pentru cultură şi culte (1990 – 2012).
După cum bine ştim, Premierul Victor Ponta l-a cooptat în echipa guvernamentală ca secretar de stat în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (2012 – 2013), iar din luna februarie anul 2013, după cum am mai spus, l-a numit la conducerea Secretariatului de Stat pentru Culte. După cum putem observa şi constata, Domnul Victor Opaschi este o persoană cu o vastă experienţă în zona relaţiilor stat-culte, profund cunoscător al vieţii religioase, promotor al libertăţii religioase, capabil să impulsioneze şi să valorifice dinamismul vieţii religioase în folosul tuturor.
A sprijinit cultele religioase pentru a-şi redobândi rolul şi locul pe le-au avut în viaţa societăţii româneşti, a militat pentru reintrarea în legalitate a Bisericii Greco-Catolice, pentru restabilirea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul, a pregătit încă din anul 1991 vizita Papei Ioan Paul al II-lea în ţara noastră, s-a implicat decisiv în buna organizare a Festivalului „George Enescu” începând cu anul 1991 și a avut un aport considerabil la înfiinţarea Institutului Cultural Român. Sunt doar câteva dintre realizările sale politice.
A avut un rol deosebit de important la normalizarea relaţiilor dintre statul român şi Casa Regală, pentru aceasta fiind decorat de Regele Mihai. Poate cea mai complexă şi mai sensibilă misiune căreia a avut a-i face faţă a fost înfiinţarea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România, la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, al cărui reprezentant a fost în cadrul comisiei. Pentru această activitate a fost decorat în anul 2009 de preşedintele Traian Băsescu.
– Stimate Domnule Victor Opaschi, am în mână un volum recent editat de Secretariatul de Stat pentru Culte intitulat „State and Religions in Romania”. Cred că puține instituții publice din România reușesc să publice un material de o asemenea calitate intelectuală și grafică. Care este povestea acestui volum?
– Aşa după cum am mai declarant, atunci când am devenit Secretar de Stat pentru Culte, în luna februarie anul 2013, am înțeles că o mare provocare a relației dintre stat și cultele religioase din România o reprezintă cunoașterea dinamicii religioase, sau mai bine zis lipsa cunoașterii acesteia! Marea majoritate a oamenilor cu care interacționam nu cunoșteau lucruri elementare despre viața religioasă din România, aducând tot timpul în discuție stereotipurile avansate de presă. Este, totuși, un domeniu extrem de complex și de sensibil asupra căruia s-au aplecat de-a lungul istoriei toți marii gânditori, ceea ce înseamnă că astăzi avem o pluritate de școli de gândire asupra articulării relației dintre stat și Biserică. Relația puterii politice cu cultele religioase și raportarea acesteia la fenomenul religios este una dintre cele mai delicate tipuri de politici publice pe care le are de implementat orice guvern într-o democrație. Mi s-a părut în acel moment că suntem într-un fel de dialog al surzilor şi că societatea în ansamblul ei nu știe mare lucru despre fenomenul religios – lucruri concrete, fapte, nu speculații. Am considerat că și Secretariatul de Stat pentru Culte, ca orice instituție publică, are datoria să informeze și să se prezinte în fața cetățenilor în mod transparent și proactiv.
Nu este nevoie să așteptăm să apară în presă diverse subiecte de dezbatere ca să ne pronunțăm asupra lor, să corectăm diferite speculații, zvonuri, cifre aruncate la întâmplare: este de preferat să așezăm dezbaterea publică pe baze corecte și clare în privința relației dintre stat și Biserică. Cu entuziasmul începuturilor, le-am propus colegilor mei și am redactat în cadrul instituției o primă variantă a cărții, în limba română (Statul şi cultele religioase), cu informații de la toate cele 18 culte religioase recunoscute, precum și de la instituții publice. Am primit o avalanșă de felicitări, de observații constructive, precum și impulsul de a trece la publicarea unei ediții în limba engleză, ca instrument de lucru și în plan internațional.
– Se împlinesc, deci, mai bine de doi ani de când sunteţi la Culte. Ce faceți dumneavoastră opt ore pe zi la birou?
– În primul rând, cel mai adesea nu stau mai puțin de 12 ore pe zi la birou, iar sâmbăta şi duminica sunt prezent la diverse ceremonii religioase. În ultimii doi ani, cred că am reușit să deblochez multe dintre restanțele administrative ale instituției, am refăcut la recomandarea Curții de Conturi proceduri care trebuiau aduse la zi.
Dar, dincolo de aspectele administrative, funcția este una politică și prin urmare poartă cu sine responsabilitatea politicilor publice legate de viața religioasă. Este și o funcție de mediere, așa cum ne impune HG de funcționare a instituției.
Secretariatul de Stat pentru Culte aduce la aceeași masă culte și instituții publice. Cultele religioase nu sunt instituții de stat sau ale statului. Sunt organizații publice de drept privat asemănătoare cu universitățile, dacă vreți. Sunt localizate mai degrabă în zona societății civile, iar acest lucru ne obligă la un dialog constant cu ele. Sunt părți însemnate ale societăţii atât sub aspect numeric, acoperind circa 99,8% din populație, dar și calitativ, prin aportul pe care-l au la binele comun, într-un registru juridico-politic definit de neutralitatea activă a statului. Deci, dacă vreți, Secretarul de Stat pentru Culte este un mediator între stat și această parte importantă a societății civile care sunt cultele religioase.
În plus, rolul meu este și unul de reprezentare și de informare. Adesea sunt pus în situația de a „catehiza” persoane publice în ceea ce înseamnă politicile publice religioase din țara noastră.
Apoi, mă văd zilnic cu reprezentanți ai cultelor, oameni politici, reprezentanți ai asociațiilor religioase, ai ONG-urilor, ai presei ș.a.m.d., în încercarea de a identifica punţi de consens necesare în orice democrație. După mai bine de 25 de ani în serviciul public, am învățat că politicianul trebuie să caute consensul în favoarea tuturor cetățenilor și să nu se lase intimidat de vocile cele mai stridente.
În viutiunea mea, funcţia de Secretar de Stat pentru Culte este una politică, iar asta înseamnă responsabilitate în fața cetățenilor: trebuie să ai tot timpul conştiinţa faptului că activitatea ta este una care generează schimbări în viaţa tuturor cetăţenilor, nu doar a cultelor religioase ca instituții.
– Cu alte cuvinte, nu este un loc potrivit pentru un tehnocrat, adică un teolog în cazul de faţă, pentru că teologia singură nu își propune și nici nu poate oferi o cunoaştere practică a dinamicii politice a relaţiei dintre stat şi culte, în cazul nostru!
– Exact. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cum am putea defini mai popular teologia, nu te ajută prea mult, spre exemplu, la medierea relaţiei dintre un cult religios și o instituție publică. Desigur, cunoștințele despre fenomenul religios, cunoștințele teologice chiar pot ajuta și ajută foarte mult la înțelegerea particularităților vieții religioase și ale funcționării cultelor religioase. Dar capacitatea de a lua decizii rapide şi ferme, luând în considerare atât particularitățile locale, cât și nevoile de ansamblu ale societății nu se învaţă din tratatele de teologie, ci din practica politică. Teologul converteşte la credinţa în Dumnezeu, pe când politicianul este obligat să practice, dacă vreţi, o „convertire” la democraţie.
– Altfel spus, cum reuşiţi să administraţi, din funcţia politică, cele 18 culte religioase în relaţia lor cu statul?
– Secretariatul de Stat pentru Culte nu conduce cultele religioase. Acestea sunt autonome, aşa cum este normal într-o democraţie.
În plus, statul român nu este un stat laic aşa după cum am mai spus, şi după cum vehiculează, din păcate, diverşi oameni care vor să inducă opinia lor conform căreia statul ar trebui să fie laic în sensul de a fi total dezinteresat de religie şi chiar împotriva religiei. Dimpotrivă, pentru statul român, religia, cultele religioase au un aport eminamente pozitiv în societate și este important ca mai ales aceste 18 culte religioase, în care se regăsesc peste 99% din cetățenii României, să fie active în spațiul public.
Așadar, suntem într-un regim de neutralitate a statului în plan religios, în sensul că niciun cult nu este privilegiat, nu avem o biserică de stat, ci toate cultele sunt egale în faţa legii. În acelaşi timp, această neutralitate este, cum spuneam, conotată pozitiv, în sensul că statul vine în întâmpinarea fenomenului religios.
Secretarul de Stat pentru Culte are nevoie și de o doză consistentă de diplomaţie, precum şi de multă, foarte multă experienţă politică pentru a discerne între interesul societăţii per ansamblu, nevoile sau solicitările locale și respectiv doleanțele unui cult religios sau ale altuia. În situații mai problematice, eşti mai degrabă un ambasador al Guvernului printre cultele religioase, dar și pe terenul mai larg și foarte sensibil al fenomenului religios în ansamblu, care depăşeşte graniţele cultelor religioase propriu-zise.
În activitatea mea publică eu nu pot fi nici religios, nici antireligios, eu trebuie să fiu democrat şi responsabil, adică pe de o parte să pun în practică voinţa majorităţii, dar pe de altă parte să nu uit nici de ceilalţi, care nu intră în majoritate. Fără o capacitate sporită de dialog cu absolut toate cele 18 culte religioase, dar şi cu alte organizaţii ale societății civile, fie ele seculare sau chiar antireligioase, la o adică, fără capacitatea de a rămâne echidistant, nu poţi exercita această funcţie cum se cuvine.
– Puteți să ne dați, vă rugăm frumos, un exemplu concret?
– Sigur că da! De exemplu, avem foarte multe comunităţi de români în diaspora pe care le tratăm cu maximă responsabilitate. Vă aduc aminte nu doar de Madrid şi de comunităţile de români plecaţi la muncă în Occident, dar mai ales de Valea Timocului, Republica Moldova, românii din Ungaria şi din Ucraina. Circa 4-5% din bugetul nostru merge anual pentru diaspora, unde nu căutăm doar să întărim religios comunităţile respective, ci să avem o contribuţie sub toate aspectele legate de identitatea naţională, de realitatea socială etc. A sprijini financiar o parohie românească din diaspora înseamnă că oamenii de acolo, stabiliţi departe de țară, au un sprijin concret, care pentru statul român nu înseamnă sume mari, dar pentru românii care trăiesc dincolo de granițe poate însemna foarte mult. Și despre asta vorbeam când spuneam că este nevoie de o privire mai largă: la prima vedere, nu facem decât să finanțăm viața religioasă, dar în realitate, ceea ce sprijinim sunt drepturile cetățenilor români din afara granițelor, este identitatea lor națională, culturală, personală, este păstrarea limbii lor, este încercarea de a le asigura o educație în limba română, niște drepturi, un minim sprijin social.
– Cum se prezintă, deci, relația dintre stat și cultele religioase în România anului 2015?
– Relația stat-culte are în centru libertatea religioasă. Aceasta are atât un sens pozitiv, afirmativ – cetățenii au dreptul de a se manifesta sub aspect religios așa cum le dictează propria conștiință (freedom to…), cât și un sens negativ, de refuz al restricțiilor – cetățenii au dreptul ca statul să nu le impună cum să se manifeste religios (freedom from… the state). Tradusă în fapte, libertatea religioasă reprezintă pentru stat o obligație, aceea de a asigura tuturor cetățenilor condițiile cele mai favorabile pentru a-și trăi viața conform propriilor credințe religioase sau convingeri.
În parte, aceasta este datoria Secretariatului de Stat pentru Culte. Asta facem și contribuind la salarizarea clerului și la construcția și repararea de lăcașe de cult. În foarte multe dintre comunitățile parohiale din țară, în special în cazul cultelor minoritare, preoții sau pastorii n-ar putea activa fără acest sprijin din partea statului. Și pentru că se vehiculează diferite cifre, pot să vă dau un exemplu: în anul 2014, sprijinul acordat cultelor prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte se ridică undeva la 0,065% din PIB, respectiv 0,19% din bugetul de stat.
Procentele sunt într-adevăr mici, dar nu văd cum, dacă vă ascundeți în spatele lor, rezolvați problema hemoragiei de fonduri publice îndeosebi către Biserica Ortodoxă Română. Vă dau exemplul sumelor consistente acordate pentru Catedrala Mântuirii Neamului! Numai anul trecut s-au acordat 47 de milioane de lei, adică mai bine de 10 milioane de euro! Am susținut construcția Catedralei și o vom susține în continuare, pentru că trebuie să renunțăm la a face politică doar de azi pe mâine.
Trebuie să privim înainte, iar proiectul Catedralei Neamului este unul important, emblematic nu numai pentru București, ci pentru întreaga țară. Patriarhul Daniel şi-a propus să finalizeze lucrările și să sfințească catedrala în anul 2018, când vom sărbători centenarul Marii Uniri în cadrul Proiectului „România 100”.
Nu văd cum Guvernul ar putea sta deoparte și să spună că nu este interesat să sprijine un astfel de proiect, care până la urmă celebrează și națiunea română modernă, ca efort comun al tuturor cetățenilor de a realiza împreună ceva de durată.
Gândiți-vă că după Revoluție, statul român, indiferent de cine a fost în fruntea lui, n-a reușit să susțină prea multe proiecte naționale, mari construcții publice etc. Dacă Biserica Ortodoxă s-a angajat la un astfel de proiect, mi se pare o necesitate să o susținem. În plus, să nu uităm că Bucureștiul este singura capitală europeană care nu are o catedrală reprezentativă.
În sfârșit, banii acordați pentru construirea și repararea de biserici intră direct în economia locală: se mobilizează forță de muncă, experți, comunitatea în ansamblul ei. Ca să revin. Statul român nu construiește biserici. Statul român sprijină construirea de biserici acolo unde comunitățile locale au nevoie, într-o logică a parteneriatului stat-culte.
– Este deja o practică a tuturor guvernelor ca spre sfârșitul anului să scotocească prin ce-a mai rămas din buget și să împartă cultelor religioase. Guvernul din care faceţi parte a făcut la fel. De ce nu se pune capăt acestei practici?
Dacă vă uitați pe bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte din ultimii zece ani, să zicem, veţi vedea un vârf în perioada dinainte de criză și o lungă perioadă de tăieri drastice. Guvernul condus de Domnul Victor Ponta a considerat că prioritățile României sunt mai degrabă în zona sănătății, a educației și a altor domenii sensibile și a alocat de fiecare dată la început de an sume mici Secretariatului de Stat pentru Culte. După ce s-a constatat o redresare a situației economice, spre sfârșitul anului 2013, apoi iarăși spre sfârșitul anului trecut, din banii care au mai rămas s-au finanţat câteva proiecte cu încărcătură simbolică foarte importantă ale cultelor religioase. Nu sunt bani dați global unui anumit cult religios, ci se finanțează proiecte precise.
Să luăm exemplul bisericii din Madrid. Cred că în total am acordat acolo aproximativ 800.000 de euro în doi ani. Pare că am ajutat Biserica Ortodoxă să-și construiască o biserică proprie, și nici măcar pe teritoriul României. Dar o parohie din diaspora nu este doar un loc de celebrare a unei credințe religioase: ea joacă și rolul de loc de întâlnire a românilor din zona respectivă, îi adună laolaltă.
Prin intermediul credincioșilor și chiar al preotului în multe cazuri, mulți conaționali își găsesc locuri de muncă, locuințe de închiriat, află de diverse alte oportunități vitale când trăiești în străinătate. Biserica, mai ales în diaspora, joacă rolul de agenție de forță de muncă, face asistență socială, iar pentru mulți români este unicul loc în care aud și vorbesc limba română. Biserica îi ajută să se integreze în țara unde s-au stabilit, dar și să păstreze legătura cu acel „acasă” care este țara lor, familia și comunitatea pe care le-au lăsat în urmă.
– În luna noiembrie anul trecut, Curtea Constituțională a stabilit ca ora de religie din școală să nu mai fie obligatorie, în contextul în care Patriarhia Română, Ministerul Educației și Secretariatul de Stat pentru Culte tocmai semnaseră un protocol prin care se consolida autoritatea Bisericii Ortodoxe asupra învățământului religios. Cum afectează această decizie a Curții Constituționale statutul religiei în școală? Se va trece la ore alternative de Istoria religiilor sau educație civică?
– Aici este necesar să clarificăm câteva lucruri. Mai întâi de toate, ora de religie în școală nu a fost niciodată obligatorie pentru elevi. Școlile erau obligate să ofere elevilor ore de educație religioasă, dar părinții (sau, mai recent, minorii de la 14 ani) îi puteau retrage în orice moment. Este, de altfel, singura disciplină pentru care exista o posibilitate de retragere. Decizia Curții Constituționale invită doar la schimbarea unei proceduri: elevii nu mai sunt înscriși automat, ci trebuie să existe o cerere scrisă, dar rămâne în continuare și posibilitatea de retragere de la orele de religie. Mecanismele de funcționare ale acestui nou sistem de înscriere vor fi stabilite în primul rând de Parlament, prin amendarea Legii Educației Naționale, apoi de Ministerul Educației, prin procedurile pe care și le va stabili în acord cu toți factorii interesați. Experiența înscrierii elevilor în mijlocul anului arată că, spre surpriza celor care credeau altfel, marea majoritate a părinților continuă să își dorească pentru copiii lor o educație religioasă prin intermediul școlii. Nu știu dacă introducerea de noi materii alternative poate soluționa ceva, rămâne, cum spuneam, la aprecierea instituțiilor amintite.
În ceea ce privește protocoalele din domeniul educaţiei, semnate și de Secretariatul de Stat pentru Culte, ca „partener secundar”, dacă vreți, pentru că noi nu avem atribuții decât în sensul politicilor religioase în general, nu şi în ceea ce priveşte educaţia religioasă, aceste protocoale reprezintă cu totul altceva decât ceea ce s-a zvonit prin presă, că introducem controlul cultelor asupra învățământului. Ceea ce am semnat cu Biserica Ortodoxă era un protocol de cooperare în învățământ adus la zi, care să permită buna funcționare a învățământului teologic și a educației religioase în școală, unde Ministerul Educației și cultele au responsabilități comune.
După Revoluţie s-au mai semnat astfel de protocoale, aceasta a fost doar o aducere la zi, pentru că avem Legea educației din anul 2011.
În plus, trebuie să vă spun că protocolul de cooperare cu Biserica Ortodoxă a fost doar primul dintr-o serie: am mai semnat cu Biserica Reformată, cu Biserica Unitariană, cu Biserica Catolică de ambele rituri, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, vom semna în curând şi cu celalalte culte. Prevederile lor sunt similare cu cele din protocolul cu Biserica Ortodoxă, dar, deși noi am transmis știrea, presa n-a mai părut interesată.
Deci, în concluzie: aceste protocoale de cooperare sunt ceva normal. Sunt o procedură obișnuită, care se folosește în orice domeniu în care cultele și instituțiile publice cooperează în mod curent. Protocoalele de cooperare se construiesc în baza legilor, nu le modifică, nu le abrogă, nu le schimbă. Protocoalele reglementează niște proceduri. Statutul orei de religie în școală, repet, va fi stabilit de Parlament, iar la nivel practic, de Ministerul Educației împreună cu ceilalți factori interesați.
– Trecem de la una la alta, dar, în legătură cu evenimentele de anul acesta de la publicaţia „Charlie Hebdo” precum și crimele săvârşite împotriva creştinilor de către militanţii ISIS, aș vrea să vă întreb: Nu cumva am intrat, fără să ne dăm seama, în ceva ce seamănă tot mai mult cu un război religios? Dumneavoastră, Domnule Victor Opaschi, sunteți Charlie?
– Eu susţin atât libertatea presei, libertatea de exprimare, cât şi faptul că avem nevoie de un spaţiu public care să nu fie golit axiologic. Dacă spaţiul public nu cuprinde niciun fel de valoare, niciun fel de reper, dacă toate valorile publice sunt negociabile, înseamnă că putem contesta orice, până și democraţia, până la reîntoarcerea la totalitarism. Noi înşine, ca cetăţeni europeni, trebuie să ne ocupăm şi de umplerea cu valori a spaţiului public, nu doar de golirea lui.
Sigur că, omenește vorbind, mă revolt nu doar față de atentatele din Franța sau din Danemarca, ci şi faţă de ceea ce s-a întâmplat în Siria, Irak, Nigeria sau – mai recent – Kenya. N-aş spune că suntem într-un război religios.
Dar odată cu aceste atentate tot mai frecvente, și ținând seama de situația tot mai îngrijorătoare din Orientul Mijlociu, constatăm că fundamentalismul religios câștigă teren și pare a fi din ce în ce mai prezent nu doar în lumea africană și în lumea arabă, ci şi în cea europeană.
Ca Secretar de Stat pentru Culte, urmăresc cu profundă îngrijorare cum grupuri de oameni care pretind că acționează în numele religiei comit asemenea fapte odioase. Pentru că ați amintit ce se întâmplă în Orient, ei bine, având în față zilnic exemplul românesc al unui islam deschis, tolerant, european, îmi este imposibil să cred că autorii unor crime precum cele pe care le urmărim săptămânal se pot pretinde adepți ai aceleiași religii. Este important să tratăm pluralismul societății ca pe o șansă, iar nu ca pe o barieră… (Cf. Floriana Jucan – http://qmagazine.ro/politica-si-religie-cu-victor-opaschi_269949.html – 10.06.2015/19.06.2015).

Câteva consluzii şi încheierea – Epilog

Altfel spus, revenind puţin la problematizarea iniţială, acum în concluzie şi în încheiere, vom recunoaşte faptul că raportul, între şi dintre cele două instituţii, a evoluat în mod diferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur a aşa – zisei simfonii bizantine şi ajunfând până la contextul actual geopolitic, social, cultural şi religios care trebuie să presupună anumite pârghii şi condiţii de relaţionare între cele două instituţii mai sus menţionate. Această asociere nu poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şi nici abordată aleatoriu ca fiind nesemnificativă, ci trebuie să fie una sinceră şi foarte serioasă. Este adevărat şi faptul că nu putem defini un model de relaţie Stat – Biserică universal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturor statelor, deşi pot exista unele asemănări şi similitudini, deoarece fiecare Stat îşi reglează şi conturează aceste relaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioase proprii şi mai ales de cadrul politico – ideologic şi axiologic pe care şi-l asumă.
Este cunoscut faptul că în epoca noastră fiecare Stat în cadrul independenţei şi suveranităţii sale, îşi normează relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute, în aşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale ale raporturilor sale cu aceste culte religioase. Problema principală se referă la modul în care se stabileşte acest cadru şi care sunt condiţiile ce-l definesc. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă Statul Bisericii în contextual spiritual şi cultural al societăţii, totodată şi paradigma sau tipologia adoptată în definirea relaţiilor dintre cele două instituţii.
În situaţia de faţă este bine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural al vremurilor (de pildă modelul bizantin), dar nici nu putem fi atât de ignoranţi încât să aspirăm spre efemeritatea statutului laic (modelul francez), şi asta de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiind că adevărata şi autentica libertate nu există decât în Dumnezeu – Cel în Sfânta Treime lăudat. Imparţialitatea, neutralitatea ori nepărtinirea Statului în relaţie cu cultele nu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un domeniu particular în care intră cine poate şi iese cine vrea şi nu urmărim nici cultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate. Imposibilitatea existenţei unui Stat theocratic nu poate justifica extinderea hegemoniei unuia ce l-a alungat pe Dumnezeu şi Biserica Sa, la periferia societăţii.
Departe de noi gândul de a postula imaginea intervenţionistă a unei Biserici ce stă, în mod autoritar, deasupra Statului chemându-l la raport şi ordine, noi optăm pentru o viziune mult mai optimistă care vizează o “sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt şi fără acţiune în lumea contemporană, căci misiunea ei nu s-a încheiat, ea fiind legată de concepţiile, ideologiile şi situaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral – dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor şi a slăbiciunilor politice şi sociale la care membrii ei colaborează sau asistă cu indiferenţă.
Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi de către cei care sunt nostalgici după “modelul bizantin” că în împrejurările de faţă, Biserica nu-şi poate revendica sarcini care îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstitui cenzura pentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”. Trebuie să se ajungă la o reciprocitate şi la o stare de echilibru astfel încât Ea trebuie să deţină în mod concret şi real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca cetăţean şi credincios, cu alte cuvinte esre chemată să adopte măsuri de perspectivă, fără a fi nevoiţi să facem distincţia artificială între cei doi şi fără a fi suspectaţi de încălcarea libertăţii de conştiinţă.
În altă ordine de idei, faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentru Stat, aşa după cum s-a întâmplat în epoca bizantină, nu îndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă de opinia ei atunci când este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilor societăţii de mâine. Aceasta este marea provocare a contextului social – istoric actual, atât pentru România care a ieşit din şabloanele unui model totalitarist, şi care nu a adoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii Stat – Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic după modelele altor state europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine.
În ce priveşte România, ne întrebăm care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient şi optim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii între Stat şi Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional – bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia franceză, al Statului laic şi laicizat nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual? Şi aceasta în condiţiile în care Biserica este chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cu privire la cârmuirea duhovnicească a lumii care aspiră la ajungerea din „Biserica luptătoare” în „Biserica cea triumfătoare” – care nu este din lumea aceasta dar este pentru lumea aceasta – şi vrea să participe „într-un cer nou şi pământ nou” la comuniunea veşnică şi deplină cu „Împăratul Veacurilor ce au să fie!”…
Prin urmare, postulatul şi posibilităţile unei relaţionări între Biserică şi Stat se întemeiază şi se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională, socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei şi, în fond al unei organizări statale – aparţine atât Împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului.
Însă Biserica, în pofida apartenenţei sale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut simţul istoric, încercând să se situeze permanent într-un raport de conciliaritate, de armonie şi deschidere faţă de structura seculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se desfăşoară între anumite limite şi se funfamentează pe baza unor condiţii invocate în mod reciproc.
Aşa, după cum spuneam, Biserica este un fenomen social şi o instituţie socială, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în cadrul unei organizări statale, însă într-un plan paralel cu cel al Statului, înţelegându-se prin acest lucru o cooperare substanţială, dar lipsită de orice imixtiuni şi amestecuri arbitrare, nefondate şi de orice “tovărăşie” a Bisericii la toate nedreptăţile şi greşelile puterii statale.
În această relaţie Biserica nu poate să îşi uite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte ale caracterului său diacronic sunt strâns unite iar fiinţa ei este teandrică, misiunea ei fiind una celestă. Ea nu este o instituţie ca oricare alta.
De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti, pământeşti, limitate deci, la această existenţă terestră. Un conformism şi o compatibilitate absolută cu aceste interese ar putea fi păgubitor pentru credibilitatea, imaginea şi autoritatea ei în faţa poporului, a lumii. Biserica nu are voie să se amestece în disputele politice, înlăturând astfel, orice bănuială ori suspiciune cu privire la favorizarea şi părtinirea vreunei guvernări politice. Ea nu trebuie să fie purtată şi manipulată în platforma program a vreunui partid politic şi nici nu-şi va regăsi, vreodată, sensul; I identitatea în spectrul propagandei electorale. Rolul său predominant constă în a-I conduce pe oameni pe drumul ce duce la mântuire, oferindu-le această certitudine, şansă şi posibilitate.
O preocupare intensă şi exagerată pentru problemele ce revin competenţei Statului ar putea genera suspiciuni referitoare la garanţia mântuirii şi a misiunii sale în lume. Căci creştinismul nu se poate reduce la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, ce faci tu din iconomia lor în Biserică şi în Istorie?

Material documentar, întocmit, realizat şi redactat de Stelian Gomboş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s