Câteva cuvinte, învăţăturii şi referinţe despre ereziile contemporană şi sectile zilelor noastre precum şi despre abaterile canonice, morale şi bisericeşti…

Câteva cuvinte, învăţăturii şi referinţe despre ereziile contemporană şi sectile zilelor noastre precum şi despre abaterile canonice, morale şi bisericeşti…

În loc de Introducere – Ce este erezia? 

 

Conform Dicţionarulului Explicativ al Limbii Române (DEX) erezia este o  doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig. greșeală, eroare, rătăcire. Din fr.hérésie, lat. haeresis.

Erezia este învăţătura religioasă care se abate de la credinţa creştină adevărată şi autentică, şi, de aceea, (această învăţătură) este rătăcită, antiortodoxă şi anticreştină.

Diavolul, când a văzut că puterea sa a fost nimicită de tot prin Crucea şi prin Învierea lui Iisus Hristos, a început să lupte împotriva Bisericii printr-o nouă metodă, prin metoda falsificării.

Nu vine să spună că Iisus Hristos nu este nimic, pentru că a fost biruit; Ci vine şi vorbeşte limba falsificării şi spune: „Da, desigur! Eu sunt de acord cu Iisus Hristos. Sigur că da! Dar, ştiţi, Iisus Hristos – important om! – dar… nu este Dumnezeu”! Sau altfel: „Desigur! Este Dumnezeu!… Dar nu s-a făcut om; era în aparenţă om”! Şi aşa mai departe. Adică, diavolul urmăreşte în orice chip să facă o abatere de la adevăr.

Potrivit acestei definiţii, pentru oricare biserică sau confesiune, toate celelalte, care nu mai împărtăşesc doctrinele acesteia, sunt erezii. Acelaşi lucru se aplică şi din partea celorlalte. Vreau să spun că, în felul acesta, toate bisericile şi confesiunile din lume pot să le categorisească pe celelalte ca şi erezii. Un exemplu în această privinţă poate servi marea schismă bisericească din anul 1054 când bisericile catolică şi cea ortodoxă s-au declarat una pe alta “anatema”, adică eretice.

Cine atunci este drept şi care este criteriul după care poţi să ştii care este doctrina dreaptă şi care este erezie? În acest articol vă propun să facem o analiză biblică şi scripturistică asupra acestui subiect, pentru că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, recunoscut de majoritatea bisericilor, dar chiar şi dacă nu vor unii să-l recunoască aşa cum este, nu se schimbă nimic de la aceasta. Sfintele Scripturi rămân să fie şi vor fi totdeauna Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul „erezie” este menţionat în Noul Testament şi este cuvântul grecesc  “hairesis”, care poate fi tradus “alegere”,  sau “grupare” sau “sectă”. De fapt, haideţi să privim textele din Biblie sau Sfânta Scriptură unde este aplicat acest text şi astfel, vom vedea cum au fost traduse şi ce ne învaţă cu privire la erezie. 1 Corinteni 11,19 conţine o menţiune a cuvântului grecesc “hairesis”, care este tradus aici cu românescul “partide”. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre felul cum creştinii din Corint veneau şi participau la Împărtăşanie, adică la Cina Domnului. Iată ce spune el:

Mai întâi de toate, aud că atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări. Şi în parte o cred, căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni. (1 Corinteni 11; 18-19)

În situaţia descrisă, vedem că ereticii încă nu au ieşit din sânul bisericii, ci, aflându-se împreună cu alţi creştini, au creat o grupare care aduce dezbinare în biserică. Chiar dacă sunt împreună cu ceilalţi creştini, ereticii nu au pace şi colaborare cu ei. Acesta este efectul care îl aduc ereziile, ele crează partide în sânul bisericii şi în cele din urmă, duc la dezbinare.
Galateni 5, 20 traduce cuvântul “hairesis” cu “certuri de partide”. Bisericile Galatiei au fost plantate de apostolul Pavel, dar au fost expuse unui atac acut din partea învăţăturii eretice a iudaizatorilor, care spuneau că nu este suficient să crezi în Domnul Isus pentru a fi mântuit, mai trebuie să ţii şi poruncile Legii Vechiului Testament, cum sunt circumcizia, Sabatul, diferite spălături, restricţii în mâncare şi multe altele. Pavel a scris foarte supărat această epistolă şi cel mai mult a fost supărat de naivitatea creştinilor din Galatia, care au fost atât de “lesne crezători” acestor erezii. Când enumără faptele firii pământeşti, Sfântul Apostol Pavel enumără şi ereziile.

Iată pasajul biblic sau scripturistic:

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. (Galateni 5, 19 – 21)

Potrivit acestui pasaj biblic, ereziile sunt faptele firii păcătoase, care sunt condamnate şi cei ce le practică, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.

2 Petru 2, 1 este referinţa biblică, unde cuvântul grecesc “hairesis” a fost tradus cu românescul “erezii”. Iată ce spune textul biblic şi scripturistic:

În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. (1 Petru 2, 1)

 

Motivele 

Dacă va vrea cineva să se refere la cauzele acestui fenomen al ereziilor, va avea multe de spus. Dar ne vom rezuma aici numai la cele mai importante. Erezie înseamnă abatere de la dreapta credinţă. Ea înseamnă minarea drumului spre mântuire. Precum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi.

Cauza tuturor ereziilor a fost dintru început mândria omenească, care, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, nesuferind lucrul cel vechi, doreşte să facă inovaţii. Omul mândru nu suportă să urmeze Tradiţia Bisericii, crezând că el însuşi poate tâlcui mai bine Sfânta Scriptură. Şi astfel, tăind şi spânzurand, lepădând şi adăugănd, face o religie pe măsura lui.

Aşa au început toare ereziile creştine. Începând cu “prima şi cea mai bună” sau, mai bine zis, cu prima şi cea mai rea – nu cronologic ci axiologic – adică cu erezia papistasilor, pe care unii în mod greşit îi numesc romano-catolici ori, şi mai rău, biserica romano-catolică. Deschidem aici o mică paranteză. deoarece subiectul pe care l-am atins este important.

Aşadar. potrivit cu conştiinţa noastră ortodoxă şi cu Tradiţia noastră patristică, Biserica Ortodoxă constituie singura Biserică a lui Iisus Hristos. Nu există mai multe “biserici”. Cel care se rupe de această Biserică, nu poate forma o altă biserică, ci o erezie. Este bine să spunem lucrurilor pe nume, deoarece în zilele noastre s-a înmulţit foarte mult confuzia.

Nu numai aşa-numitele “erezii creştine”, ci şi toate ereziile şi rătăcirile din istoria omenirii încep de la mândria omeneasc, pe care o exploatează diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre.

Referindu-ne mai ales la aşa numitele “noi erezii”, care inundă astăzi lumea şi ţara noastră, observăm următoarele: Într-o mare măsură dezvoltarea lor se datorează atât falimentului sistemelor antropocentrice, pe care le-a creat omul european rupt de Ortodoxie.

Începând de la filosofia scolastică şi teologia Evului Mediu şi sfârşind cu existenţialismul ateu al secolului al XX-lea, cât şi sistemelor capitalismului ateu în Apus şi la cel marxist-leninist în Răsărit.

Omul, în interiorul acestor sisteme, precum şi în ştiinţă şi tehnologie, a pus bazele unor aşteptări de natură religioasă. A crezut că i se vor rezolva toate problemele aici şi acum. A crezut că va putea crea un rai pe pământ, fără să aibă nevoie de Dumnezeu. A crezut că va deveni fericit. Dar înfricoşătoarea dezamăgire de după cele două războaie mondiale, împreună cu ameninţarea iminentă a catastrofei ecologice şi a holocaustului atomic, precum şi prăbuşirea comunismului, l-au lăsat pe om descoperit din punct de vedere metafizic.

Şi astfel, după ce a exclus din lumea sa raţionalizată pe Dumnezeu, acum flirtează cu religiile orientale (hinduismul, budismul) şi cu ocultismul, care invadează societăţile apusene şi est-europene ca să acopere golul ce s-a creat prin prăbuşirea sistemelor raţionaliste, utilitariste etc., ale omului european.

În căutarea sensului vieţii Astăzi omul se află în căutarea sensului vieţii. Îl preocupă mai mult ca oricând veşnicele întrebări existenţiale: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? Care este sensul vieţii? Dacă la aceste întrebări nu se dau răspunsurile corecte, omul se primejduieşte să-şi îndrepte căutarea pe un drum greşit şi, astfel, acceptă ofertele înşelătoare ale ereziilor şi ale sectelor.

Atunci când nenorociţii oameni ai Occidentului caută lumina şi adevărul la maeştrii guru, au circumstanţe atenuante. Însă, atunci când grecii ortodocşi caută în apele statute ale spiritualităţii demonice din religiile orientale apă ca să-şi potolească setea, ei săvărşesc un mare păcat. Şi aceasta deoarece apa limpede o avem langă noi; ea este Ortodoxia noastră. Dar aceşti oameni nu au cunoscut-o sau nu au înţeles-o sau nu vor să o cunoască. Iar datoria noastră ca ortodocşi este ca, mai mult prin viaţa noastră decât prin cuvinte, să-i ajutam pe aceşti oameni să cunoască tezaurul nostru comun.

Aceasta este o latură a lucrării noastre pastorale. Ortodoxul nu-i urăşte pe eretici şi înşelaţi, ci îi compătimeşte ca pe nişte bolnavi şi, dacă există condiţiile necesare, încearcă să-i ajute. Dacă nu are aceste condiţii pentru a-i ajuta, atunci pur şi simplu se păzeşte ca să nu se molipsească şi el de microbul ereziei. Ortodoxul nu-l urăşte pe eretic, ci erezia. Referindu-ne la cauzele care îi îmbrâncesc pe oameni spre noile erezii trebuie să vedem şi lipsurile noastre pastorale. Când omul nu află în Biserică, în parohie, simţământul comuniunii în Iisus Hristos a fraţilor, atunci va căuta în altă parte sensul vieţii, mângâiere şi căldură sufletească.

Desigur, chiar şi sfinţi de am fi fost toţi creştinii şi nici o lipsă pastorală să nu fi avut, totuşi taina faradelegii s-ar fi lucrat. Ar fi existat necredincioşi şi eretici. De asemenea, faptul de care trebuie să ţinem seama atunci când ne referim la cauzele răspândirii noilor erezii este următorul: răspândirea acestor erezii nu este consecinţa unor acţiuni interne sau rezultatul alegerii personale libere, ci este vorba de planuri de răspândire bine calculate ale acestor organizaţii, care sunt conduse de centre de decizie străine şi sunt susţinute cu mulţi bani.

Aceasta este valabil pentru cele mai multe dintre organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în Grecia şi care constituie “misiuni”.

Centrele de conducere sunt în străinătate, iar scopul activităţii lor este lovirea Ortodoxiei şi a elenismului. Iar aceasta se săvarseste prin atragerea cu viclenie a grecilor ortodocşi la alte religii, care nu se descoperă pe sine de la început ci se prezintă sub masca asociaţiilor filosofice şi, în general, a unor organisme utile societăţii sau chiar sub mască ortodoxă, cum ar fi: Asociatia Inchinatorilor Luminii Necreate “Sfăntul Pstapie”, a ocultistului N. Marghiori, sau Uniunea Cercetătorilor Fenomenelor Metafizice cu Medium “Sfântul Nectarie”. Astfel este uşor să fie prins cineva în capcană, chiar şi fără să vrea.

Despre noile mişcări religioase

De când este lumea şi pământul noi religii au apărut iar altele au dispărut. Un fenomen care face parte din însăşi dezvoltarea sau declinul civilizaţiei umane. Dar poate ca nicicând, fenomenul apariţiei unor noi curente religioase nu a cunoscut o efervescenţă mai mare ca acum.

Potrivit specialistului american Gordon Melton, numărul mişcărilor care nu s-au dovedit periculoase – evanghelice, sincretiste, New Age, terapeutice – s-ar ridica la aproape 20.000, fără a le număra deci pe cele cu orientare teroristă. Zonele cele mai atinse de această expansiune sunt în principal America Latină şi Europa de Est, mai vulnerabile din cauza precarităţii economice şi legislative. În Europa Occidentală situaţia este relativ stabilă: în fiecare zi apar şi dispar grupuri.

Dar pericolul sectelor nu constă în numărul acestora ci mai degrabă în caracterul distructiv al lor. Cum să ne raportăm la acestă situaţie? Este legitimă lupta împotriva sectelor în contextul libertăţii de exprimare? După ce criterii stabilim care noi mişcări religioase sunt legale sau nu şi ce garanţii avem că sub pretextul luptei împotriva sectelor nu se vor face abuzuri tot atât de periculoase şi nedrepte?

Până prin anii ’70, definirea religiei nu era un lucru chiar atât de dificil. Cel puţin în contextul european, religia era asociată cu ideea de credinţă şi închinare la Dumnezeu. Cu timpul însă graniţele dintre religie, filosofie, psihologie, politică, şi multe alte domenii nu au mai putut fi tot atât de uşor de delimitat. O grupare care nu crede într-o fiinţă supremă numită generic Dumnezeu ci în fiinţe extraterestre, poate fi numită tot religie? Sau, amalgamul de psihologie şi metafizică poate fi încadrat în domeniul religios? Pentru simplificare, toate aceste noi mişcări, mai mult sau mai puţin religioase au fost numite noi mişcări religioase sau secte, acest ultim termen intrat dealtfel în limbajul comun.

Termenul de noi mişcări religioase (NMR) are avantajul de a fi neutru din punct de vedere ideologic fără a avea conotaţii peiorative precum cel de sectă.

Pe de altă parte unii cercetărori nu sunt de acord nici cu acesta. Şi asta pentru că unele dintre mişcări nu sunt nici pe departe noi (luând în calcul ţara de origine) iar altele nu pot fi descrise deloc a fi religioase.

Unii sociologi au propus denumiri precum mişcări religioase nevonvenţionale sau mişcări de reînnoire religioasă sau chiar mişcări religioase controversate. Niciunul din termenii propuşi nu a fost însă pe deplin acceptat. Din motive de corectitudine politică, adesea se evită termenul de sectă fiind preferat cel de NMR.

Despre sectă ca erezie

Termenul de sectă este folosit în multe din limbile europene1 având diverse conotaţii. După unii cercetători termenul derivă din latinescul sequi2, care înseamnă a urma, însă după alţi cercetărori, termenul se pare că derivă din secare, care înseamnă a tăia, fiind pus în opoziţie cu religare, a re-lega, verbul care stă la baza cuvântului religie.

Aşadar secta ar fi o contra-religie. De aici sensul comun pe care îl are termenul, conform şi dicţionarelor uzuale. Adesea secta este definită a fi un grup de persoane formând o comunitate religioasă care s-a separat de organizaţia oficială. Aşa se face că putem avea secte în cadrul creştinismului, a iudaismului, a islamismului dar şi a altor religii. Aplicând însă principiul separării dintr-un corp originar se poate spune că însuşi creştinismul poate fi definit ca o sectă, fiind o derivare din iudaismul primului secol iar protestantismul o sectă a catolicismului.

Din perspectivă teologică secta este definită ca o deviere de la ortodoxie 3, fiind deci sinonimă cu erezia. Social vorbind, nu trebuie însă să ne grăbim să identificăm drept sectă orice mişcare religioasă care nu are aceleaşi dogme ori doctrine cu cele ale majorităţii. Cel mult poate fi declarată erezie, plecând de la un anume set de învăţături care sunt definite ca normă a dreptei şi curatei învăţături. Aici aspectul social joacă un rol important.

Iată un exemplu: chiar dacă din perspectiva teologică ortodoxia răsăriteană, prin însăşi titulatură vrea să se identifice ca învăţătura corectă, în opoziţie cu catolicismul, nimeni astăzi nu mai poate numi ca erezie şi nicidecum sectă creştinismul de rit catolic. Şi asta nu pentru că nu ar fi argumente teologice, ci pentru că aspectul social joacă un rol important. Mizând tocmai pe impactul pe care termenul îl are asupra populaţiei 4, şi pe fundalul unui acerb joc al intimidării, bisericile istorice, majoritare în unele zone, preferă folosirea lui atunci când vor să identifice anume grupări dizidente sau alte confesiuni mai noi derivate ori nu din organizaţia mamă.

Despre sectă ca deviaţie socială

 

Lucrările actuale din domeniu caută să definească secta în acord cu anumite caracteristici cheie. Încă din secolul XIX-lea, Max Weber şi Ernst Troeltsch defineau secta ca fiind un grup religios extremist, intolerant şi antisocial. Comisia pentru drepturile omului, propunea în anul 1993 următoarea definiţie pentru sectă: grup care se prezintă sau nu ca religie, ale cărui practici sunt susceptibile de a cădea sub incidenţa legislaţiei ce protejează drepturile persoanei ori ale legilor unui stat de drept.

Conform raportului MILS6 din anul 1999 secta era definită ca o asociaţie sau structură totalitară cu obiective religioase declarate sau nu, a cărui comportament aduce atingere drepturilor omului şi echilibrului social.

Dintr-o altă perspectivă, secta este definită ca un grup periculos, perceput ca izolat, rupând orice legătură cu societatea. Cu toate acestea nici izolarea de lume nu poate fi luat ca un criteriu definitoriu pentru o sectă: şi ordinele monastice se izolează fără a fi declarate secte.

Unii sociologi, printre care şi Danièle Hervieu-Léger7 consideră că nu este posibil a oferi o definiţie corespunzătoare. Atunci când se adoptă o neutralitate axiologică este imposibil de a evalua ce este şi ce nu este periculos.

Aşa se face că cercetătoarea propune ca statul să intervină nu la nivelul dogmatic ci la cel comportamental. Autorităţile pot interzice doar manifestările unei anume grupări (religioase ori nu) identificate ca fiind periculoase dar nu şi crezurile acesteia.

În ciuda faptului că nu se poate oferi o definire corespunzătoare, toţi cercetărorii sunt de acord că sectele sunt un pericol social. Adesea ele sunt numite o adevărată plagă pentru societate. Şi atunci ce poate face statul în această privinţă? Dacă am continua cu paralela, asemănând sectele cu o boală la nivelul societăţii, atunci se pot întrevedea două direcţii: una ar fi prevenţia iar cea de a doua vindecarea. Dar apare însă imposibilul: cum poţi preveni o boală pe care nu o poţi identifica în mod concret?

Statul şi sectele

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, atenţia guvernelor este întreptată nu atât de mult asupra a ceea ce învaţă o oarecare grupare ci mai degrabă ce face şi mai ales ce intenţionează să facă. În realitate legea nu pedepseşte individul pentru ceea ce crede sau nu crede ci pentru ceea ce face sau nu face. Până la urmă tocmai acesta este rolul legii: de a reglementa norme de conduită. Nici un guru bio-energo-terapeut nu poate fi acuzat de concepţiile pe care le are privitor la metodele de vindecare dar poate fi acuzat de înşelăciune ori fraudă. Un martor al lui Iehova poate fi închis pentru că nu acceptă satisfacerea stagiului militar obligatoriu dar nu şi pentru simplul motiv că nu este ortodox sau catolic. Până la urmă tocmai aici se poate face diferenţa între un stat care acordă ori nu libertate religioasă. Un stat cu adevărat democratic va permite ca anumite grupuri să susţină precepte care sunt împotriva legii dar care nu sunt per se nocive.

Refuzul stagiului militar, refuzul de a munci într-o anume zi (cazul evreilor, adventiştilor sau musulmanilor) nu sunt motive de a categorisi o anume grupare drept sectă. Într-o societate democratică trebuie să fie posibilă tocmai acceptarea acelora care nu sunt ca noi (majoritatea).

Până la urmă nu tot ce este ilegal reprezintă şi o crimă împotriva umanităţii. Paradoxal este că tocmai statul printr-o legislaţie precară şi defectuoasă devine vinovat de continua stare de certuri şi violenţe interreligioase. O lege care interzice o anume practică religioasă dovedită a fi nepericuloasă nu face nimic altceva decât să incite la discriminare şi ură.

Puse faţă în faţă cu pericolul sectelor, guvernele caută instrumente prin care să preîntâmpine diverse acte de terorism. La nivelul fiecărui guvern există o comisie sau agenţie specializată tocmai în studiul noilor mişcări religioase.

În Marea Britanie există INFORM (Information Network Focus on Religious Movements/Reţeaua de informaţie cu privire la mişcările religioase) iar în Franţa pe lângă o comisie parlamentară există şi una guvernamentală.

În Austria, din anul 1998, ca urmare a unei legi federale există Bundesstelle für Sektenfragen. Tot din acelaşi an, în Belgia, ca urmare a unui nou act legislativ, aparatul securităţii interne se va ocupa şi de monitorizarea sectelor prin noua divizie „Terorism şi secte”.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în România, unde SRI are ca obiect de activitate şi supravegherea mişcărilor religioase.

Inclusiv la nivel european există o comisie pentru studiul sectelor. Conform datelor UE se pot identifica trei categorii de secte: secte absolute: cele care doresc schimbarea societăţii şi cu care dialogul este imposibil. Se poate aminti aici Biserica Scientologică sau Ordinul Templului Soarelui. mişcări a căror caracter religios or filosofic nu poate fi atacat, dar a căror componente sunt susceptibile de a aduce atingere drepturilor omului. Ca exemplu se pot da martorii lui Iehova care refuză transfuzia sanguină şi stagiul militar. mişcări presupus sectare. Se cere un studiu mai aprofundat. Ca exemplu amintim antropozofia.

În Franţa s-au putut identifica 173 de mişcări sectare, 69 pot fi categorisite după un tip unic dominant iar restul de 104 având un tip asociat. Potrivit datelor oficiale, în Romania au fost identificate 350 de secte de o mare diversitate, ceea ce face dificilă clasificarea lor.

În urma unei anchete din anii 1996 – 1997 guvernul belgian a împărţit sectele în doar două categorii: 1. grupuri organizate care au o docrină în cadrul unei religii; acestea nu sunt periculoase şi nu sunt sub o observare atentă primind dealtfel recunoaştere legală din partea statului. 2. Al doilea grup este format din aşa numitele organizaţii sectare periculoase care sunt identificate ca având concepţii ce duc la acţiuni care pun sau pot pune în pericol individul şi societatea.

Aşadar, prin recunoaşterea legală de către stat, o NMR (care rămâne în continuare eretică) încetează de a mai fi privită ca sectă sub aspect social. (A se vedea şi Cultele religioase recunoscute de Statul Român.)

Un amalgam, un amestec de minciună şi adevăr

Situaţia reală este însă dificil de cunoscut, existând diverse interese pentru a umfla cifrele: sectele – pentru a-şi exagera importanţa, asociaţiile de luptă împotriva lor – pentru a justifica amploarea acţiunilor întreprinse, responsabilii politici – pentru a se aşeza în postura de cruciaţi împotriva unui flagel social, iar mass-media – pentru a câştiga audienţă sau a-şi vinde publicaţiile. Scandalurile mediatice aduc în prim-plan sinucideri colective, atentate, asasinate, afaceri politico-financiare, infracţiuni privind codul muncii, infracţiuni financiare şi fiscale, trafic de stupefiante, exercitarea ilegală a practicii medicale,manipularea mentală şi spălarea creierului. Datorită mediatizării intense, la nivelul populaţiei se ajunge la o fobie colectivă ce dă naştere nu de puţine ori la intoleranţă nejustificată.

Pe de altă parte, tot mass-media este cea care deformează realitatea calificând ca sectare multe dintre cultele oficial recunoscute de statul român. În mod implicit aceasta este instigare la ură, fiind mult mai nocivă decât însăşi confesiunea religioasă incriminată. În multe articole din presă (nu doar din România), informaţiile sunt denaturate sau tendenţioase. Modelul se pare că este unul standard. Se prezintă fapte monstruoase incontestabile (vezi Calendarul negru al sectelor) ale unor anume grupări, după care prin generalizare, în aceeaşi categorie sunt incluse grupări religioase eretice teologic (incontestabil dealtfel) dar fără a li se putea asocia şi un grad sporit de periculozitate socială.

Este lesne de înţeles că ereticii (oricare ar fi ei şi faţă de oricine i-am cataloga astfel) nu sunt agreaţi şi inevitabil sunt percepuţi ca un pericol. Dar stimabili jurnalişti ori oameni ai bisericii, lăsaţi războiul să rămână la nivelul dogmelor fără a mai produce instigare printr-o denigrare artificială! Vi se pare cunoscut ceva? Când creştinismul devenea o ameninţare pentru păgânismul clasic, fiind perceput ca o sectă periculoasă, tot ceea ce trebuia să se facă era de a-l descrie ca atare. Şi nu de puţine ori creştinii au fost numiţi atei (pentru că nu se închinau la zei) sau canibali (pentru că prin împărtăşanie mâncau trupul lui Iisus Hristos) sau chiar incestuoşi (pentru că soţia cuiva era numită şi soră). Adevărat şi totuşi o minciună! Pericolul exagerării poate duce în final la daune reale din cauze imaginare.

Dar există şi pericolul celălalt, al minimalizării. Este adevărat că nu se poate găsi un antitot pentru secte ori sectanţi, dar după cum spunea Danièle Hervieux-Léger, ar fi câteva remedii: bunul-simţ, discernământul, educaţia şi spiritul critic. Şi aş mai adăuga ceva. Pentru că sectanţii sunt tot oameni, mai avem nevoie de o minte luminată şi de o inimă fierbinte. Şi eu sunt tot un om.

Criterii de periculozitate conform MILUDES

 

Manipulare mintală a adepţilor.

Centralizarea puterii în mâinile unei persoane cu autoritate harismatică: un guru sau un consiliu de conducere.

Organizare piramidală.

Învăţătură exclusivă: singura adevărată.

Stoarcere de fonduri.

Dezechilibrare mentală.

Cerinţe financiare exorbitante.

Ruptură cu mediul de origine.

Punerea în pericol a integrităţii fizice.

Recrutarea de copii.

Discurs antisocial

Tulburarea ordinii publice.

Tentative de infiltrare în conducerea statului

Evaziune fiscală.

Alte caracteristici

Este un grup la care se aderă voluntar, dar care îşi rezervă dreptul de a refuza intrarea cuiva.

Pentru a deveni membru este necesar a îndeplinii anumite condiţii impuse. Oricine

încalcă regulile nu mai poate rămâne în cadrul grupului.

Secta este un grup exclusiv, considerându-se cei aleşi, fiind deci diferiţi de restul lumii.

Secta propune un model de perfecţiune personală.

Secta este majoritar condusă de neprofesionişti.

Secta intră adesea în conflict cu normele sociale.

Secta este un grup care cere o dedicare totală.

Secta are o putere mare de coordonare a vieţii personale.

Adesea sectele se izolează de societate formând comunităţi separate.

Câteva date, referinţe sau indicii despre Calendarul negru al sectelor

18 noiembrie 1978: 914 membrii ai Templului Popoarelor, dintre care 276 de copii mor

în urma unei sinucideri colective în Jonestown, Guyana.

19 septembrie 1985: 60 de adepţi ai Datu Mangayanon se sinucid în Mindanao, Filipine.

1 septembrie 1986: 7 adepţi ai Bisericii prietenii adevărului se sinucid în Wokayama, Japonia.

28 august 1987: 32 membrii ai mişcării Park Soon Ja se sinucid în Seul, Corea de Sud.

19 aprilie 1993: 72 de davidieni mor în urma incendierii fermei din Waco, Texas după săptămâni de asediu din partea FBI.

4 octombrie 1994: 53 (dintre care 16 copii) ai Ordinului Templului Soarelui au fost găsiţi morţi în două sate din Elveţia: Cheiry şi Salvan. Nu se ştie dacă a fost vorba de sinucidere sau asasinat.

1995: şeful spiritual al Caalerilor lotusului de aur, Gilbert Bourdin, este acuzat de viol şi agresiuni sexuale de o fostă adeptă.

20 martie 1995: atentatul cu gaz sarin organizat de membrii sectei Aum Shinrikyo la metroul din Tokyo. Sunt 12 morţi peste 5.000 de răniţi.

23 decembrie 1995: 16 membrii ai Ordinului Templului soarelui printre care 3 copii sunt găsiţi carbonizaţi în Vercors, Franţa. Nu se ştie dacă a fost asasinat sau sinucidere.

24 martie 1997: 5 adepţi ai aceluiaşi ordin sunt găsiţi morţi în Québec, Canada.

26 martie 1997: 39 de membrii ai sectei Porţile Paradisului (Heaven’s Gate) se sinucid luând fenobarbital în Santa Fé, California.

18 martie 2000: în Uganda aproape 1.000 de adepţi ai sectei Refacerea celor 10 porunci organizează o sinucidere colectivă într-o biserică incendiată.

26 decembrie 2002: societatea Clonaid pretinde că s-a născut primul copil clonat, o fetiţă numită Eva, creată de secta raëlienilor. Afirmaţia nu a putut fi probată de dovezi concludente.

10 februarie 2005: în Belgia, un tată şi o mamă atacă în justiţie pe martorii lui Iehova în urma decesului fiului lor de 35 de ani. Fiind handicapat, având vârsta mentală a unui adolescent de 14-15 ani a refuzat transfuzia sanguină datorită concepţiilor religioase. Medicul legist a stabilit că refuzul transfuziei de sânge a fost un gest sinucigaş.

CULTE RELIGIOASE RECUNOSCUTE DE CĂTRE STATUL ROMÂN

BISERICA ORTODOXĂROMÂNĂ

EPISCOPIA ORTODĂXĂ SÂRBĂ

BISERICA ROMANĂ – CATOLICĂ

BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA GRECO – CATOLICĂ

BISERICA ARMEANĂ

CULTUL CREŞTIN DE RIT VECHI

CULTELE PROTESTANTE

BISERICA REFORMATĂ (CALVINĂ)

BISERICA EVANGHELICĂ C.A.

BISERICA EVANGHELICĂ LUTHERANĂ SINODO-PRESBITERIALĂ

BISERICA UNITARIANĂ

CULTELE NEOPROTESTANTE (EVANGHELICE)

BISERICA CREŞTINA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ŞAPTEA

BISERICA CREŞTINĂ BAPTISTĂ

CULTUL PENTICOSTAL – BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ

CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE

BISERICA EVANGHELICĂ ROMÂNĂ

CULTUL ISLAMIC

CULTUL MOZAIC

ORGANIZAŢIA RELIGIOASĂ MARTORII LUI IEHOVA

Conform Secretariatului de Stat pentru Culte (SSC), http://www.culte.ro

Câteva note, referinţe şi precizări:

  1. În literatura anglo-saxonă termenul folosit este cult având acelaşi sens cu “secte” din franceză, “setta” din italiană, “secta” din spaniolă, ori “Sekte” din germană.
  2. În latina clasică substantivul sectă însemnă mod de gândire, stil de viaţă sau în sens mai specific putea desemna un partid politic sau o şcoală filosofică. Termenul nu avea conotaţii ofensive.
  3. Termenul de ortodoxie este folosit în sensul generic, din cuvintele greceşti orthos – drept, doxa – părere, învăţătură.
  4. Este posibil ca din punct de vedere religios o mişcare să poată fi definită în continuare ca sectă fără a întruni însă şi condiţiile sociologice. Protestantismul, a fost, şi încă mai este considerat ca o erezie de către romano-catolicism, lucru valid dealtfel după normele eclesiastice, dar nu poate fi numit ca sectă şi din punct de vedere sociologic şi asta pentru că sunt societăţi care ele însele sunt protestante. Biserica Catolică nu va folosi niciodată termenul de sectă în contextul american – majoritar protestant, pentru că asupra populaţiei nu ar avea nici un impact (majoritatea e „sectantă”) dar va apela la el în Polonia catolică. În paranteză fiind spus, doar catolicii ar avea dreptul de a-i numi pe protestanţi sectanţi – fiind derivaţi din ei, lucru care nu mai este valabil şi pentru ortodocşi.
  5. Massimo Introvigne şi J. Gordon Melton, Pour en finir avec les sectes – Le débat sur le rapport de la commission parlementaire, Paris, Ed. Dervy, 1996, p. 25
  6. MILS (Mission Interministérielle pour la Lutte contre les Sectes / Comisia interministerială pentru lupta contra sectelor) este un organism al statului francez având ca misiune observarea şi analiza mişcărilor cu caracter sectar. A fost creată de primul-ministru fiind subordonată acestuia. Anual se publică un raport privitor la situaţia sectelor. Din 28 noiembrie 2002 MILS este înlocuită de MIVILUDES (Mission Interministérielle de Vigilance et de Lutte contre les Dérives Sectaires/Comisia interministerială de supraveghere şi luptă contra tendinţelor sectare). Rolul acestei noi comisii este de a analiza fenomenul mişcărilor cu caracter sectar care prin acţiunile acestora aduc o atingre drepturilor şi libertăţilor fundamnetale ale omului ori care constituie o ameninţare la adresa ordinii publice sau care sunt contrare legilor şi reglementărilor în vigoare.
  7. Danielle Hervieu-Léger, La religion en miettes ou la question des sectes, Paris, Ed. Calmann-Lévy, 2001

(Cf. http://necula.info/pericolul-sectelor/#sthash.FbpQk57T.dpuf;

Cf. Marius Necula – Pericolul sectelor – http://necula.info/pericolul-sectelor/ – 03.11.2007/30.10.2015).

Despre impactul noilor „oferte“ religioase într-o lume tot mai individualistă şi secularizată

 

După schimbările politice din România, în anul 1989, ca şi în alte ţări dintre cele foste comuniste, fenomenul religios în general a căpătat şi la noi o mare amploare, sub toate aspectele.

Astfel, foarte rapid, a apărut, între altele, o nouă „ofertă“ religioasă şi pseudoreligioasă, abundentă şi uneori, din păcate, chiar agresivă, după aproape 50 de ani de educaţie atee la nivel oficial.

„Creşterea numărului sectelor, curentelor şi noilor mişcări religioase şi parareligioase este în prezent în România o realitate care nu poate fi ignorată“, menţionează Părintele Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, din Bucureşti.

– Care sunt principalele secte, curente, mişcări religioase şi parareligioase care fac din spaţiul românesc câmpul de manifestare al propriilor „acţiuni misionare“?

Conform unor date oferite de către Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC), în România există în prezent peste 500 de asociaţii şi fundaţii religioase active. Din nefericire, unele dintre acestea au desfăşurat sau încă mai desfăşoară activităţi incompatibile cu scopurile declarate în momentul înfiinţării şi obţinerii aprobărilor legale pentru a putea funcţiona, activităţi uneori oculte.

Este foarte greu de făcut o nominalizare a tuturor sectelor, curentelor sau mişcărilor neoreligioase sau pseudoreligioase care au proliferat în România în ultimii 25 de ani, dar este cert că paleta acestora e una foarte largă, ca şi originea şi conţinutul mesajului lor, de altfel. Sunt prezente, de pildă, mişcări şi curente cu un fundament religios oriental cum ar fi MISA („Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut“), Yoga, Zen, Meditaţia Transcendentală, Ananda Marga, bahaismul etc., mişcări ezoterico-neognostice, cum ar fi teosofia, antroposofia, rozicrucienii, spiritismul, mişcarea Graal etc., grupări şi curente cu un caracter religios-filosofic, ca, de pildă, Scientologia, New-Age, dar şi curente cu un caracter ocult-distructiv, cum este satanismul. De asemenea, există tot felul de grupări şi mişcări, mai vechi sau mai noi, de sorginte autohtonă, cum ar fi mişcările de revigorare a zalmoxianismului, Turma Sfântului Ilie, Biserica Secretă etc.

 

„Goana“ după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi

 

– Care sunt cauzele apariţiei şi răspândirii noilor mişcări şi curente religioase?

Aşa cum sublinia un teolog contemporan francez, Jean Vernette, suntem pe drept cuvânt astăzi martorii unei „goane“ permanente şi uneori fără final după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi, dintre care unele foarte bizare pentru mentalitatea şi experienţa religioasă a omului de rând.

Între multele cauze care conduc la apariţia şi proliferarea unor asemenea „oferte“ pe noua „psihopiaţă“ religioasă pot fi amintite, în primul rând, multiculturalitatea societăţii contemporane şi secularizarea ei tot mai accentuată, dar şi tendinţa tot mai accentuată de individualizare a omului de astăzi.

De altfel, se ştie că perioada postmodernităţii în care ne aflăm acum se caracterizează, în principal, prin individualizarea, fragmentarea şi un fel de „privatizare“ pe toate planurile: etnic, cultural, social, dar şi religios. Or, „oferta“ cu precădere a noilor mişcări religioase se înscrie exact pe această linie: dezinstituţionalizarea şi privatizarea credinţei şi religiei, în general, mântuirea prin propriile puteri, în afara Bisericii.

În plus, în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări foste comuniste, o cauză principală a constituit-o şi, uneori, încă o mai constituie, efectele perioadelor de tranziţie socială prelungită, ştiut fiind faptul că agresiunea socială asupra persoanei se reflectă şi în planul vieţii religioase.

De multe ori, lipsurile materiale îi determină pe unii să devină mai receptivi la noile „oferte“, mai ales când acestea vin la momentul oportun.

Desigur, această cauză vizează doar unele mişcări şi secte religioase (ex.: Martorii lui Iehova etc.), întrucât există alte mişcări şi secte care îşi recrutează adepţii cu precădere din rândul claselor sociale cu posibilităţi financiare şi o vizibilitate socială cu totul deosebite (ex.: Scientologia, Moon etc.).

De asemenea, aderarea la mesajul unor noi mişcări religioase se poate explica şi printr-o deplasare a sentimentului religios. La nivelul generaţiei mai tinere de astăzi, care constituie, de altfel, cea mai mare parte a adepţilor noilor religii sau pseudoreligii, se simte o trecere de la adeziunea fără dificultate la aceea de permanentă căutare: de la „discurs“ la „parcurs“. Se profilează tot mai frecvent în psihologia omului de astăzi primatul experienţei religioase directe, personale asupra principiului, tradiţiei, dogmei, instituţiei în sine etc. Aceasta presupune că trăirea nemijlocită este sacralizată, iar instituţia, în cazul de faţă Biserica, de pildă, este relativizată. Această deplasare a sentimentului religios este evidentă mai cu seamă la tinerii interesaţi sau chiar adepţi ai neoreligiilor importate din Orientul Îndepărtat, cum ar fi în cazul Yoga, Zen sau alte psihotehnici de origine orientală.

Dincolo de aceste cauze foarte generale, unii tineri de astăzi din România, dar mai ales cei cu preocupări intelectuale, sunt interesaţi de „ofertele“ noilor mişcări şi curente religioase sau parareligioase, pentru că ele vin cu ceva nou, exotic.

În general, cei care au primit sau primesc o educaţie atee în familie şi-au creat anumite reflexe şi rezerve faţă de preoţi şi Biserică. În acelaşi timp, ei percep „tradiţionalul“ în general şi învăţătura Bisericii în special ca pe ceva desuet şi inacceptabil. De aceea, curiozitatea inerentă vârstei, „incompatibilitatea“ învăţăturii Bisericii cu educaţia şi convingerile lor, dublate de o anumită „sete“ spirituală nativă, le stimulează în mod evident tentaţia şi receptivitatea faţă de o nouă formă de religiozitate. În acest fel, condiţiile spre o aderare la aceasta, sau cel puţin spre o încercare pe această linie, sunt îndeplinite: multe dintre noile curente religioase (Yoga, Zen, Scientologia, New Age etc.) nu-i constrâng neapărat să creadă în existenţa unui Dumnezeu personal, ei având posibilitatea de a se împlini spiritual şi a se „mântui“ prin ei înşişi, fără vreun alt ajutor.

Dacă totuşi convingerile sale sau mediul în care trăieşte nu-i permit cuiva să meargă până acolo încât să renunţe la credinţa în Dumnezeu şi la Biserică, atunci are posibilitatea să facă şi una şi alta, îngroşând rândurile sincretiştilor tot mai prezenţi în societatea de azi. Sunt multe şi cunoscute cazurile unor tineri, cu precădere studenţi, care participă la viaţa Bisericii, se mărturisesc şi împărtăşesc din Tainele Bisericii, iar în viaţa particulară practică tot felul de tehnici de meditaţie asiatică, în speranţa acumulării unor „energii cosmice“, extensiunii conştiinţei şi „autoiluminării“.

 

Tinerii, victime concrete şi sigure ale „misionarilor“

 

– Ce îi determină pe unii dintre semenii noştri să adere la asemenea mişcări?

Acest fapt s-ar putea explica, în primul rând, prin aceea că există o disponibilitate, aş spune latentă, la tânăra generaţie de a se lăsa uşor abordată din punct de vedere religios, de a răspunde la orice nouă „ofertă“ religioasă. Această disponibilitate latentă este cu mult mai prezentă decât s-a crezut până acum. Mai toţi „misionarii“ noilor mişcări religioase relatează cu câtă uşurinţă pot fi abordaţi tinerii, în orice zonă pietonală a unui oraş, pentru a li se prezenta noua „ofertă“ religioasă. Şi disponibilitatea este cu atât mai mare, cu cât această „ofertă“ reprezintă, de fapt, o „contraofertă“ şi o alternativă la mediul de viaţă şi religios cunoscut de tânăr până în acel moment.

Pe de altă parte, atractivitatea grupărilor neoreligioase trebuie căutată şi în planul relaţiilor interumane. La un prim contact cu ea, gruparea se prezintă ca o comunitate cu totul deosebită, în sensul că oferă o aşa-numită atmosferă de comuniune, un fel de love bombing şi armonie deplină, în contrast cu izolarea, singurătatea şi anonimitatea prin care se caracterizează lumea din jur. O atare viaţă comunitară devine atrăgătoare mai ales când cineva se află într-o situaţie de criză profundă.

În opinia psihologului şi teologului catolic Roman Bleistein, de pildă, fascinaţia mesajului noilor mişcări religioase constă în faptul că ele încearcă să facă o ofertă alternativă, de descoperire şi punere în valoare a propriei identităţi. Atari grupări religioase sau pseudoreligioase oferă tinerilor care-şi caută încă propria identitate un aşa-zis remediu salvator: un promotor entuziast, care întruchipează valorile şi descoperirile propriei identităţi; un spaţiu de viaţă, organizat după criterii drastice din punct de vedere religios-emoţional, cu un accent deosebit pe relaţiile interumane; o învăţătură care fascinează fie prin simplitatea ei teologică, fie prin exotism. Normele unor asemenea grupări religioase pot fi uşor percepute şi acceptate, în comparaţie cu orientările şi normele de viaţă oferite de societate.

Conform psihologilor, cei mai mulţi dintre adepţii noilor mişcări religioase sunt necăsătoriţi, tineri adolescenţi, care se află, să spunem aşa, într-o stare intermediară, de trecere de la o anumită fază la alta a vieţii. Ei se găsesc fie în perioada dintre studiile gimnaziale şi cele universitare, între perioada de studii şi începuturile profesiei, în perioada tranziţiei de la o profesie la alta, fie pur şi simplu în perioada desprinderii de casa părintească. Oricum, de cele mai multe ori, respectivii trăiesc faza confruntării cu o anumită stare de depresie sau dezrădăcinare temporară.

Un alt răspuns oferit de psihologia contemporană privind determinarea crescândă a unora faţă de noile secte, curente şi mişcări religioase constă în noul tip de socializare şi în sindromul psihic de comportament desemnat ca narcisism.

De pildă, Hans Günter Heimbrock, în lucrarea sa „Noua religiozitate“, afirmă că decăderea evidentă a societăţii patriarhale tradiţionale, ca urmare a evoluţiei social-politice, a avut consecinţe profunde asupra generaţiei actuale. După renunţarea la vechile valori morale, manifestarea religioasă a tinerilor se constituie într-un exemplu despre felul în care comportamentul regresiv narcisist domină de departe formele de depăşire a crizei generate de perioada de pubertate. În noile comunităţi religioase în care se integrează, tinerii regăsesc exact acele experienţe pe care, în mod natural, le-au trăit în copilărie: siguranţă, protecţie, iubire din partea celor apropiaţi etc.

– Despre efectele „învăţăturii“ folosite de aceşti „lupi răpitori“ şi „profeţi mincinoşi“ asupra victimelor şi a societăţii în general ce ne puteţi spune?

Aş vrea să subliniez, în primul rând, că atunci când cineva aderă la o nouă mişcare religioasă, în credinţa că, astfel, va reuşi să depăşească acele conflicte sufleteşti interioare pe care le traversează, în realitate el îşi rezolvă problemele doar pe termen scurt, dar în nici un caz pe termen lung. Faptul că se identifică în mod exagerat cu gruparea nouă în care se integrează este, practic, în defavoarea evoluţiei propriei sale personalităţi. El ajunge până la a se înstrăina de propriile sale idei, percepţii şi sentimente în favoarea influenţelor de grup, ba chiar până la înstrăinarea de propriul său trup. Fireşte, este normal ca într-o oarecare măsură şi până la un nivel anume fiecare dintre noi să accepte propriile sale percepţii sau aspiraţii să fie confirmate prin girul societăţii sau comunităţii în care trăim.

Totuşi, capacitatea de a asculta ce spun cei din jurul nostru trebuie corelată totdeauna cu disponibilitatea şi capacitatea de a ne asculta pe noi înşine. Receptivitatea faţă de semnalele care ne vin dinspre comunitatea în care activăm şi trăim nu trebuie să blocheze nicidecum receptivitatea faţă de propriile idei, sentimente sau percepţii.

Atunci când este idealizată comunitatea, ca şi conducătorul acesteia, se anihilează în fapt echilibrul dintre conştiinţa de sine şi conştiinţa comunitară. Identificarea peste măsură cu gruparea religioasă sau cu liderul spiritual al acesteia poate conduce mai devreme sau mai târziu la sucombarea identităţii personale. Este, de fapt, exact ceea ce întâlnim în cazul unor adepţi ai comunităţilor guruiste, în cadrul cărora tot ceea ce contează este guru şi comunitatea pe care o reprezintă în modul cel mai exclusivist posibil, individul nemaicontând aproape deloc.

Majoritatea noilor mişcări religioase dispun de o structură organizatorică deosebit de rigidă, purtând amprenta unui principiu dictatorial de conducere. Subordonarea totală faţă de lider este prezentată uneori ca un mijloc de realizare a „mântuirii“, pentru că în rândul multor grupări liderul este considerat a avea însuşiri divine. Din această cauză, deciziile, ca şi criteriile pentru aducerea lor la îndeplinire, sunt greu transparente pentru adepţii de rând ai comunităţii respective.

Activitatea zilnică a adepţilor este strict reglementată. Ea vizează îmbrăcămintea, mâncarea, rugăciunile sau tehnicile de meditaţie, partenerii, ca şi distribuţia timpului. Prin programarea timpului zilnic şi privarea de somn se diminuează în mod voit capacitatea de concentrare şi de gândire critică. Se înregistrează, astfel, un proces etapizat de dezindividualizare şi uniformizare, care se manifestă atât în plan exterior, cât şi mental, conducând în cele din urmă la anihilarea propriului sine, a propriei personalităţi.

Pentru a accentua detaşarea de lumea din afară şi armonia din interiorul grupării, multe comunităţi neoreligioase dezvoltă un nou limbaj naţional, folosind tot felul de termeni cu o semnificaţie de circuit închis. Uneori, limbajul acesta este atât de supralicitat, ca în cazul Scientologiei, de pildă, încât acest lucru conduce la dificultăţi de comunicare în afara comunităţii respective şi la o izolare a membrilor acesteia.

Dincolo de toate acestea, problema cea mai importantă este dacă aceste noi mişcări religioase, care-şi revendică rolul de a ajuta la găsirea propriei identităţi, rămân doar un simplu episod pasager în viaţa tinerilor, fără consecinţe deosebite, sau dacă nu cumva vor conduce la marginalizarea acestora, marcată de fanatism şi teribilism. S-au făcut multe studii în această privinţă şi s-a constatat că unii dintre ei, după ce şi-au descoperit aparent noua identitate, capătă curajul de a părăsi grupările religioase respective, reintegrându-se în societate, pe când alţii cad într-un fel de supunere patologică faţă de comunităţile respective, îngroşând rândurile acelor marginalizaţi extatici şi isterici de la periferia societăţii.

„Ar fi nevoie de înfiinţarea unui centru de cercetare a noilor mişcări religioase“

– Cum răspunde Biserica noastră noilor provocări spirituale? Deţine soluţii concrete în plan pastoral?

Dat fiind impactul fenomenului neoreligios şi pseudoreligios în societatea contemporană, cred că se impune o anumită atitudine din partea Bisericii. Răspunsul Bisericii trebuie să fie, în primul rând, unul pastoral, constând cu precădere într-o monitorizare consecventă a pericolului social pe care unele dintre ele îl reprezintă.

În schimb, Biserica nu trebuie să adopte o atitudine de „buldozer“, o poziţie agresivă. Biserica nu trebuie să-i privească pe adepţii acestor mişcări ca pe nişte adversari incurabili, ci ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu căzuţi în păcat. Tocmai de aceea, ea trebuie să spere că, mai devreme sau mai târziu, aceştia vor redeveni părtaşi ai luminii lui Iisus Hristos.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte monitorizarea pericolului pe care mesajul unora dintre aceste mişcări îl reprezintă în plan religios, social, comportamental, moral etc., trebuie făcută o analiză atentă şi de perspectivă. Din nefericire, de prea multe ori, noi, teologii de astăzi, explorăm în mod exagerat trecutul în detrimentul prezentului şi viitorului.

Pentru mulţi dintre noi, provocările trecutului, soluţionate la vremea respectivă de către Biserică şi instanţele ei, sunt mai importante de analizat decât atât de multele şi complicatele probleme de astăzi, între care şi fenomenul neoreligios. Au venit totdeauna şi vor mai veni „lupi răpitori“ şi „profeţi mincinoşi“ care vor încerca să schimbe cursul istoriei creştine. Important este ca, de fiecare dată, să nu acţionăm în contratimp, adică să-i cunoaştem pe cei care au fost alungaţi, dar să ne îndreptăm atenţia şi înţelegerea în chip deosebit spre cei din jurul nostru şi spre cei potenţiali.

Aşa cum am subliniat şi cu alte ocazii, cred cu tărie că ar fi nevoie de înfiinţarea unui centru de cercetare şi monitorizare a tuturor acestor curente şi mişcări religioase, în genul acelor centre de documentare pe acest domeniu, care există în Bisericile protestante şi în lumea catolică. În lumea protestantă, Centrul coordonator este International Dialog Center, cu sediul la Aarhus (Danemarca), cu filiale în mai toate ţările europene, inclusiv în unele ţări ortodoxe (Rusia, Grecia, Serbia, Bulgaria), iar în lumea catolică există un centru similar (FIUC), care şi-a început programul de cercetare în problema sectelor şi noilor mişcări religioase în anul 1988.

Aici lucrează mai bine de 50 de specialişti de pe cele cinci continente, fiecare din perspectiva domeniului său, respectiv teologic, sociologic, psihologic şi din alte perspective. Rezultatele cercetării sunt foarte preţioase pentru activitatea pastorală şi de asistenţă socială a Bisericii. (Cf. Raluca Brodner – http://ziarullumina.ro/impactul-noilor-oferte-religioase-intr-o-lume-tot-mai-individualista-si-secularizata-92613.html – 25.06.2014/30.10.2015).

 

Despre fenomenul sectar şi eretic din perspectiva creştin – ortodoxă

 

După ruptura bisericilor din apusul Europei de Biserica lui Iisus Hristos la anul 1054, formalizându-se ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de Biserica Catolică, inovaţiile religioase romano-catolice au condus ulterior la o nouă ruptură – Reforma – cu implicaţii şi aspecte care continuă şi în ziua de astăzi.

Curentul religios numit îndeobşte „protestantism” apare la anul 1517, prin germanul Martin Luther, care dorea să reformeze Biserica Catolică. Călugăr, om cult, el intră la un moment dat într-o criză interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, Luther trage concluzia superficială că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Iisus Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – declară el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe să propovăduiască mântuirea exclusiv prin credinţă.

Acest fel de „mântuire”, declarată verbal în urma unei rugăciuni şi nu realizată concret, faptic, reprezintă o înşelare pentru că, dincolo de mântuirea declarată de un predicator, păcatul poate continua nestingherit în viaţa personală. „Reforma” a avut, de altfel, un caracter care a oglindit viaţa personală a părintelui ei.

Conştient de păcatele sale, dar prea mândru ca să se supună întru totul lui Dumnezeu, Luther încearcă să schimbe cele exterioare lui, pentru a le adapta frământărilor lui interioare. Contestă, una după alta, învăţăturile romano-catolice, ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă în mod obiectiv o situaţie. Ocazia luptei exterioare îi este oferită de practica papală a vânzării indulgenţelor (certificate de iertare a păcatelor, vândute de Biserica Romei pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca să se justifice, Luther refuză şi începe să atace şi învăţătura despre Tainele creştine. La data de 15 iunie 1520, Papa emite o bulă prin care condamnă 41 de teze susţinute de Luther în legătură cu libertatea omului, păcatul, credinţa, harul, indulgentele etc. La aceasta bulă, Luther răspunde cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridică cu toată puterea împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fata dietei de la Worms şi printr-un edict îl exilează din imperiu, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Martin Luther se ascunde, găsind sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care îşi părăsesc mănăstirile şi încep să propage cu entuziasm erezia luterană.

Căutând un principiu absolut după care să-şi poarte războiul personal cu papa de la Roma, Luther creează un nou concept – Sola Scriptura (numai Scriptura) – şi proclamă unilateral că tot ce nu se regăseşte în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, se apucă să retraducă Biblia, schimbând ordinea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament în funcţie de preferinţele sale – cele care i se par lui neinspirate sunt aşezate la sfârşitul Scripturii. Despre Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) declară că este o „epistolă de paie” pentru că vorbeşte despre importanţa faptelor în viaţa creştinului. Mai multe cărţi din Scriptură devin pentru el „bune de aruncat în Elba”.

Trebuie menţionat că Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare sunt propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox… fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura romano-catolică.

Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo…

Adepţii lui Martin Luther se organizează în „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli, în „Biserica Reformată” (confesiunea elveţiană).

Urmând exemplul lui Martin Luther, apar şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti, fiecare interpretând Biblia după puteri. Confruntat cu concurenţa, Martin Luther încearcă să ia atitudine împotriva lor, însă fără rezultat. Îl acuză pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.
Noile învăţături se propagă cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiale care văd în noua mişcare religioasă o cale de emancipare de Roma.

În pofida condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus au produs agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Martin Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din anul 1525, când ţărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-si aleagă singuri conducătorii religioşi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoţi catolici care nu acceptă luteranismul sunt omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile lor arse.

În cele din urmă, revolta este înfrântă de principi. Acum Martin Luther îşi schimbă atitudinea şi începe să scrie împotriva ţăranilor, pe care-i numeşte ‘oameni fără credinţă’, ‘mincinoşi’ şi ‘răzvrătiti’, care îşi merită moartea trupului şi a sufletului. Principii, spune el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor.

În acest context, el cere ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” devine noul principiu de conducere bisericească, principiu care îl face pe Martin Luther – care s-a revoltat împotriva „tiraniei Romei” – să se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în anul 1529 el începe să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de sapte ori mai răi decât erau înainte”.

Când împăratul Carol al V-lea convoacă dieta la Spira (1529) pentru a găsi o iesire din situatia deplorabilă în care se găsea Statul, principii luterani protestează, atrăgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase se ajunge la războaie între principi – cărora le convine noua învătătură – şi împărat. Conflictele continuă şi după moartea lui Martin Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios, între luterani şi cei care doreau o reformă şi mai radicală.

Ruptura primului val de protestanţi (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică pune pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei devine o modă. Încurajaţi de principiul individualismului lansat de primii protestanţi („relaţie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „Roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai multi oameni interpretează Scriptura după inima şi urechea lor. O rugăciune şi un sentiment cald în inimă le confirmă că sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de un Duh Sfânt care, în locuri şi la momente diferite, dă călăuziri diferite în probleme teologice identice. Se re-creează astfel un nou „Duh Sfânt”, unul care slujeşte omului în rătăcirile sale.

În mai puţin de o sută de ani de la Martin Luther, cei ce doresc o reformă mai radicală încep să se organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanţii din secolele 18 şi 19 pretind a fi mai ‘biblici’ decât predecesorii lor, cărora le reproşează o reformă incompletă. Biblia devine idol absolut, însă e interpretată într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul, iar numărul învăţăturilor „creştine” de pe piaţă se înmulţeşte. Tradiţia Bisericii devine pentru neoprotestanţi o sumă de porunci omeneşti inutile şi nebiblice ori scripturistice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

O consecinţă a spiritului individualist protestant a fost şi slăbirea conştiinţei comunitare. După ce, vreme de 1500 de ani, creştinul trăieşte integrat într-o comunitate religioasă şi viaţa lui gravitează pe coordonatele comunităţii respective, acum el, stârnit de mirajul „eliberării”, se rupe de comunitate, se individualizează şi începe să caute interesul propriu, atât în cele religioase, cât şi în cele lumeşti. În cele religioase, individul nu se mai mântuieşte în cadrul comunităţii, în Biserică (cu toate inovaţiile papilor, Biserica Romei păstra încă o parte din Ortodoxia Bisericii primare), ci pe cont propriu, printr-o relaţie foarte „personală” cu Dumnezeu. Noul „creştin” rupe părtăşia cu sfinţii înainte-mergători ai Bisericii, pe care îi reneagă acum, rămânând astfel fără modele.

Din Evul Mediu şi până astăzi, fiecare nouă „biserică” ajunge să se vadă contestată din interior de alţi reformatori. Cu întrebările lor, cei nemulţumiţi creează tulburări în sânul noii grupări. O perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemulţumiţi sunt puţini la număr şi este uşor să spui despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciţi şi că nu trebuie luaţi în serios. Diferenţele fireşti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o poziţie cât mai bună.

În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt aleşi pastori, diaconi, un casier şi diverşi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Poziţiile de conducere sunt deţinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităţi şi renume, iar restul membrilor stau asezaţi frumos în bănci. O adevărată democraţie – cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi daţi jos la următoarele alegeri.

Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretenţios. Se întocmeşte procesul-verbal cu membri şi se porneste la drum. Principalul obiectiv este creşterea numerică – cu cât se adună mai mulţi, cu atât creşte puterea şi renumele noii biserici.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai puţin problema celor cu reforma în sânge. Nereuşind să-si impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forţeze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemulţumirea conducătorilor, reuşeşte să strângă adepţi. Conducătorii aleşi democratic încearcă să-l liniştească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulţumiţii părăsesc gruparea şi pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor biserică si, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au ieşit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Aşa au apărut pe piaţa religioasă, unii din alţii, anabaptiştii (numiţi ulterior „baptişti”), menoniţii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodiştii, unitarienii, adventiştii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi mulţi, mulţi alţii, fiecare cu ramurile şi subdiviziunile sale.

În secolul 20, din acelaşi duh se nasc „bisericile” carismatice, în care unele manifestări dubioase sunt luate ca daruri ale Duhului Sfânt. De asemenea, tot în secolul 20 apar „bisericile” homosexualilor – secte în care sunt căsătoriţi bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnă păcatul sodomiei; „Duhul Sfânt” le descoperă că, la Romani 1, 18-28, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre cu totul altceva, numai despre homosexuali nu.

În cele lumeşti, spiritul individualist promovat de Reformă este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin treptat noii idoli.

Privind la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…) vedem că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. Au un nivel de trai ridicat, dar moral şi spiritual, sunt la pământ. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. Copiii Reformei oficiază acum căsătorii între sodomiţi, au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi sunt „evanghelici”, toţi sunt „biblici” şi, dacă stai să-i asculţi, toţi au argumente din Scriptură. Dar toţi urăsc Sfânta Tradiţie, singura în măsură să facă lumină în puzderia de învăţături „biblice” şi să arate care este dreapta învăţătură creştină.

În acest timp, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” sau o Reformă şi în ţara noastră. Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile şi nici nu li le poate asculta pentru că ei se aşează singuri în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Văzând ce roade a produs Reforma lui Martin Luther în ţările în care a fost experimentată, este vădit că o Românie reformată ar ajunge după o vreme acolo unde se află acum ţările menţionate mai sus. Protestanţii şi neoprotestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3, 15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl deţine şi îl împărtăşeşte în societate, păzeşte societatea românească de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu duhul Adevărului, a mâncat acele ţări.

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor. (1 Tim. 4, 1-2)

Între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Pet. 2, 1-3)

Ei vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. (Mat. 24, 24)

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. (Mat. 8, 15)” (Cf. Cristian Stavriu – http://www.catahetica.ro).

Despre cursele celui viclean – Fragment din cartea Părintelui Arsenie Boca – “Cărarea Împărăţiei”

 

 Despre diversele forme de înşelare, “darurile” mincinoase, trăsăturile celui înşelat

 

Unii îşi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea vremii Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să-l iubescă pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă .

Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovăduieşte şi el.

Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi dă pe râpă de oameni cu mulţ imea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiascăo contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.

De aceea este bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni. Iată cum vine cursa aceasta: Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi-o “ispită a mântuirii” în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit de fapt nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate. Au şi ei o osteneală, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire înainte devreme şi ispitind pe Dumnezeu.

Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.
Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire îndemnaţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubirea fără de minte, pe care vor s-o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-l amăgească desăvârşit, ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i prăpădească.

Astfel, când atârnă de Dumnezeu o atare pedeapsă peste un oarecare, îl cercetează Satana luînd chipul mincinos al lui Iisus Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după “plăceri duhovniceşti”. Iată-l cu momeala pe gât. De-acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câ ştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om este în stare să facă, întemeindu-se pe Sfânta Scriptură.

Iată cum puiul de drac al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă omorând pe cei ce nu cred în el, i se va părea că face slujbă lui Dumnezeu (dumnezeul care l-a inselat pe el).

Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit la minte.

Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi, toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă . Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, cel mai adesea, e căderea la laudă cu care tatăl minciunii şi-a amăgit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit la minte. Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.

O mărturie din Scriptură a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinoşi din zilele lui Ilie şi a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile şi moartea ce-l va ajunge în zilele urmaşilor săi (3 Regi 22). Duhul care a ieşit şi-a stat înaintea feţei Domnului şi s-a făcut duh mincinos în gura proorocilor, căruia i-a zis Domnul: “Du-te şi fă cum ai zis”, este acela şi care a cerut dela Dumnezeu să cerce pe Iov (Iov 1).

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, şi-i culege pe toţi cei ce umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovedanie a Bisericii. Căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile laudei, şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.

Că iată, pe cei ce n-aveau curăţia vieţii – lingăii de la curtea regelui Ahav – i-a dat înşelăciunii desăvârşite a regelui minciunii, şi sfatul lor era minciună şi ispită regelui iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale.Ca şi înşelaţii aceia care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită, şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: “Ilie”, “Ioan”, “Hristos”, “Fiul Omului”, “Dreptul Judecător”, şi a şa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că Dumnezeu i-a trimis să spună la lume … lucruri de care îţi ţiuie urechile auzindu-i, şi-ţi îngheaţă inima.

După semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:

  1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toţi ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.
  2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.
  3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi.
  4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.
  5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.
  6. Adesea au “grăire în duh“, cu “duhul” care-i poartăşi-i învaţă .
  7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la”duhul” lor.
  8. Câte unii, cu toate acestea, aratăo evlavie neobişnuită: mărturisind pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi Sfânta Cruce, bătând metanii, făcând închinăciuni, sărutând icoane, ba şi Sfânta Împărtăşanie luînd-o şi jurându-se că sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.
  9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a “duhului” care le spunece le spune, ca unul ce n are învelitoarea trupului, şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
  10. În numele “dumnezeului” lor, sunt în stare să omoare un om, întemeindu-se pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a şi făcut aceasta şi i s-a socotit aceasta râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Terorişti ai sufletelor simple.
  11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei în şi şi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea din urmă sfărâmare şi sărire a minţii.
  12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă.

Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20).
Totuşi, pe cât se poate, să încercăm a-i înţelege, lămurind adevărul lucrurilor şi meşteşugurile vicleanului.

Este ştiut faptul că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel zicând: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga.

Când vede că nu poate amăgi pe un om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi-a iubirii virtuţii şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezeşte la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părerea mare despre sine, precum că pe el îl trezesc îngerii la pravilă.

Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să ţipe, să bea, zicându-i chipurile că-i trebuie putere, şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat, arătându-i-se în chipul lui Iisus Hristos şi spunându-i “Pentru dumneta mai răsare soarele!”. Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el este Fiul Omului din Scriptură şi Dreptul Judecător, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale diavolului.

Deci, ca să înţelegem mai bine lucrul acesta subţire şi rostul pentru toţi al celor scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda şi Ioan. Amin.

(Părintele Arsenie Boca – Fragment din “Cărarea Împărăţiei”- Cf. Nicolae Tritoiu – Calea Adevărului – http://nicolaetritoiu.blogspot.ro/p/blog-page_26.html – 30.10.2015).

Ce trebuie să faceţi daca cineva din familia dumneavoastră a căzut în capcana ereticilor, sectanţilor

 

Profesorul Dr. Alexandru Dvorkin Folos – Preşedinte al Asociaţiei “Sfântul Irineu din Lion” (Patriarhia Moscovei), pentru cercetare în domeniul religiei şi al sectelor

 

Mai presus de toate, păstraţi pacea. Într-adevăr familia dumneavoastră trece printr-o dificilă încercare, dar nu s-a întâmplat nimic iremediabil. Cei mai mulţi dintre oamenii care au aderat  la o sectă, le părăsesc mai devreme sau mai târziu.

Cât de repede cel drag o părăseşte, şi cum va arăta el când va face aceasta, depinde în mare măsură şi de dumneavoastră şi de ceilalţi membri ai familiei.

Pregătiţi-vă pentru un efort pe termen lung.

Dacă cel drag nu poate fi ajutat în primele săptămâni de la contactul cu erezia, va trebui să cunoaşteţi ca întoarcerea lui la o viaţă normală, în afara menghinii sectare, va presupune un efort din partea întregii familii pe parcursul a cel puţin câteva luni, dacă nu ani. Pentru a putea fi capabil să faceţi faţă unui asemenea efort trebuie să cunoaşteţi foarte bine  care trebuie sa fie  atitudinea şi comportamentul dumneavoastră.

După primele tangenţe cu secta, nu încercaţi să-l schimbaţi, aceasta va înrăutăţi relaţia voastră, dintre voi, şi mai mult.  Cu siguranţă veţi înţelege că încercările de a-i explica persoanei dumneavoastră dragi absurditatea dogmei sectei, sunt inutile şi criticarea  comportamentului său va duce doar la scandal şi la relaţii încordate. Trebuie să ştiti că, de regula sectele sunt interesate în a-l separa pe prozelit de mediul său non-sectar: atunci toate informaţiile pe care le primeşte vor veni în mod exculsiv numai de la sectă, şi cercul său social se va reduce de asemenea, la sectă.

O asemenea situatie creează condiţiile ideale pentru a controla conştiinţa prozelitului. Pentru a provoca o ruptură, ’’învăţătorii’’ sectari îi declară noului iniţiat că cei din familia sa sunt, să zicem, ’’posedaţi de diavol’’ sau că sunt prea ataşati de ’’această lume stăpânită de rău’’.

Aceşti ’’învăţători’’ continuă să avertizeze că apropiaţii săi vor face tot ce se poate ca să-l scoată pe noul convertit de pe ’’calea salvării’’, să abandoneze nou găsita ’’familie adevărată’’, să renunţe la cunoaşterea eliberatoare, etc.

Aşa că reacţia dumneavoastră emoţională va juca după cum doreşte secta şi va servi ca încă o confirmare a adevărului noii sale credinţe. Dar nu trebuie să pretindeţi că va-ţi răzgândit şi acum vă plac schimbările care se petrec cu cel de lângă dumneavoastră, căci şi aceasta îi va întări devotamentul faţă de sectă sau va depista minciuna şi în cele din urmă îşi va pierde orice urmă de încredere în dumneavoastră.  Faceţi-i următoarea propunere: dumneavoastră nu veţi critica ’’grupul’’ lui (cuvântul ’’sectă’’, desigur, il va supăra, aşa ca este mai bine să încercaţi să-l evitaţi); iar el nu va face propagandă acasă, nici nu va încerca să convertească  alţi membri ai familiei. Ceea ce puteţi face, oricum, este să-i atrageţi delicat atenţia  către evidenta contradicţie dintre purtările lui şi declaraţiile sale; însă nu-l forţati să le explice. Obiectivul dumneavoastră este să-l smulgeţi de la sectă.

Ca să construiţi o strategie de conduită, trebuie să fie înţeles faptul că la acest moment, cel drag al dumneavoastră este dependent psihologic de grup. Conexiunea la propria sa personalitate a fost suprimată şi înlocuită cu un scenariu de îndoctrinare sectară comportamentală, emoţională  şi intelectuală. Atunci, misiunea dumneavoastră ajunge la păstrarea unui contact, chiar şi minim, cu personalitatea lui originală, suprimată.

Arătaţi-i consideraţie cu răbdare şi simpatie, amintindu-i că toţi oamenii trec prin probleme temporare de personalitate. Dar în niciun caz nu trebuie să-i daţi bani – ar fi ca şi când ai da unui dependent de droguri bani pentru a şi le cumpăra. Orice ban va primi îl va da imediat sectei.

Încercaţi să va direcţionati spre o soluţie constructivă a problemei. Fiţi plăcut şi deschis în dialog. Arătaţi prin purtarea dumneavoastră că vă daţi seama că persoana dumneavoastră dragă este într-o căutare, că el a făcut o alegere, chiar şi greşită, şi că acum calea dumneavoastră este diferită de  lui. Să arătaţi cât mai multă căldură şi afecţiune în vocea dumneavoastră decât să încercaţi o susţinere raţională în dialogurile cu el. Atunci când aveţi diferite discuţii, străduiţi-vă  să readuceţi în memorie momente fericite din trecutul său. Să vă amintiţi împreună episoade frumoase din trecutul vieţii voastre, când vă simţeaţi ca o singură familie, când făceaţi plimbări şi călatorii împreună, planurile şi visurile comune etc.

Desigur, nu trebuie să faceţi aceasta în mod artificial. Actionaţi  intuitiv, îndemnaţi din dragoste şi compasiune. Şi vor fi răsplătite încercările şi străduinţele dumneavoastră de fiecare dată când veţi revedea adevărata şi binecunoscuta  personalitate a celui drag că străluceşte şi că apare foarte puţin  din  necunoscutul robot-zombi în care s-a transformat.

Acest tip de tactică are două scopuri. Primul este să menţină un ’’fir al Ariadnei’’ emoţional, cu ajutorul căruia  în eventualitatea unei crize în relaţiile interioare ale grupului sau a unei reevaluări a locului său în sectă, să-şi poată găsi calea afară din labirintul psihologic. În al doilea rând, nu te va percepe ca pe un duşman, nici ca ţintă de recrutare. De mare ajutor ar fi să-l convingi pe cel drag să se întâlnească cu specialişti (în special cei de psihologie sau buni cunoscători ai sectelor care sunt obişnuiţi cu învăţăturile sectei sale), sau să aibă parte de consultaţii familiale…. (Cf. https://buzlecatalin.wordpress.com/category/secte-si-erezii/ – 15.01.2014/30.10.2015).

În loc de concluzii, rezumat şi încheiere

 

Ereziile contemporane, alături de cele vechi, reprezintă o adevărată amenințare. Nu numai pentru că închid oamenilor calea mântuirii, ci și pentru că pricinuiesc o mulțime de probleme psihologice, familiale, socia­le, probleme care apar în domeniul învățământului, al muncii, al sănătății, al economiei, chiar și în destinele națiunii, deoarece, așa cum s-a dovedit, există centre străine care conduc cele mai multe dintre aceste erezii contemporane.

Aceste organizații constituie o amenințare pentru persoana umană, pentru societate, pentru civilizația noastră ortodoxă, pe care se străduiesc să o răstoar­ne din temelie.

Imaginea situației este sumbră dacă o privește cineva numai omenește și cu o logică rece. La fel și perspectivele ei. Așa cum diavolul a încurcat lucru­rile, acum nici chiar el însuși nu poate să le mai descurce, chiar dacă ar vrea, spune Fericitul Sfântul Cuvios şi Stareț Paisie Aghioritul.

Dacă însă vom înfrunta această situație cu credin­ța neclintită că, în ciuda acestor lucruri, Iisus Hristos este adevăratul Stăpân al istoriei și al lumii, atunci, fără a rămâne nepăsători, nu vom intra în panică. Ca orto­docși, credem că mai mare este Cel ce este în noi, decât cel ce este în lume[1].Stăpânul nostru este Acela care a pornit ca un biruitor ca să biruiască[2]. Prin urmare, biruința Lui va fi și a noastră.

Așadar, noi înfruntăm greutățile cu o fermitate paș­nică. Cu rugăciune, dar și cu acțiuni concrete. Cu op­timism, care izvorăște din faptul că, în ultimă in­stan­ță, noi nu ne punem nădejdea mântuirii noastre în nimeni altul fără numai în Iisus Hristos. De altfel, Dum­nezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci duhul puterii și al dra­gostei și al întregii-înțelepciuni[3].

 

Prin urmare, ce trebuie să facem?

 

Să vedem așadar ce trebuie și ce putem face. Această problemă are, desigur, multe aspecte și parame­tri. Dar întrebarea este în care caz putem noi inter­veni și încă eficace.

Așa cum în cadrul sănătății trupești avem preve­nirea și terapia, tot astfel se întâmplă și cu sănătatea duhovnicească. Este mult mai bine dacă putem pre­veni o boală, decât să o înfruntăm atunci când deja s‑a manifestat.

Mai întâi va trebui să acceptăm că această pro­blemă este una reală. Să acceptăm existența acestei provocări a ereziilor contemporane, astfel încât, în continuare, și înfruntarea lor să fie cea cuvenită. Le spunem acestea deoarece, din păcate, în poziții bise­ricești responsabile există oameni care subapreciază această problemă sau cred că o mărește „râvna exa­gerată” a unora care sunt trimiși pentru înfruntarea ei. Sau poate că nu vor să se preocupe de un subiect care arde și pricinuiește conflicte și antipatii. Nimeni din cei care trag clopotul pentru vestirea primejdiilor existente nu este plăcut acelora care folosesc tactica struțului.

Așadar, principalele modalități de a înfrunta această problemă sunt prevenirea și terapia.

Analiza cauzelor răspândirii ereziilor, pe care am făcut-o la începutul acestor articole, ne va ajuta și la găsirea soluțiilor pentru înfruntarea lor.

Mândria și diavolul sunt cauzele princi­pale ale tutu­ror ereziilor şi sectelor. Prin urmare, cultivarea virtuții smereniei, următoare a lui Dumnezeu – iar aceasta se face nu­mai în spațiul duhovnicesc al Bisericii – este cea mai bună blindare împotriva pericolelor pe care le aduc ereziile. În Pateric citim: A spus Avva Anto­nie: am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: „Oare, cine poate să le treacă pe acestea?” {i am auzit un glas zicându-mi: „Smere­nia”[4].

Atunci când suntem înăuntrul Bisericii și ne acope­ră harul lui Dumnezeu, suntem păziți de primejdii.

Pentru a preveni pericolul adus de erezii trebuie să găsim sensul corect al vieții.

Biserica Ortodoxă nu ne oferă pur și simplu un mod viață pe lângă celelalte, ci ea propovăduiește însăși Viața, pe Iisus Hristos Care S-a răstignit și a înviat ca toți cei care Îl vom urma viață să avem și mai mult să avem[5].

Acest mod de viață pe care îl oferă Biserica nu este unul teoretic, ci este probat în practică. El este calea mântuirii în Iisus Hristos, îndumnezeirea prin har, pe care începând de acum douăzeci de veacuri au călătorit milioane de sfinți, bărbați și femei, tineri și bătrâni, oameni din toate categoriile sociale și de toate meseriile. Prin urmare el este un drum sigur pe care putem merge și noi.

Așadar, a cunoaște ceea ce credem, iar aceasta a o trăi înlăuntrul Bisericii, este modul cel mai bun de a ne apăra de ereziile vechi și noi. A cunoaște ceea ce cred înseamnă a-mi defini înlăuntrul meu credința ortodoxă.

Limitele credinței, din punct de vedere obiectiv, sunt clare şi limpezi. Ele au fost fixate prin hotărârile Sfintelor Sinoade și se află în textele Sfintei Scripturi și în scrierile Sfinților Părinți. Va trebui numai ca pen­tru fiecare credincios ele să fie cunoscute și clare, dacă vrea să fie și să se numească creștin conștient, adică adevărat, iar nu numai pe buletin[6].

Astfel, diferiții new age-iști și ereticii, în general, nu vor putea pescui ușor în ape tulburi, de vreme ce noi vom înota în apele limpezi ale Ortodoxiei.

Cu siguranță, aceia își vor continua strădania să prindă în cursă pe oamenii naivi, prezentându-se sub felurite măști și împrăștiind confuzia.

De aceea trebu­ie să avem ochii deschiși atât turma, dar mai ales păstorii. Să descoperim, în spatele firmelor frumoase și colorate țipător, fața cu adevărat primejdioasă a ereziilor. Această descoperire îi deranjează foarte mult pe eretici şi sectari.

De aceea îi atacă cu furie pe cei care îi demască. Dar, așa cum spune și Psalmistul: Săgea­ta pruncilor s-au făcut rănile lor[7], sunt incapabili să vatăme pe cel credincios, deoarece îl acoperă harul Atotputernicului Dumnezeu.

Fiecare creștin poate face multe lucruri bune, atât pentru viața sa, atunci când ia hotărâri corecte, cât și pentru ceilalți, atunci când îi ajută pe cât poate.

Biserica Ortodoxă, pe lângă cele pe care le face, credem că va trebui să facă și mai mult. Va trebui să ne vedem lipsurile noastre pastorale, făcându-ne auto­critică și încercând să le îndreptăm. Oamenii vor trebui să găsească în Biserică sensul vieții și sânul cald al lui Dumnezeu, astfel încât să nu intre în ispita de a căuta în altă parte lucrurile de care au nevoie. Căci acolo unde le vor căuta, în afara Bisericii, nu vor găsi pe cele autentice, ci pe cele falsificate. {i nu doar falsificate, ci și otrăvite. Acestea s-au spus pe scurt despre prevenire.

Cât despre terapia celor care s-au încurcat în ere­zii şi secte, acesta este o temă pentru care este bine să nu ia inițiative cel care nu s-a ocupat de așa ceva. Dacă nu cunoaștem și nu avem strategia și tactica pastorală corectă pentru a acorda ajutor pastoral victimelor ereziilor și sectelor, există primejdia să facem rău în loc de bine. Pentru cei care vor să se informeze, există cărțile pururea pomenitului părinte Antonie Alevizopulos, specialist în aceste subiecte, și mai ales cele două volume cu titlul: Înfruntarea ereziilor și a sectelor (Atena, 1996), editate de Uniunea tuturor Părinților pentru protejarea civilizației grec-ortodoxe, a familiei și a persoanei.

Dar, în afară de Biserică, și statul trebuie să acțio­neze. El este dator să ia măsurile necesare pentru a asigura bunurile legitime pe care el însuși le-a garan­tat prin Constituție. Aceste bunuri legitime se bazează pe principiile libertății și demnității omenești și sunt exact cele care sunt amenințate de lucrarea vătămă­toare a ereziilor.

Dacă statul nu-și face datoria lui în acest caz, atunci și el va fi răspunzător pentru toate cele care se întâmplă și se vor întâmpla. Nu este permis ca statul să voteze legi anticreștine; nu poate promova ocultismul prin televi­ziunea de stat; nu poate oferi elevilor falsa educație a violenței, a imoralității și a familiarizării cu răul; nu poate oferi clădiri și spații pentru adăpostirea și susți­nerea manifestărilor care îl vatămă pe om și-l conduc la sclavie spirituală și la dependență strică­toare de suflet, pentru că ereziile se manifestă ase­menea dro­gurilor care dau dependență.

Grecia are o tradiție din care nu numai ea s-a hră­nit, ci chiar întreaga lume. Această tradiție trebuie să o trăim și să o promovăm cu dragoste, cu încredere în Dumnezeu, cu optimism, cu duh de nevoință și cu mărinimie sufletească…

Câteva note, indicii, recomandări şi referinţe bibliografice:

 

  1. 1. I Ioan 4, 4
  2. 2. Apocalipsa 6, 2
  3. 3. Cf. II Tim. 1, 7.
  4. Pateric, Avva Antonie, cap. 9
  5. 5. Ioan 10, 10
  6. 6. Când s-au scris acestea, în Grecia nu se eliminase încă con­semnarea apartenenței religioase de pe buletinele de identitate
  7. 7. Psalm 63, 8
  8. Fragment din cartea Părintelui Arsenie Vliangoftis, “Ereziile contemporane – o adevărată amenințare.” Traducere din limba greacăde Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitu Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura “Evanghelismos”, București, 2006
  9. http://necula.info/pericolul-sectelor/#sthash.FbpQk57T.dpuf;
  10. Marius Necula – Pericolul sectelor – http://necula.info/pericolul-sectelor/ – 03.11.2007/30.10.2015).
  11. www.culte.ro
  12. Raluca Brodner – http://ziarullumina.ro/impactul-noilor-oferte-religioase-intr-o-lume-tot-mai-individualista-si-secularizata-92613.html – 25.06.2014/30.10.2015).
  13. Cristian Stavriu – www.catahetica.ro
  14. www.crestinortodox.ro
  15. www.lacasuriortodoxe.ro
  16. www.sfaturi-ortodoxe.ro
  17. Părintele Arsenie Boca – Fragment din “Cărarea Împărăţiei”- Cf. Nicolae Tritoiu – Calea Adevărului – http://nicolaetritoiu.blogspot.ro/p/blog-page_26.html – 30.10.2015

https://buzlecatalin.wordpress.com/category/secte-si-erezii/ – 15.01.2014/30.10.2015

Material documentar realizat, alcătuit şi redactat de Dr. Stelian Gomboş

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s