Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada regimului comunist…

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

 

 

 

Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada regimului comunist…

 

 

 

Introducere

 

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de funcţionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: – mistificare; – teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.

După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: – existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) – în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burghezia) a fost abolit, – iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

Cu toate că vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinamizate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare. Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.

Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devoreze supuşii.

În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată…

Prin urmare, cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea.

Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.

Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie.  Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurării ,,democraţiei populare”. Începând cu martie anul 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenţie politică erau: comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist. Locurile de detenţie din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deşi majoritatea deţinuţilor a trecut prin cel puţin două dintre ele…

 

Despre relaţia propriu zisă dintre Biserică Ortodoxă Română şi Securitatea comunistă

 

În introducerea la ediţia română a cărţii sale  Religie  şi naţionalism, Olivier Gillet sublinia importanţa deschiderii arhivelor Securităţii pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, după anul 1945, conştient fiind că numai documentele oficiale sunt insuficiente. Într-adevăr utilizarea numai a literaturii oficiale (legi, decrete, periodice ale Bisericii) nu oferă decât o imagine incompletă a acţiunii Bisericii şi a preoţilor ortodocşi în cei 50 de ani de comunism. Este bine cunoscut faptul cât de puţin reale sunt afirmaţiile din aceste documente, care ascund cu consecvenţă conflictele cronice ale epocii. Spre  exemplu unirea Bisericii Greco-Catolice din anul 1948 a avut cu totul alte conotaţii şi semnificaţii decât cele prezentate de propagandă. Distanţa este uriaşă şi de aceea  exerciţiul hermeneutic trebuie să fie extrem de atent. Cartea lui Gillet conturează o imagine sumbră a Bisericii Ortodoxe Române, cea de colaboratoare fidelă a regimului comunist, asistând nici mai mult nici mai puţin la o comunizare a acesteia. El încearcă să demonstreze, dincolo de colaboraţionismul individual al unor ierarhi, o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe, incapabilă de transformări  şi de promovarea valorilor democratice.  Dosarele Securităţii aduc o perspectivă nouă asupra acestui aspect. Ele confirmă anumite aspecte afirmate de Gillet, pe altele însă le contrazice. Într-o asemenea problemă delicată, în care există şi ingerinţe politice şi conflicte vechi interreligioase, credem că se poate trage o concluzie numai printr-o cercetare exhaustivă a documentelor privitoare la această chestiune. De asemenea, trebuie stabilite faptele  şi adevărata lor dimensiune, pe baza unor serii convingătoare de documente, şi nu  pe baza unei simple informaţii găsite într-un colţ de pagină.

Restrângându-ne strict la activitatea Securităţii asupra Bisericii Ortodoxe Române, remarcăm că s-au întreprins permanent, cu toate mijloacele posibile (agentură, filaj, tehnică operativă) presiuni asupra principalelor instituţii ale Bisericii. Nu le-am consultat, dar sunt  menţionate clar în alte părţi: dosarele de obiectiv Patriarhia Română, Institutele Teologice din

Bucureşti şi Sibiu, dosare de mănăstiri (Vâforâta). Acestea există în mod cert şi firesc este ca toate instituţiile bisericeşti să fi constituit obiective de urmărire ale fostei Securităţii. Numeroase alte cazuri de urmărire al preoţilor apar în diferite dosare ce privesc diferite mişcări de rezistenţă armată, în dosarele referitoare la colectivizare, în cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmărire care nu viza persoana preotului în calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoană publică implicat în viaţa socială, care nu angaja instituţia bisericească. Ori aceste dosare de obiectiv demonstrează limpede că instituţia în sine era considerată un pericol potenţial în orice clipă şi de aceea supravegherea trebuia să fie continuă1. Toţi înalţii ierarhi, începând cu Patriarhul, aveau dosare de urmărire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia să cercetăm un asemenea caz compus din opt  volume masive. Am constat că este imposibilă stabilirea unei concluzii definitive, fără parcurgerea întregului material. Pe parcursul lecturii am întâlnit nenumărate răsturnări spectaculoase de situaţii, când se putea contura imaginea unei colaborator obedient sau a unui duşman periculos al statului. Citarea fragmentară ar favoriza o poziţie sau alta. Efortul istoricului în acest caz a fost să stabilească exact dimensiunea reală a activităţii respectivului

ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii Ortodoxe Române, gradul de periculozitate pe care îl prezenta în mod real pentru statul comunist şi în ochii Securităţii. A rezultat o imagine extrem

de complexă care sfidează interpretările simpliste.

Studiile recente ale lui Cristian Troncotă, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul „D” al Arhivelor S.R.I., şi stenogramele Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Român (P.C.R.) arată obiectivele urmărite de către partid faţă de Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.), obiective care trebuiau  să fie atinse în lipsa unei colaborări ale ierarhilor Bisericii de către Securitate, prin măsuri de forţă. Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici obediente care să nu iasă din cuvântul său, ori acest lucru nu s-a întâmplat. Primii ani ai regimului comunist, când partidul era încă în căutare de  colaboratori a trebuit şi el să facă compromisuri acceptând în funcţiile înalte bisericeşti persoane fără o atitudine comunistă clară. Mai ales că foarte mulţi prelaţi ortodocşi erau de părere că instalarea sistemului comunist este temporară 2. Aceştia au fost permanent bănuiţi că s-ar putea  îndepărta de politica partidului  şi de aceea s-a căutat după aceea, în mod sistematic, să fie aduse în funcţie de conducere persoane cât mai sigure. Cazul cel mai elocvent, menţionat în documente, este cel al tentativei de înlocuire al Patriarhului Iustinian Marina, devenit incomod prin atitudinile sale,  cu Mitropolitul Justin Moisescu al Moldovei şi Sucevei, calificat  de unii preoţi ca politruc 3, iar acest plan putea constitui  şi o diversiune pusă la cale de Securitate. Cel puţin pentru anii 1950 – 1960, când vechii ierarhi mai sunt încă în funcţie aceştia au fost permanent bănuiţi, pe bună dreptate, de intenţia  de depărtare de comunişti.  În acest scop, încă din anul 1945 s-a făcut o atentă verificare a ierarhilor  şi potenţialilor candidaţi la episcopie care ar fi putut conveni  puterii comuniste, iar prin prezentarea unui referat de către autorităţile de stat în şedinţa sinodului permanent al B.O.R. din data de 26 mai 1946, s-a început trecerea la pensie a unor ierarhi pe motiv de boală sau datorită faptului că nu erau „corespunzători cerinţelor impuse de noul ritm al vremii”4. Există zvonuri colportate, mai ales de emigraţie, că unii ierarhi reticenţi (Episcopul Grigore Leu 5 sau Mitropolitul Irineu Mihălcescu 6) ar fi fost asasinaţi de către organele de represiune. Deocamdată nu există un document cert în această privinţă, fiind o lacună care trebuie neapărat completată.

Alţi ierarhi au fost menţinuţi în funcţie (Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului), dar nu este obligatoriu ca aceştia să fi semnat pactul cu diavolul. Din documentele studiate rezultă situaţii diverse, unii fiind pur şi simplu toleraţi, alţii într-adevăr apropiindu-se de partidul comunist, cu anumite rezerve, în cazul altora încercându-se compromiterea lor. Securitatea, în acea perioadă, a strâns toate informaţiile posibile care ar fi putut sluji compromiterii unor ierarhi. De aceea, aproape nu există dosar de ierarh care să nu conţină şi diverse note privitoare la atitudinea morală a acestora. Însă de cele mai multe ori nu era confirmată, deci, dacă şi Securitatea care urmărea cu obstinaţie această pistă a renunţat în cele din urmă, constituie o dovadă credem clară şi limpede că în acel caz informaţia nu se confirma. O temă ca homosexualitatea preoţilor era o mină de aur pentru scopurile Securităţii pe care o utiliza într-un scop precis, de compromitere, fie pentru atragere la colaborare, fie pentru obligarea părăsirii funcţiei. Însă, în nici un caz nu se poate stabili dacă nu ai în faţă toate documentele dosarului, o cauzalitate între opţiunile morale ale preotului şi relaţia sa cu Statul şi Securitatea. O altă acuzaţie era aceea de a fi legionari toţi preoţii sau cei care se aflau în mediile teologice, care erau fie arestaţi, fie urmăriţi 7. Se constată de asemenea o diferenţă în abordarea de către Securitate a cazurilor catolic şi ortodox, deoarece cele preconizate de către partid pentru cele două culte erau diferite; în cazul Bisericii Ortodoxe Române se dorea  păstrarea acesteia în anumite limite, pe când în cazul catolicilor consideraţi periculoşi datorită relaţiei cu Papa şi în faţa refuzului de a se rupe de acesta, s-a trecut la acţiuni de reprimare totală.  Astfel, ierarhii ortodocşi sunt urmăriţi timp îndelungat, eventual pentru a se strânge materiale compromiţătoare privitoare la trecutul lor. Asupra lor se exercită o presiune constantă  şi sistematică ca un fel de ham ale cărui hăţuri le  ţinea Securitatea. În general se evitau răsturnările spectaculoase, toate măsurile de represiune desfăşurându-se în taină, prin acţiuni care de obicei nu ajungeau la urechile publicului. Totuşi în anumite cazuri, pe care le-am întâlnit, au existat ierarhi care erau urmăriţi special pentru a fi demascaţi, însă cunoscând aceste lucruri ei au evitat să-şi manifeste în mod deschis ostilitatea. Mărturii orale, confirmate de cele scrise, arată că sistemul de informaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române era atât de bine pus la punct, încât Securitatea afla în scurt timp orice conspiraţie. Faima neagră a Securităţii se pare că era cea mai eficientă metodă de descurajare.

În cazul ierarhilor catolici, principalul cap de acuzaţie a fost punerea în slujba intereselor imperialismului, al celui de trădare prin spionaj în favoarea Vaticanului 8, iar măsurile luate împotriva lor au fost integrate codului penal, având loc procese larg mediatizate. De asemenea, în acelaşi dosar consultat de noi rezultă un element aparent paradoxal, acela că rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române a fost adeseori mai radicală decât cea catolică, însă pedepsele au fost diferite, aceasta  ţinând, credem noi, de sprijinul care se bucurau cele două Biserici. Biserica Catolică din România, care avea în spatele ei 1 miliard de credincioşi din toată lumea  şi o logistică impresionantă, era considerată periculoasă, pentru acţiuni mărunte dându-se pedepse grele. Biserica Ortodoxă Română, Biserică naţională izolată  şi neluată în seamă de Occidentul catolic, nu avea acelaşi impact  şi de aceea problemele se rezolvau la un nivel mai de compromis. Faptul că unii sunt martiri, iar alţii nu (ne referim la ierarhie, pentru că în cazul preoţilor simpli majoritatea zdrobitoare o formează preoţii ortodocşi), era programat de puterea exterioară (partidul), care a distribuit fiecăruia rolurile pe care le dorea. În cazul catolic trebuie menţionat că ierarhii din România au sperat foarte mult în sprijinul papei, de aceea,  în primii trei ani, aceştia s-au manifestat foarte radical. Lipsa acestui ajutor i-a determinat şi pe ei să fie mult mai reţinuţi. După anii 1950 atitudinea tuturor cultelor din România este practic aceeaşi faţă de statul comunist.

Obiectivul Securităţii era menţinerea B.O.R. în cadrele trasate de partid, în acest scop făcându-se o atentă supraveghere a acesteia, după cum s-a văzut. În momentul în care situaţia operativă depăşea acest cadru, erau luate măsuri de represiune. De asemenea se luau şi măsuri de represiune cu scop preventiv pentru a descuraja din faşă o eventuală acţiune ostilă. Aceasta consta în avertizări în Securitate, în urmăriri deschise, în lansarea de zvonuri că ar fi colaborator al Securităţii, pentru a-l îndepărta de anturaj (este foarte interesant că din dosare rezultă că sunt informatori cine nu te aşteptai, iar unora care le mersese vestea că au colaborat cu Securitatea când nu au fost de fapt informatori – şi aceasta fiind o politică a organelor de represiune, extrem de eficientă, iar multe din zvonurile vehiculate azi în presă, fiind ecouri târzii ale acţiunii acesteia). Când situaţia se considera ieşită de sub control se acţiona în forţă, prin arestări  şi condamnări masive exercitate asupra diverselor grupuri  „dizidente”. Decretul 410/1959 a însemnat o represiune generalizată asupra B.O.R. şi care avea drept scop o epurare a acesteia de toate elementele considerate duşmănoase. Se poate spune că anul 1959 reprezintă momentul adevărului în ceea ce priveşte raporturile reale Stat – Biserică. Dosarele de urmărire ne prezintă antecedentele acestui eveniment care datează de cel puţin 4 ani înainte. O urmărire sistematică au convins organele de Securitate că reprezentanţii B.O.R. eludau în mod sistematic directivele partidului, încercând să înfiinţeze centre de rezistenţă. Sinteza acestor fapte a fost înaintată ministrului de interne Alexandru Drăghici, care a propus măsuri în consecinţă 9. Materialele demonstrează că motivele acestei represiuni din anul 1959 nu se datorează evenimentelor din lagărul socialist, ci au un caracter intern prin depăşirea periculoasă de către B.O.R. a limitelor impuse de Stat şi Securitate.

În cele ce urmează dorim să inventariem câteva forme de rezistenţă ale B.O.R. cu care Securitatea s-a confruntat. Am încercat să le clasificăm pe nişte trepte care dau seama de legislaţia de atunci, care făcea distincţie netă între manifestările strict religioase  şi cele care ieşeau din spaţiul acesta, rezultând mai multe forme,  şi care Securitatea le aborda în mod diferit, considerându-le cu grade diferite  de periculozitate. De aceea, unele din cele mai radicale au avut viaţă scurtă, Securitatea concentrându-şi toate eforturile în direcţia distrugerii lor. Altele, la un nivel bazic mai greu de controlat, s-au păstrat până în anul 1989. Acestea sunt: Spiritualitatea ca formă de rezistenţă; Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă; Încercări de colaborare a B.O.R. cu diferite culte; Aspecte din rezistenţa ierarhilor ortodocşi.

 

Spiritualitatea ca formă de rezistenţă

 

Una din problemele esenţiale ale ideologiei comuniste era religia. Un marxist moderat, precum Georg Lukács afirma distanţa uriaşă dintre lumea religiei şi lumea construită pe baze filosofico–ştiinţifice: ”Filosofia şi religia merg pe căi principial opuse în constituirea ontologiei”; ”Astfel, religia conturează o imagine a lumii în cadrul căreia <<dorinţele nesatisfăcute în viaţa cotidiană, care transced existenţa cotidiană a oamenilor, dobândesc perspectiva împlinirii într–o altă lume, instituită cu pretenţii ontologice>>. Dimpotrivă, ontologia filosofico–ştiinţifică <<Cercetează  realitatea obiectivă pentru a descoperi spaţiul de mişcare real al practicii reale (de la muncă la etică)>>”10. Doctrina comunistă, construită pe fundamentele ştiinţei (de aici numele de socialism ştiinţific) se proclamă ca adevărata cunoaştere, singura care instituie o lume reală din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu bună ştiinţă de o autoritate malefică, similară demiurgului cel rău, pe care revoluţia comunistă are dreptul să o exorcizeze, arzându–se tot ce este fals şi ambiguu. Tot Lukács consideră că orice demers ontologic îşi are originea în acele grupuri sociale a căror sarcină specială este să ofere societăţii din care fac parte  o interpretare a lumii. Oferind viziuni radical  diferite, în mod normal  statul  comunist  şi biserica se exclud 11.

Din această perspectivă pe tot parcursul perioadei comuniste între statul comunist şi  B.O.R. a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmării a două viziuni radicale despre lume 12. B.O.R. şi-a original discursul  în mod consecvent în revelaţia hristică şi nu pe materialismul comunist, întâlnirea dintre cele două instituţii venind pe tărâmul concret al  binelui poporului. Patriarhul Iustinian a afirmat permanent că credinţa în Dumnezeu este necesară, dându-i omului acea putere de a merge mai departe. Biserica nu aprobă ideologia marxistă, dar dacă punerea ei în aplicare poate aduce rezultate benefice oamenilor, atunci Biserica tolerează coexistenţa 13. Statul comunist a dorit o colaborare cu B.O.R., dar o colaborare absolut specială, în sensul că nu se dorea decât păstrarea unei efigii, a unei mumii, prin care să păcălească pe cei care aveau încredere în biserică. Lupta principală, de bază a preoţilor şi ierarhilor ortodocşi a fost tocmai păstrarea sâmburelui viu al credinţei. Documentele Securităţii arată că  şi simpla rugăciune, slujba duminicală, erau văzute ca forme  de subversiune a puterii comuniste. Cu toate că prin Constituţie libertatea credinţei era garantată,  „cei prea religioşi” erau atenţi supravegheaţi. Prima formă de rezistenţă, cea de zi cu zi, a constat într-o exercitare corectă a slujbei religioase şi oferirea unui cuvânt de învăţătură adecvat credincioşilor. Cei care nu luau în seamă adăugirile formale, neesenţiale despre „binele adus de comunism”, puteau recepta mesajul lui Iisus Hristos care îi îndepărta cel puţin în conştiinţă de ideologia comunistă. Ori statul comunist avea nevoie de un control total şi asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte mulţi preoţi, care nu au făcut altceva decât să se exercite conştiincios misiunea preoţească au fost arestaţi, suferind ani grei de închisoare. Exemplul cel mai relevant în acest sens este „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Ceea ce au făcut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş,  şi alţii, nu era altceva decât o aplicare a învăţăturii mistice a rugăciunii inimii. Această activitate nu avea în mod manifest nici o conotaţie politică, însă Securitatea a interpretat această activitate ca o uneltire împotriva statului comunist. Extrem de relevante sunt următoarele afirmaţii pe care unul din arestaţii în cazul „Rugul Aprins” este obligat să le facă:  Rugăciunea inimii  ”reprezenta forma cea mai exagerată a ortodoxiei, fiind potrivnică şi dăunătoare actualului regim, prin aceea că  cei ce ajungeau să practice această rugăciune în mod corect, trebuia ca tot timpul în afara orelor de somn să repete în gând această rugăciune. Acest lucru ducea la ruperea noastră de regim şi chiar de orice activitate în special de cea politică, pentru ca pentru început să avem la dispoziţie cât mai mult timp liber. În afară de aceasta treptat, treptat deveneam nişte fanatici într-ale credinţei, fiind neapărat siliţi să ne retragem la mănăstire. Sandu Tudor ne-a cerut să şi propovăduim această rugăciune a inimii în rândul celorlalţi  studenţi, lucru pe care eu l-am şi făcut, cum ar fi de exemplu cu Rodica Săulescu   şi alţii de ale căror  nume nu-mi mai reamintesc momentan… Aceasta este  activitatea  duşmănoasă desfăşurată de mine şi celelalte elemente împotriva actualului regim în perioada anilor 1955-1956” 14. Această formă de rezistenţă fie s-a realizat la modul individual, aproape instinctiv, al preoţilor care intuiau că totul ar fi fost pierdut fără o asemenea activitate, fie a căpătat un caracter organizat, sistematic, de organizare de centre de excelenţă spirituală cu rolul de a aglutina în jurul lor pe cei care nu credeau în ideologia comunistă. Pentru început Sandu Tudor dorea ca la Schitul Crasna de Gorj să strângă mai mulţi intelectuali aplecaţi spre monahism, cu binecuvântarea Mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei 15. Iniţiativa eşuând, s-a continuat cu mişcarea „Rugului Aprins”16 cu o largă cuprindere în orizontul monahal românesc (a implicat călugări de la mănăstirile Antim, Rarău, Plumbuita, Căldăruşani, Sihăstria, Putna), experienţa de la mănăstirea Vladimireşti, mănăstiri precum Vâforâta, Tismana, Polovragi 17.

Rapoartele Securităţii arată că la mănăstiri era un aflux enorm de credincioşi 18, fapt de natură să neliniştească autorităţile comuniste  şi care a fost un motiv pentru declanşarea unei represiuni ample prin aplicarea decretului 410/1959. Raportul înaintat de Alexandru Drăghici, publicat de către Constantin Aioanei, este confirmat în dosarele de urmărire întocmite de către Securitate. Din ele rezultă că această rezistenţă, iniţiată  şi înfăptuită în mare parte de preoţii  şi călugării simpli, era cunoscută  şi chiar sprijinită de înalţii ierarhi ai Bisericii printre care cităm pe Patriarhul Iustinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, pe Antim Nica sau de apropiaţi ai acestora ca Bartolomeu  Valeriu Anania 19. Un caz ce poate fi citat este cel al cursurilor de îndrumare spirituală, care de fapt aveau drept scop o educaţie în spirit marxist a preoţilor. Patriarhul Iustinian a dat dispoziţii ca să se insiste mai puţin pe partea teoretică, în bună parte marxistă, şi se facă mai multe slujbe care nu puteau fi afectate de ideologie. Prin urmare orice manifestare religioasă corectă era descurajată de organele represive ale statului, Biserica trebuia să lupte zi de zi  pentru a-şi realiza atribuţiile minime, nemaipunând la socoteală aspectele mai delicate, cu tentă politică clară, pe care statul comunist nici nu concepea să le scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenţă trebuie apreciat la adevărata lui valoare şi menţionat fiecare preot care a încercat să-şi facă datoria, ei fiind eroii mărunţi ce au întreprins o rezistenţă tenace şi cea mai eficientă în ultima instanţă. De la acest nivel se pot analiza formele mai explicite de rezistenţă anticomunistă 5.

 

Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă

 

Un alt nivel al rezistenţei preoţilor ortodocşi a constat în organizarea lor în grupuri  de ajutor reciproc care aveau drept scop sprijinirea morală şi materială a membrilor lor. Se viza îndeosebi ajutorul celor aflaţi în închisoare, iar aceste grupuri au funcţionat la diferite nivele. Un astfel de caz este cel preoţilor arădeni Ilarion Felea, Agheu Ion, Teodor Damian şi alţii, care sprijiniţi de Episcopul Andrei Magieru, organizau întruniri în care discutau viitorul Bisericii şi încercau să ajute familia lui Agheu Ion aflată în închisoare 20. La un nivel mai înalt Patriarhul Iustinian Marina a încercat „recuperarea”  şi ajutorarea preoţilor rămaşi ieşiţi din închisoare 21. Alţi preoţi s-au apropiat de grupurile de rezistenţă armată. Celebre cazuri sunt cele al lui Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana care a colaborat cu gruparea generalului Ioan Carlaonţ 22; călugării Teodosie Filimon, Evghenie Hulea  şi preotul  Ştefan Marcu, ultimul fiind  şi duhovnicul fraţilor Paragină 23 care au condus rezistenţa din munţii Vrancei; stareţul Paulian de la Putna care a cutezat să o ajute pe soţia luptătorului anticomunist Constantin Cenuşă, ieromonahul Filaret Gămălău de la schitul Rarău care a susţinut sistemul de legături   şi aprovizionare al organizaţiei „Gărzile lui Decebal”; părintele Nicolae Donescu din Şuici, ucis de securişti pentru că botezase copilul, născut în pădure, al familiei de luptători Silişteanu din munţii Făgăraşului; ieromonahul Ioasaf de la schitul Pahomie care a susţinut grupurile de luptători de zona Arnota, fapt care a primejduit chiar fiinţa aşezământului monahal amintit 24; sau colonelul Gheorghe Arsenescu  care a primit binecuvântarea în mănăstirea Cetăţuia, din zona Câmpulung-Muscel, iar stareţul Pimen Bărbieru l-a sprijinit moral  şi material 25. Alţi preoţi  şi călugări au sprijinit activ cu alimente  şi adăpost membrii acestor mişcări. De altfel mănăstirile erau locul de refugiu preferat al tuturor celor urmăriţi de Securitate. Dacă erau prinşi, călugării erau aspru pedepsiţi. Aşa s-a întâmplat la mănăstirea Polovragi unde era ascuns colonelul Iulian Popescu, comandant la Odessa, în anii războiului. Fiind descoperit,toţi călugării din mănăstire au fost arestaţi 26.

 

Încercări ale Bisericii Ortodoxe Române de colaborare cu diferitele culte

 

Potrivnic opiniei încetăţenite că Biserica Ortodoxă Română s-a izolat de celelalte culte şi a colaborat cu statul comunist pentru eliminarea altor culte, dosarele Securităţii păstrează în paginile lor mărturii despre anumite încercări de creare a unei mişcări comune a cultelor creştine îndreptată împotriva statului comunist. Am identificat deocamdată trei asemenea proiecte: 1. colaborarea dintre anumiţi ierarhi ortodocşi cu Mişcarea Ecumenică Internaţională şi Biserica Protestantă Norvegiană; 2. cel propus de Visarion Puiu şi de legionarii rezidenţi la Vatican; 3. proiectul Benedict Ghiuş de colaborare al ortodocşilor cu catolicii. Un document referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arată următoarele: pastorul Richard Wurmbrand,  şef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a înfiinţat  şi organizat  în anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Braşov. La ceste reuniuni participau  şi preoţii Gâldău Florian (ulterior plecat în Anglia unde a  ţinut conferinţe la Radio Londra), Gagiu Ion, Drăgulescu Toma  şi episcopul Antim Nica (aflat în anul 1947 în fruntea eparhiei Dunării de Jos, în calitate de locotenent). Durata acestor întruniri era de  două săptămâni zi la zi consecutiv şi au avut loc două asemenea serii 27. Mai lămuritoare sunt notele făcute de ofiţeri de Securitate în  „planul de acţiune informativă Antim Nica”, „ceea ce este mai important din activitatea lui, după 23 august 1944, este faptul că s-a stabilit informativ că Antim Nica a făcut parte din grupul de clerici ortodocşi români care erau în legătură cu organizaţia religioasă <<Mişcarea ecumenică internaţională>> demascată ca oficină de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducătorii clericilor români care era în legătură cu această mişcare. De asemenea, s-a mai stabilit că Antim Nica era în foarte bune relaţii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care iniţiase şi la noi în ţară, după 23 august 1944, o organizaţie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica în anul 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocşi de către această organizaţie a lui Solheim. Şi această organizaţie a fost demascată ca oficină de spionaj a anglo – americanilor. Important[ă] este participarea lui Antim Nica în fruntea clericilor ortodocşi ce erau în legătură cu Mişcarea ecumenică internaţională precum  şi faptul că nu întâmplător era în bune relaţii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american”28.

Securitatea se arăta foarte interesată de activitatea mişcării ecumenice internaţionale şi

de activitatea misiunii norvegiene, încercând blocarea colaborării Bisericii Ortodoxe Române cu aceste instituţii considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost obligată să părăsească mişcarea ecumenică internaţională în anul 1948. Deoarece Securitatea considera colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu respectiva instituţie o cale de evaziune, care împiedica controlul strict al statului comunist asupra instituţiei eclesiastice în discuţie 29. La fel colaborarea cu alte culte cum  este cazul Bisericii norvegiene a fost şi el interzis, Biserica fiind izolată, evenimentele din toamna anului 1948 când Biserica Ortodoxă Română a „acceptat” să participe la desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma, rupând în mare parte punţile cu alte culte religioase. Acest eveniment al colaborării dintre ierarhii ortodocşi şi slujitorii cultelor protestante arată, cu tot caracterul ei limitat, disponibilitatea ortodocşilor, cel puţin în perioada de început a comunismului, la păstrarea vechilor relaţii de prietenie cu celelalte culte religioase. Repetăm, acest lucru îngrijora foarte mult puterea comunistă care era conştientă de pericolul unei unităţi a cultelor religioase împotriva ei.

Un caz mult mai interesant este cel al mitropolitului Visarion Puiu. După cum se ştie, acesta a  fost  şeful Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, cu rangul de mitropolit de Odessa, în perioada 1 decembrie 1942 – 1 decembrie 1943 30. Şansa lui a fost că în luna august anul 1944 a fost trimis cu o delegaţie în Croaţia de către Patriarhie, pentru înscăunarea unui ierarh 31. Evenimentele de după 23 august i-au făcut imposibilă întoarcerea în ţară. Acest lucru l-a salvat de condamnarea la moarte, de către Tribunalul Poporului din Bucureşti prin sentinţa nr. 11 din 21 februarie 1946, pentru activitatea sa desfăşurată în Transnistria, considerată ca o contribuţie la dezastrul  ţării, infracţiune prevăzută de art. 2, lit. j şi pedepsită de art. 3 din legea 312 din 1945 32. După mai multe peregrinări, el se stabileşte la Lonato, lângă Brescia (Italia). De aici el trimite un memoriu organelor de stat, datat 30 ianuarie 1947, prin care justifica toate activităţile sale şi respingea punct cu punct acuzaţiile ce i se aduceau 33. El se declara gata să se întoarcă în  ţară pentru a participa la judecarea recursului. Acesta a fost judecat în lipsă, deoarece Visarion Puiu nu s-a mai întors în ţară, iar pe 7 aprilie 1948 recursul a fost respins 34. Activitatea mitropolitului exilat a fost permanent supravegheată de către Securitate, deoarece se considera că desfăşura în Italia o activitate ostilă statului comunist. Din documentele Securităţii rezultă că Visarion Puiu a fost implicat într-un proiect care relua o idee mai veche de secolul XIX şi reiterată şi în perioada interbelică, cea a trecerii întregului popor român la catolicism. Această idee pornea de la premisa latinităţii funciare a poporului român, care în consecinţă nu poate fi decât de religie catolică, spre deosebire de ortodoxie, care ar fi apanajul slavilor. În volumul XII al dosarului  penal nr. 24.541, la fila 229 există un raport al Inspectoratului Regional de Siguranţă Cluj, datând din 12 noiembrie 1947 în care se citează revista italiană Unita, în care se spunea că Visarion Puiu „care după ce s-a catolicizat în cursul lunii decembrie 1947, urmează a fi sfinţit drept cardinal al Vaticanului. Este primul cardinal de origine română pe care catolicismul îl va utiliza în proiectele de catolicizare a întregii Românii. Această temă s-a discutat în fond de către fostul vicepreşedinte al guvernului antonescian Mihail Antonescu şi papa Pius, cu prilejul vizitei făcute de Antoneşti în Italia în cursul anului 1943. Pamfil Şeicaru a fost câştigat pe acel timp şi el pentru acest plan, dar n-a fost pus în aplicare, deoarece s-a socotit atunci necesar pregătirii opiniei publice printr-o intensă propagandă în acest sens. Teza susţinătorilor catolicizării noastre integrale era: numai renunţând definitiv la ortodoxie vom putea nădăjdui să ieşim din orbita de înrâurire spirituală  şi politică a Moscovei. Catolicismul ne va fi prieten efectiv în faţa opiniei publice mondiale şi va sălta câteva veacuri într-un răstimp scurt spiritualitatea românească. După cum suntem informaţi Puiu Visarion nu este singur la Vatican, ci mai are pe lângă el pe Alexandru Gregorian, fostul director al ziarului <<Sfarmă Piatră>>, apoi Vintilă Horia, poet , scriitor şi fostul director al revistei <<Meşterul Manole>>, care a fost ataşat de presă la consulatul român din Viena şi care astăzi este bibliotecar la Vatican. Toţi aceştia întreţin o activă de propagandă împotriva actualului regim din România, precum  şi pentru catolicizarea poporului român, publicând prin presa catolică din Italia diferite articole care au atingere cu aceste chestiuni”. Din alte documente rezultă că exista un curent de opinie care promova această idee alături de cei menţionaţi în citatul de mai sus, mai ales că în timpul războiului apăruse  şi o dispută catolico-ortodoxă, care a fost aplanată, se pare, în favoarea părţii catolice şi din interese politice. Mai exact este vorba de publicarea unui articol anonim, provocator, la adresa profesorului Teodor M. Popescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, în revista  Unirea de la Blaj. Disputa a fost aplanată politic  şi în favoarea părţii catolice, deoarece articolul de răspuns, denumit Papolatria, al profesorului ortodox, a fost interzis de la publicare de cenzura politică, în anul 1942, pentru ca relaţiile diplomatice cu Italia lui Mussolini şi Vatican să nu fie afectate 35.

Pe de altă parte, ziarul Curentul, al cărui director era Pamfil Şeicaru, publică începând cu anul 1943 mai multe articole referitoare la trecutul Bisericii greco-catolice din Transilvania, prezentări detaliate cu privire la lăcaşurile catolice, mai ales cele din Italia, afectate de război, sau pastorale rostite de prelaţi romano-catolici. Revenind la persoanele amintite în documentul citat, îi precizăm şi pe Horia Cosmovici şi Danciu Agenor, legionari,  care s-au convertit la catolicism şi au încercat să răspândească ideea unei catolicizări generale a românilor. După cum se vede, toţi cei menţionaţi de partea catolică au antecedente legionare clare. Putem explica această atitudine a lor prin dimensiunea religioasă pe care o impusese Legiunea „Arhanghelului Mihail”, membrii ei considerând religia o valoare fundamentală a spiritului uman. Nemulţumiţi de anumite acţiuni de după război ale B.O.R., ei au văzut în catolicism soluţia salvatoare. De altfel Danciu Agenor se referea în felul următor la mişcarea legionară  şi la catolicism: „mişcarea legionară ca bază ideologică este sau era complet greşită, bazându-se pe Biserica Ortodoxă, o Biserică fără perspectivă filosofică. Singurul care a văzut just a fost Moţa, care indignat că se trage cu mitralierele în obrazul lui Dumnezeu, a plecat în Spania,  ţara care a dat un număr atât de mare de sfinţi”. Amintindu-i-se că Spania a dat printre altele  şi Inchiziţia, Danciu Agenor afirma că  „Inchiziţia era o instituţie necesară pe atunci, [care a] salvat multe suflete de decădere. Moţa s-ar fi catolicizat dacă nu murea  şi atunci poate totul ar fi decurs altfel. Mişcarea legionară nu a putut fi adevărată, deoarece nu era catolică, nu cunoştea adevărul absolut al Bisericii Catolice şi de aceea s-a dărâmat, căci Ortodoxia nu poate da nici sfinţi nici eroi, căci aceasta trebuie să aibă har (?!)”36.

După cum se poate observa multe din cele ce se spun astăzi despre Biserica Ortodoxă au o vechime respectabilă de cel puţin 50 ani. Ceea ce ne face să bănuim că disputa ortodoxie-catolicism ce durează de mai bine de o mie de ani cu unele aspecte specifice în ultimii două sute de ani este de fapt fundamentul în care cele întâmplate în epoca comunistă nu este decât un moment între altele. Revenind la activitatea lui Visarion Puiu, rezultă că el se folosea de nunţiul papal de la Bucureşti pentru a ţine legătura cu Eugeniu Suceveanu Laiu, fost locotenent de arhiepiscop de Craiova sau diaconul Ionescu de la catedrala din Craiova 37. De asemenea ieromonahul Damian Pânzaru, un apropiat al lui Visarion Puiu era bănuit de către Securitate că întreţinea legături cu cercurile catolice. Numit intendent la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, după fixarea domiciliului obligatoriu la această vilă a episcopilor greco-catolici, Damian era bănuit că oferea informaţii nunţiaturii despre situaţia celor închişi 38. Acest proiect se pare că era destul de serios, mai ales că în acelaşi dosar există două note informative, din 8 iunie 1949: „Faţă de această situaţie ortodocşii din R.P.R.  se pregătesc şi ei pentru a se apăra şi ei împotriva catolicismului.

Astfel Părintele Profesor Dumitru Stăniloae de la Institutul Teologic Bucureşti, cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut, având sprijinul Mitropolitului Bălan Nicolae al Ardealului, pregăteşte o mişcare ortodoxă de mase pentru ca cu ocazia <<viitoarelor schimbări politice>> credincioşii ortodocşi din ţară să nu rămână la discreţia Vaticanului. Până în prezent la planul domnului (?!) Stăniloae au aderat  şi îşi dau concursul următorii: Lazăr Iacob, profesor universitar pensionar, Căciulă Olimp, bibliotecar la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, diaconul Ion Lăncrăjeanu de la biserica Flămânda din Bucureşti, Aurel Popa, fost secretar general la Ministerul Cultelor, şi profesorul  pensionar Nedrea Constantin, urmând a se sta de vorbă cu profesorii Tudor Popescu, de la Institutul Teologic, Cojocaru Haralambie şi arhimandritul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus” 39. Astfel reapare profesorul Teodor M. Popescu ca apărător al ortodoxiei, alături de celelalte personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române. El fusese un susţinător al Bisericii Ortodoxe prin studii  şi articole care demonstrau autenticitatea acesteia, scrise atât înainte de anul 1944, cât  şi după această dată 40. De menţionat este  şi faptul că toţi cei vizaţi, pentru tabăra ortodoxă, luaseră diferite poziţii strict ortodoxe  şi anticatolice, în diverse studii sau conferinţe 41.

Toate faptele semnalate în acest caz merită studiate mult mai atent deoarece dacă ele sunt confirmate  şi de alte surse  şi au avut un caracter real fără a fi fost o manipulare a Securităţii, ar arăta contradicţiile profunde dintre catolici şi ortodocşi, care au fost incapabili să se unească într-o luptă comună împotriva comunismului. Din aceste materiale, rezultă că Biserica catolică a menţinut mesajul ei de prozelitism  şi de condiţionare a ajutorului de o eventuală trecere a ortodocşilor la catolicism, iar ortodocşii nu au putut primi oferta Bisericii Apusului. Această situaţie  aminteşte de momentul 1453, când creştinătatea nu a putut să se apropie prin respect reciproc într-o coaliţie împotriva Semilunei. De altfel această imposibilitate istorică, a apropierii a acestor culte, a fost semnalată şi de arhimandritul Benedict Ghiuş. În câteva menţiuni pasagere existente în dosarul de anchetă a „Rugului Aprins” se aminteşte că Benedict Ghiuş era preocupat de o apropiere, fără a se da amănunte. Însă a renunţat la idee deoarece considera că sunt prea mulţi factori care s-ar pune stavilă acestui proiect 42. Trebuie precizat faptul că, prin aceste aspecte prezentate aici, B.O.R în frunte cu Patriarhul Nicodim Munteanu, apoi cu Iustinian Marina, care a reuşit, printr-o abilă diplomaţie să se apere în faţa tendinţelor de acaparare canonică a Bisericii Ruse, susţinută de statul sovietic, în interesele sale politice, dar  şi din orgolii ale ierarhiei slave 43, reuşind totodată să nu se izoleze de Occident.

Tot o problemă controversată a istoriei bisericeşti postbelice este cea a înglobării Bisericii greco-catolice de către B.O.R. Act politic clar iniţiat de către P.C.R. la sugestia „fratelui mai mare”, el a venit, este adevărat, pe fondul unei dorinţe mai vechi a Bisericii Ortodoxe de reintegrare a „oilor rătăcite”. Mai departe  încep însă problemele, deoarece încă nu se poate stabili cât entuziasm a depus Biserica Ortodoxă în realizarea misiunii încredinţate de către partid. Chiar şi unii istorici pro catolici au subliniat că ierarhii ortodocşi au manifestat anumite reticenţe faţă de un asemenea act de forţă, care nu rezolva nimic într-un mod durabil. Dosarul penal al profesorului Alexandru Filipaşcu, greco-catolic „revenit” la ortodoxie în mod formal, ne arată care era atmosfera la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, care înglobase şi o parte a cadrelor didactice greco-catolice. Rezultă că atât timp cât nu se trecea la o manifestare deschisă, foştilor greco-catolici le era tolerată de către Nicolae Colan, arhiepiscopul Vadului, Feleacului  şi Clujului, o activitate  „underground” greco-catolică, acesta fiind conştient că majoritatea preoţilor greco-catolici trecuseră la ortodoxie formal, cazul lui Filipaşcu fiind exemplar din acest punct de vedere. El chiar menţionează în mod expres că Patriarhul Iustinian  Marina şi Mitropolitul Nicolae Bălan nu au avut nici o contribuţie la actul de unire, acesta fiind inspirat de Partidul Comunist 44.  Ceea ce am dorit să semnalăm prin cele de mai sus este o nuanţare a imaginii de Biserică lipită strâns de aspiraţiile partidului comunist, aşa cum este acreditată de către anumiţi istorici. Au existat curente de gândire alternativă care, chiar dacă au fost minore  şi cu un impact relativ mic, relevă totuşi o căutare de soluţii alternative în faţa agresiunii comuniste. Ele aparţin unor ortodocşi  şi credem că acest lucru arată că atunci când abordăm problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de statul comunist trebuie să avem în vedere persoanele  şi nu instituţia ca atare. Greşelile unor ierarhi nu trebuie să impieteze asupra Bisericii, care este veşnică. Afirmaţii precum cele lansate de Danciu Agenor nu credem că pot fi luate în discuţie la modul serios.

 

Câteva aspecte din rezistenţa ierarhilor ortodocşi

 

Principala  critică care este adusă B.O.R. în perioada comunistă priveşte atitudinea ierarhiei acesteia, considerată excesiv de obedientă şi care a acceptat cu uşurinţă colaborarea cu puterea comunistă. Se consideră că atitudinea nevertebrată a ierarhiei a influenţat în mod decisiv atitudinea întregii Biserici, turma urmându-şi cu fidelitate păstorii obedienţi. Ori, acest lucru nu este adevărat, preoţii simpli ignorând adesea semnalele oficiale date de ierarhie. Sub acest aspect al ierarhiei se poate constata cea mai spectaculoasă diferenţă între cultul ortodox şi cultele romano şi greco-catolic. Dacă în cazul ultimilor aproape toată ierarhia a fost arestată, mulţi pierind în închisoare, în cazul ortodox acest lucru nu a existat. Acest lucru creează un serios handicap, când se discută meritele diferitelor culte în rezistenţa anticomunistă. Fără a minimaliza câtuşi de puţin meritele ierarhilor martiri ai celorlalte culte, încercăm să oferim o interpretare a cazului ortodox care să depăşească un pic tradiţionala idee a supunerii tradiţionale a B.O.R. faţă de stat, reală, dar care trebuie nuanţată.

Trebuie amintit că organizarea B.O.R. în anul 1948 dă seama de evoluţia istorică îndelungată care începe cu Alexandru Ioan Cuza, de instrumentalizare a B.O.R. într-un simplu instrument al statului, tendinţă sprijinită din timp de factorii de putere  şi de intelectualitatea laică a epocii. Bisericii Ortodoxe Române i s-au retezat toate acele mijloace prin care se putea manifesta ca o voce distinctă în spaţiul social românesc. Perioada interbelică a fost un moment important de renaştere spirituală în care numeroşi membrii ai Bisericii au cerut o mai mare libertate faţă de stat. În acest sens trebuie interpretate lupta împotriva concordatului din anul 1927, nu ca o încercare de stopare a influenţei catolice, ci mai mult ca o dorinţă a B.O.R. de a căpăta o libertate de mişcare similară Bisericii patronate de Vatican 45. Timpul scurt nu a permis însă o  realizare a acestor planuri, puterea comunistă găsind o Biserică Ortodoxă slabă aflată încă în căutarea identităţii. De aceea  şi  ţinând cont de faptul că era Biserică majoritară, puterea comunistă a dorit instrumentalizarea acesteia în folosul ei, deoarece era conştientă că nu era deloc uşor să smulgi brusc sentimentul religios din sufletul poporului. Relaţia dintre statul comunist  şi Biserica Ortodoxă a luat cel puţin, aparent, formele unui pact prin care, în schimbul sprijinirii puterii comuniste,  B.O.R. ar fi primit în schimb dreptul de a-şi exercita liber cultul. Cel puţin teoretic, Bisericii îi erau cenzurate manifestările temporale, nefiindu-i afectate aspectele strict religioase. În cazul Bisericilor catolice se intervenea cu brutalitate în însăşi dogma acestora (primatul papal) 46, ceea ce însemna modificarea fundamentului acesteia.

În acest sens este cât se poate de firească reacţia ierarhilor acestor culte în condiţiile radicalismului cerinţelor puterii comuniste. Trebuie amintit că în cazul Bisericii Ortodoxe din Bizanţ, dar şi mai târziu, de câte ori a fost pusă în discuţie dogma reprezentanţii clerului s-a revoltat. În schimb au fost mult mai flexibili în ceea ce priveşte aspecte de ordin politic, ajungându-se de multe ori la un aranjament. Un asemenea aranjament a fost făcut şi de P.C.R. cu noul Patriarh Iustinian, sprijinit de acesta, aranjament care reprezintă în mod evident un regres faţă de situaţia anterioară. Această opţiune a fost criticată cu asprime, mai ales de diaspora care l-a considerat pe Iustinian un trădător. Evident, se poate discuta dacă ceea ce a ales să facă avea alternativă sau nu. Ceea ce vrem să arătăm noi aici este că odată stabilite cadrele colaborării cu statul comunist, Iustinian a încercat din toate puterile să menţină cadrul iniţial şi să evite noi abuzuri ale puterii comuniste. În acest sens din documentele Securităţii rezultă că a fost un partener incomod pe care Securitatea a încercat chiar să-l înlăture. Singurul document care demonstra o atitudine ostilă a Patriarhului Iustinian faţă de regimul comunist era cel publicat în  Cartea  Albă  a  Securităţii, vol. II, p. 172, în care Patriarhul îşi exprima credinţa că  comunismul nu va dura mai mult de 50 de ani. Numai pe acest document s-ar putea interpreta că aceasta a fost o răbufnire singulară a „patriarhului roşu”.

Iată câteva documente care  arată conştiinţa ierarhilor ortodocşi în faţa situaţiei care se aflau şi atitudinea patriarhului Iustinian în faţa încercărilor puterii comuniste de a modifica statu-quo-ul  şi de a impune Bisericii noi cedări.  Un exemplu deosebit este dat de analiza  lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, care face o radiografie completă asupra situaţiei Bisericii. El afirmă  <<că Biserica trece prin momente destul de dificile şi că se cere o abilitate şi o diplomaţie extraordinară pentru a face faţă tuturor cerinţelor de ordin politic>>, <<că slujbele solemne cu episcop sunt considerate şi privite defavorabil de stăpânirea lumească>>, <<că lumea inteligentă şi credincioasă îşi dă seama de poziţia actuală a Bisericii şi înţelege toate restricţiile la care este supusă>>. Ca  să pătrundă mai adânc în conţinutul adevărat al părerilor episcopului, sursa a încercat să aducă <<elogii>> conducerii Bisericii, care cu toată propaganda antireligioasă a reuşit să menţină bisericile deschise, la care Antim a răspuns <<că meritele acestea se bazează pe mari sacrificii>>, <<că Biserica a trebuit să cedeze complet poziţiile ei ce le–a avut  şi să se înregimenteze în opera de sprijinire a unui regim ce luptă pentru distrugerea ei>>, <<că clerul de astăzi duce o dublă existenţă, pe de o parte vorbeşte de Iisus Hristos şi de Sfânta Evanghelie şi pe de altă parte se roagă pentru mântuirea duşmanilor săi şi ai lui Iisus Hristos>>, <<că are însă convingerea că sentimentul religios trăieşte astăzi mai intens în oameni de cum trăia înainte>>, <<că Biserica creştină ca să poată exista trebuie să evadeze din sistemul dogmatic în care a trăit  şi să fie mai elastică>>, <<că e nevoie de multă înţelepciune  şi tăcere, fiindcă nu i–ar conveni nici unei stăpâniri atee să intre în război cu sentimentul religios al popoarelor datorită faptului că nu se poate preciza cine va fi învingătorul>>, <<că istoria este plină de exemple când în luptele religioase aproape întotdeauna religia a învins  şi că un sistem mondial religios cu o existenţă de 2000 de ani nu poate fi distrus cu uşurinţă>>. Antim a continuat << că i se pare că şi comunismul s–a convins de aceste adevăruri, fiindcă caută să limiteze sfera de activitate a Bisericii şi s–o dirijeze pe un alt făgaş decât cel iniţial, adică s–o facă aparent colaboratoare, dar nu îndrăzneşte să treacă la desfiinţarea ei>>, <<că a încercat Stalin în anul 1930 să dărâme  şi să transforme bisericile în hambar, să deporteze pe preoţi în Krikovka, dar până la urmă a revenit asupra măsurii, deoarece conflictul religios făcea imposibilă înfăptuirea colhozurilor>>”47 şi  „că astăzi viaţa spirituală a dispărut; că materialismul a covârşit toate şi că toată civilizaţia aparentă nu este decât un mare regres moral şi spiritual în care omul nu are altceva de făcut decât să mănânce şi să muncească, să asculte şi să facă propagandă, pentru o idee al cărei adevăr nu se vrea confirmat de realitate şi pe care nu-l simpatizează, dar pe care îl tolerează forţat”48.

Un document foarte interesant este cel în care Patriarhul Iustinian are o atitudine extrem de critică faţă de situaţia Bisericii din Basarabia. „De o vreme încoace, este bântuit de rele gânduri patriarhul. Este supărat foc pe toată lumea şi ar vrea să facă totul aşa cum a făcut acum 10 ani, fără nici o împotrivire. Când vede că se loveşte de împotriviri, vorbeşte fără măsură şi zice că se retrage din scaun. Îşi  tot face bilanţul activităţii şi se vaită că i se năruie opera. Vorbind  deunăzi în prezenţa lui Justin Moisescu, a lui Firmilian Marin şi a sa Antim Nica, patriarhul spunea nişte lucruri atât de necontrolate, încât toţi au îngheţat. Astfel, zicea că el a discutat cu Alexei (Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii) şi cu Carpov (fostul preşedinte al Comitetului de Culte la Moscova, chestia Basarabiei) şi le–a spus că Biserica rusă duce acţiune de deznaţionalizare a românilor din Basarabia, fiindcă nu–i lasă să folosească limba română în Biserică, ci numai cea slavo–rusă. Le–a mai spus că el va ridica problema aceasta în for interortodox, căci se procedează necanonic. Carpov care asculta atent, l–a felicitat în mod discret printr–o strângere de mână pe la spate. Trecând apoi în grădina mănăstirii Antim,  şi acolo fiind de faţă  şi Episcopul vicar Teoctist [Arăpaşu], Episcopul Antim [Nica] a continuat: Pe patriarh l–a intrigat şi l–a preocupat chestiunea Bisericii din Basarabia, fiindcă a primit scrisori de acolo şi chiar o telegramă din partea arhimandritului Varlaam Chiriţă, prin care acesta declara că nu este canonică jurisdicţia lui Alexei asupra Bisericii din Basarabia şi cerea ca el să fie primit sub jurisdicţia lui Iustinian Marina. Aceeaşi telegramă o trimisese Chiriţă şi lui Alexei. Ca urmare, Alexei l–a socotit ieşit din clerul Bisericii ruse şi nu i–a mai dat nici o ascultare, iar după aceea a ajuns mai rău”49.

Decretul 410/1959 a produs ample tulburări în rândul Bisericii. Desfiinţarea multor mănăstiri  şi instituirea de criterii extrem de restrictive pentru intrarea în monahism a stârnit reacţia Patriarhului Iustinian, care prin diferite mijloace a încercat să salveze cât mai multe dintre lăcaşurile monahale. Astfel „În ziua de 14 octombrie, patriarhul a vizitat mănăstirea Ciorogârla. El a venit la mănăstirea Ciorogârla ca să ia parte la slujbă şi în acelaşi timp să încurajeze călugăriţele care au mai rămas în această mănăstire, ca să nu părăsească mănăstirea. La întoarcere spre Bucureşti, patriarhul a spus sursei: <<Când în ţară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desfiinţa şi eu mănăstirile Ciorogârla şi Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în fiinţă. Trebuie să avem şi aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta şi eu străinilor când ne vizitează ţara. N-am ce arăta la Pasărea şi la Ţigăneşti, care sunt ca nişte sate fără frumuseţe. Dacă Departamentul Cultelor nu este în stare să rezolve această problemă, mă voi duce la primul-ministru şi-l voi aduce aici. Să vadă şi el ce am făcut noi şi de ce cerem ca să fie mănăstire la Ciorogârla. Dacă Mitropolia Moldovei are dreptul să-şi menţină patru mănăstiri mari şi diferite schituri, eu am dreptul să am până la 10 mănăstiri. Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi vicari  şi am  şi un număr mai mare de credincioşi. Vom fixa numărul călugăriţelor pentru mănăstirile ce voi cere  să ne dea autorizaţie. La Pasărea şi Ţigăneşti vom fixa câte 120 de călugăriţe. La Ciorogârla şi la Ghighiu vom fixa câte 60 de călugăriţe, iar la Suzana 50 de călugăriţe. De la Pasărea vom aduce la Ciorogârla, iar de la Ţigăneşti şi Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la mănăstirea Cernica să lucreze cu atelajele lor – maşini – pământul de la mănăstirea Pasărea, iar cei de la mănăstirea Căldăruşani să lucreze cu maşinile lor pământul de la Ţigăneşti şi Ghighiu>>”50. Alte surse ne confirmă diplomaţia de care a dat dovadă Patriarhul Iustinian în chestiunea  monahală din Republica Populară Română (R.P.R.) într-o notă informativă din 12 august 1960: „În primul rând trebuie să părăsească mănăstirile cei care au făcut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totuşi sunt încă în mănăstiri. După aceasta trebuie să plece toţi aceia care n-au vârsta legală  şi n-au studii corespunzătoare (…). Patriarhul stă însă pe aceeaşi poziţie în legătură cu tineretul din mănăstiri care are şcoala monahală. Ori de câte ori are ocazie, asigură şi încurajează pe călugăriţele tinere, cu şcoli monahale sau seminar, să stea în mănăstiri că are el grijă de ele. Aşa i-a spus călugăriţei Heruvima Pica, de la mănăstirea  Ţigăneşti, absolventă a seminarului de la mănăstirea Horezu: <<Să staţi liniştite acolo. Am eu grijă de voi. Chiar dacă vin unii şi încearcă să vă tulbure, nu le daţi nici un fel de ascultare>>”51.

Documentele studiate ne conturează imaginea unei situaţii apropiată de ceea ce s-a petrecut în cadrul relaţiilor dintre sultanul otoman şi patriarhul de Constantinopol: o înţelegere tacită între cele două puteri dintre care prima a avut permanent tendinţa să încalce hotarul celeilalte. Acceptând anumite compromisuri printre care credea că salvează fundamentele Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Iustinian s-a văzut confruntat pe parcursul îndelungatei sale păstoriri cu încălcări repetate ale statu-quo-lui stabilit iniţial. Spre cinstea lui, el s-a opus, după cum s-a văzut, unor noi limitări ale drepturilor Bisericii. Şi rezistenţa Bisericii la nivel înalt a căpătat înfăţişarea sinuoasă a rezistenţei creştinilor din Imperiul otoman, neexistând o confruntare directă pe baza principiilor de drept. Soluţia puterii comuniste a fost  şi ea tipic otomană: promovarea în fruntea ierarhiei a unor oameni mult mai flexibili. Patriarhul Iustinian Marina a murit din cauza supărării provocate de demolarea Bisericii Enei. Patriarhul Justin Moisescu, calificat în unele cercuri eclesiastice drept politrucul comuniştilor, a fost mult mai elastic decât Iustinian Marina, fiind dispus la mai multe compromisuri. Dar şi el a avut o limită în faţa presiunilor comuniste, peste care nu a putut trece. După cum se vehiculează în unele cercuri bisericeşti, moartea i s-ar fi tras şi lui de la supărarea provocată de intenţia lui Nicolae Ceauşescu de a demola mai multe biserici din Bucureşti. Evenimentele din anul 1989 a rezolvat din exterior o situaţie ce părea tot mai compromisă. Din documentele cercetate rezultă că ierarhii ortodocşi din anul 1948 considerau instaurarea comunismului ca foarte scurtă, iar compromisurile făcute erau de moment. În cei 50 de ani de comunism s-a intrat într-o spirală a compromisurilor care au limitat tot mai mult rezistenţa Bisericii. Ceea ce nouă ne pare o atitudine realistă în condiţiile cumplite ale anilor 1950, ridică semne de întrebare în anii 1980, când tot sistemul comunist scârţâia din toate încheieturile. Comunismul a reprezentat cea mai grea perioadă din istoria B.O.R. Ea în primul rând trebuie luată ca prilej de învăţătură din care Biserica să tragă concluzii necesare, să-şi precizeze mai bine scopurile în societatea românească şi să-şi creeze mijloacele pentru a şi le îndeplini.

 

Câteva concluzii şi încheierea

 

Aşadar, fiind incapabil de creaţie, comunismul, cu instituţiile sale specifice, dintre care Securitatea, în primul rând, a distrus fără să poată pune nimic în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe este incontestabilă, se impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale. Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni se impune  ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul istoric.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită. Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de a-ţi păstra umanitatea.

În altă ordine de idei, de pildă, în cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel: cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie, cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici, creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei din prima categorie; mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un asemenea spaţiu; au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte.

Aşadar, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea, realizând ceea ce părea imposibil – izbânda în faţa comunismului. Între altele, parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală,  într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă.

Altfel spus, în urma materialului consultat, a rezultat că, în pofida tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie, ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului şi a instituţiilor sale, este astăzi mai mult ca oricând, o obligaţie morală, intelectuală, politică, socială. Statul român, democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi, aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul totalitar.” (http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf,  p. 448.) Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de (dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit.

Prin urmare, comunismul cu mijloacele sale specifice, de tortură şi prigoană, între care – la loc de cinste a fost Securitatea comunistă, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste trebuie să funcţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoaşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Aşadar, Ortodoxia sau creştinismul „în duh şi adevăr” înseamnă viaţă sfântă şi ea trebuie trăită de toţi membrii Bisericii credincioşi sau clerici , iar pentru trebuinţele misionare ale Bisericii se pot înfiinţa la nivel parohial, asociaţii de interes comunitar-parohial care să poată atrage cât mai multe persoane, de toate categorii sociale şi de toate vârstele la biserică. În aceste vremuri, contemporane şi post-moderne, integrarea ţării noastre în familia europeană instituţionalizată este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atenţie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe de altă parte Biserica noastră poate contribui la reaşezarea ţării pe un nou fundament şi anume cel spiritual prin păstrarea identităţii spirituale creştin-ortodoxe şi culturale a poporului roman, şi prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare, europene.

Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre stat, etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural, de-a lungul timpurilor. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserică – “Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui!…” viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia Cerurilor!…

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

 

Rezumat

 

Studiul de faţă doreşte să aducă în atenţia celor interesaţi de istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române, în context internaţional şi naţional, mai exact spus, sub regimul ocârmuirii totalitare şi comuniste, şi interacţiunea sau relaţia ei cu câteva dintre instituţiile Statului totalitar Român de atunci, între care la loc de frunte a fost instituţia Securităţii comuniste, câteva informaţii, date şi elemente ce pot contribui la identificarea şi edificarea acestei perioade şi la circumscrierea ei în marea istorie, destul de zbuciumată, a lumii, a credinţei creştine şi a bisericii din această ţară.

Lucrul acesta este unul destul de îndrăzneţ şi, deci, suficient de riscant pentru că încă nu avem toate date necesare elaborării unui tablou complet şi întreg, căci nu avem încă, toate cazurile, împrejurările şi situaţiile elucidate, aşa încât au fost şi încă vor mai fi foarte multe încercări, studii, cărţi şi articole în vederea lămuririi acestui capitol din istoria ţării şi bisericii româneşti, cu convingerea că toate au contribuit, contribuie şi vor contribui la o cât mai completă şi mai corectă cunoaştere a istoriei acestor ani, mai cu seamă de către noi, tinerii, care nu am (prea) trăit acele vremuri destul de vitrege, pentru cei mai mulţi dintre cei care au trăit atunci.

În ideea atingerii acestui deziderat am folosit mai multe studii, articole, cărţi şi materiale pentru evocarea vremurilor în care şi-a desfăşurat activitatea Biserica Ortodoxă Română – pe care am prezentat-o în materialului de faţă, într-un context mai amplu, pentru a fi mai bine înţeleasă perioada şi ostilităţile cu care s-a confruntat, precum şi influenţele (bune şi, mai ales rele) ce veneau atunci dinspre răsărit…

 

 

Note bibliografice:

 

1 Conform unei note informative din 15 aprilie 1960 iată  ce  spunea arhiereul, pensionat de comunişti, Pavel Şarpe (prorectorul Centrului de îndrumări misionare Curtea de Argeş) într-o discuţie cu  informatorul:  „…conducerea ţării se dă urât la preoţi. Ei sunt arestaţi fără motive, şi anume sunt arestaţi cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv că sunt: chiaburi, mistici, <<foşti legionari>>, că au camuflat aur, arme etc.  şi câte alte asemenea  motive (…)” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 709, vol. II, f. 93).

2 Vezi declaraţia din [1949-1950], dată de  informatorul  „Salcâm” despre părerea  episcopului locotenent al Dunării de Jos: „ (…) Episcopul Antim Nica, ne propovăduieşte că regimu[l] de astăzi este trecător, credinţa va învinge, comuniştii sunt trădătorii  ţării, noi preoţii să fim la datorie. Anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist” (Ibidem, dos. nr. 701, vol. II, f. 329, 346) sau, la predarea patrimoniului fostei episcopii de Huşi,                                                                                                                                                   desfiinţată de puterea comunistă, la 28 februarie 1949, episcopul Grigorie Leu era de părere că: „până după Paşti se vor produce schimbări în ţară şi străinătate, care poate nu va mai fi nevoie de a preda inventarul” (Ibidem, f. 171).

3 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 416-416v (Declaraţie a lui Sandu Tudor, aflat în puşcărie şi luată de un informator, din data de 3 iulie 1958).

4 Apud N. Hurjui, Episcopul Grigorie Leu. Omul şi fapta (teză de doctorat susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti), Bucureşti, 1999, p. 249.

5 După aplicarea decretului din 4 august  1948  care  privea  laicizarea  învăţământului românesc, reacţiile nu au întârziat să apară. Astfel, Grigorie Leu, episcopul de Huşi, a  ţinut   în judeţul Fălciu (astăzi în jud. Vaslui) o şedinţă regională cu preoţii din patru judeţe şi le-au spus că, dacă în şcoli s-au suspendat orele de religie, acestea să fie predate de preoţi în biserică. Li s-a cerut preoţilor să meargă din casă în casă şi să ceară părinţilor copiilor de până la 18 ani să-şi lase copiii la biserică pentru a primi învăţătura bisericească (L. Grigorescu, Politica de laicizare a slujitorilor Bisericii  şi a credincioşilor, în Analele  Sighet, vol. VII, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 103); acelaşi episcop a înfruntat ordinele partidului de detronare a sa şi desfiinţare a scaunului de Huşi, pentru ca în cele din urmă să se resemneze  cu inevitabila aplicare a voinţei comuniste, în speranţa unei căderi apropiate a sistemului (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol.  II,  f. 171; Magazin  Istoric, an

XXVIII, nr. 7, iulie 1994); se pare că acest ierarh a fost otrăvit cu arsenic, murind astfel la 1 martie 1949, potrivit analizelor preliminare efectuate de medicul Valentina Leu la data de 2 martie 1949 (apud N. Hurjui, Op. cit., p. 288-293).

6 Ibidem, propus în şedinţa sinodului permanent al B.O.R. din 26 mai 1946, alături de P.S. Lucian Triteanul al Romanului şi P.S. Cosma Petrovici.

7 „Eşti legionar pentru că eşti teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”, astfel i se spunea profesorului Teodor M. Popescu, de la Facultatea de Teologie,  în  timpul anchetei, deşi nu era preot,  şi mai ales că avusese o poziţie antilegionară clară în perioada interbelică  şi după (Bibl. Sf. Sinod, ms. nr. 116, Ing. Vasile M. Popescu, Teodor M. Popescu, patriot, teolog, istoric, profesor  şi pedagog. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1984, f. 228). În penitenciarul Aiud acesta avea să fie considerat tot legionar, deşi la proces nu i se găsise această vină (A.M.J., fond penal, dos. nr. 39.238, vol. I, f. 9v-10v; vol. III, f. 1-1v).

8 După denunţarea concordatului cu Vaticanul, de către statul român (17 iulie 1948), preluarea şcolilor catolice de către stat  şi reducerea scaunelor episcopale de la 6 la 2 (18 septembrie 1948), Vaticanul a protestat faţă de atitudinea luată de conducerea R.P.R. în privinţa Bisericii romano-catolice. Ca atare în şedinţele secretariatului C.C. al P.M.R. (după 20 octombrie 1948) s-a luat  în  discuţie problema catolică, punându-se în vedere chiar ruperea relaţiilor diplomatice. Astfel,  Ana Pauker propunea ca : ”să găsim  elementele pentru a rupe relaţiile cu Papa pe baza unor infracţiuni  de drept comun pe care popii catolici le săvârşesc – trafic de valută” (L. Grigorescu,  Op. cit., p. 105-109), precizându-se că agentura romano-catolică este folosită de  cercurile imperialiste anglo-americane, iar ca măsuri, printre altele, s-au propus: „crearea unei mişcări opoziţioniste în sânul Bisericii catolice; izolarea vârfurilor catolicismului duşmănos regimului nostru prin demascarea imoralităţii  lor, a infracţiunilor de drept comun săvârşite   şi a legăturilor trădătoare existente cu cercurile imperialiste străine care îi susţin moral  şi material” (Ibidem). În  şedinţa secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948 s-a răspuns Vaticanului în termeni foarte duri acuzându-l  că este agentură a imperialismului anglo-american care doreşte să provoace statul  şi poporul român (Ibidem); aceeaşi acuzaţie este surprinsă şi în corespondenţa dintre diplomatul francez Wladimir  d`Ormesson, fost ambasador la Vatican şi cardinalul Eugene Tisserant, secretar al Congregaţiei Bisericii Orientale, întreţinută între 1946-1956  (S. Guinle-Lorinet, Bisericile din România în anii cincizeci, văzute de Vatican, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 34 (1/2001), p. 62-69); relevant este cazul lui Ioan Scheffler, episcop romano-catolic de Satu-Mare, care în 1952, împreună cu alţi preoţi, era acuzat de „activitate de spionaj desfăşurată în favoarea Vaticanului”  (A.M.J., fond penal, dos. nr. 18.340, vol. III, f. 368-372).

9 C. Aioanei, F. Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în Altarul Banatului, 2001, nr. 1-3, p. 89-99; Cr. Vasile, Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii `50, în Analele Sighet. Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, vol. VIII, Bucureşti, Fundaţia Academică Civică, 2000, p. 179-189; este vorba de un referat din 6 octombrie 1958, semnat de Al. Drăghici, în care se vorbeşte de „tolerarea pe mai departe a numărului mare de elemente legionare şi reacţionare în mănăstiri, cât şi menţinerea numărului mare de mănăstiri unde numărul de călugări se înmulţeşte încontinuu cu elemente îndoctrinate cu idei contrarevoluţionare, [şi care] prezintă un pericol social” şi, în consecinţă, propunea ca: „elementele legionare şi elementele  care au avut  funcţiuni în aparatul de stat burghezo-moşieresc”, care sunt călugări în mănăstiri, episcopii, mitropolii şi patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainei călugăreşti şi să nu li se mai permită  întoarcerea la mănăstiri; desfiinţarea seminariilor monahale  şi interzicerea de către călugări  şi călugăriţe a frecventării  cursurilor  la Institutul Teologic; pe viitor, intrarea

în monahism să se facă numai cu avizul împuterniciţilor regionali pentru culte;  interzicerea cu desăvârşire ca pe viitor, să se înfiinţeze mănăstiri sau schituri; numărul de mănăstiri  fiind prea mare, să fie redus la jumătate; interzicerea elementelor tinere în mănăstiri, fixându-se limita de vârstă de la 50 de ani în sus.

 

10 Ibidem Apud  S. Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Bucureşti, 1991, p. 165.

11 Ibidem.

12 De remarcat este directiva  referitoare la problema religioasă din „Directivele de bază ale N.K.V.D.”, din 2 iunie 1947, pentru  ţările din orbita sovietică. Astfel directiva nr. 34 spunea: „Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să  rezulte o antipatie generală împotriva acestora. Este necesar să fie puse sub observaţie tipografiile  bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar  şi cel al ceremoniilor de înmormântare” (în Memoria,  revista gândirii arestate, nr.8, p.80); după cum se observă nu se vorbeşte de desfiinţarea  Bisericii, ci de folosirea ei în scopurile urmărite de sistemul comunist şi aceasta după experienţa sovietică (desfiinţarea Bisericii ruse şi reînfiinţarea ei în anul 1943).

13 Iustinian, Patriarhul României, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, Bucureşti, vol. I, 1948, p. 18; vol. IV, 1952, p.56; vol. VII, 1962, p. 77; vol. X, , 1971, p. 82 -84.

14 A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. II, f. 217.

15 Ibidem, vol. I, f. 101-106, proces verbal de interogatoriu din 12 martie 1958, luat  lui Alexandru Făgeţeanu; vezi şi declaraţia din 1 iulie 1958 despre Sandu Tudor, dată de un informator în puşcărie (Ibidem, vol. VI, f. 423-426).

16 Roman Braga în Procesul Verbal de interogatoriu din 27.07.1958, declară: ”Activitatea dusă de mine în perioada anilor 1953-1958 este într-adevăr ostilă regimului actual, însă nu i-am dat o formă legionară, ci spirituală, adică antimaterialistă, urmărind prin ea în schimb  acelaşi scop, adică îndepărtarea a cât mai multe elemente şi în special din rândul tineretului studios, de regimul actual şi gruparea lor în mănăstiri. Această activitate spirituală am dus-o cu scopul intenţionat duşmănos la adresa regimului actual, activitate care a constat în următoarele: Am  păstrat în biblioteca mea cărţi cu conţinut duşmănos regimului actual cum ar fi de exemplu Destinul omenirii de autorul P. P. Negulescu şi altele, pe care am neglijat intenţionat să le îndepărtez, deoarece după concepţia mea anticomunistă, le-am  considerate de <<valoare>>. Am scris note, rezumat şi comentarii antimaterialiste cu privire la ideologia marxistă şi alte teme… În perioada anilor 1953-1958 în mod consecutiv şi cu scop duşmănos regimului democrat, am făcut educaţie anticomunistă în rândul tineretului şi  în special a celui studios, deoarece speram ca astfel reuşind să-i rup de regim  şi de concepţiile sale şi apropiindu-i de mănăstire, aceştia nu vor mai contribui cu nimic la menţinerea şi consolidarea acestui regim, fapt ce putea să uşureze prăbuşirea sa (…); am participat la  meditaţiile ţinute  în anul 1957, vara, de către stareţul schitului Sandu Tudor, de la mănăstirea Rarău (Roman Braga şi Sandu Tudor au făcut educaţie antimaterialistă  studenţilor  Gheorghe Văsâi, Rădulescu Nicolae şi Şerban Mironescu)” (A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. I, f. 278); Roman Braga fusese condamnat în anul 1949  conform sentinţei nr. 210 la 5 ani temniţă grea şi trei ani degradare civică (Ibidem, f.261) pentru acuzaţia că ar fi făcut parte dintr-un cuib legionar din cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Din sentinţă rezultă că s-a înscris în Mişcarea Legionară în anul 1946, iar  activitatea  sa „subversivă” a constat în strângerea de ajutoare pentru legionarii închişi  şi diferite acţiuni  de  protest la adresa acţiunilor comuniste (redactarea de manifeste contra sărbătoririi zilei de 1 mai în sâmbăta Paştelui). A fost eliberat din închisoare în anul 1953 şi rearestat  pentru activitatea în „Rugul Aprins”; despre iniţiativa edificării mai multor centre de rezistenţă spirituală,  de ordin monahal, de către Sandu Tudor vezi în procesele verbale de interogatoriu din 30 iunie şi 19 iulie 1958 luate lui Roman Braga (Ibidem, f. 286-287v; 295-296v).

17 În ceea ce priveşte  mănăstirile, în toate documentele studiate se relevă preocuparea Securităţii de a controla activitatea acestora, fiind considerate unele  din  cele mai puternice centre de rezistenţă anticomuniste, prin prestigiul lor spiritual şi prin ajutorul care-l ofereau luptătorilor din munţi. În  adresa Direcţiei a III-a, informaţii interne, către Direcţia a VIII-a, anchete penale, din data de 23  iunie 1958,  se cere  să se scoată de la anchetaţi activitatea contrarevoluţionară de la mănăstirile Cernica, Vâforâta  şi Tismana  şi rolurile jucate de Athanasie Glatcovschi, stareţul mănăstirii Cernica, de vicarul patriarhal Antim Nica şi de Bartolomeu Anania (Ibidem, vol. VIII,  f. 191). Cazul Rugul Aprins şi alte anchete ale Securităţii a convins  puterea comunistă să ia măsuri dure împotriva mănăstirilor, concretizate prin decretul  nr. 410 din anul 1959.

18 Vezi nota informativă din 27 octombrie 1951 unde se vorbeşte despre numărul imens de credincioşi veniţi pentru a se închina la moaştele Sf. Dimitrie Basarabov, în zilele de 26-27 octombrie, la catedrala patriarhală (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. III, f, 21).

19 Vezi adresa Direcţiei a III-a din M.A.I. către Direcţia regională M.A.I. Ploieşti din data de 18 martie 1958, prin care se cereau informaţii despre legăturile lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, Bartolomeu Anania bibliotecar al Patriarhiei şi „alte elemente  legionare din cadrul Patriarhiei” (se menţionează şi numele lui Nicolae Popoviciu, fost  episcop de Oradea, pensionat în anul 1950 la mănăstirea Cheia) cu monahii arestaţi la mănăstirea Vâforâta (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 175-176), relaţii care ni se confirmă şi din alte note informative din această perioadă.

20 A.M.J., fond penal, dos. nr. 38.408, vol. III, f. 147-168 (Sentinţa nr. 347 din 14 martie 1959,  dată de Tribunalul Militar Regiunea a 3-a, Cluj).

21 Într-o notă informativă din 30 iunie 1961 vorbindu-se de numărul mare al călugărilor de la Antim (se hotărâse transformarea mănăstirii în parohie)  se  aminteşte  şi de un călugăr, eliberat din închisoare:  ” (…) a mai făcut acolo (patriarhul – n.n.) şi un diacon, om de treabă, dar indezirabil – pe unul Mărăcine. Acesta fusese osândit la mulţi ani de puşcărie, apoi a studiat teologia şi patriarhul l–a găsit bun să–l facă diacon în Bucureşti şi încă voia să–l pună la catedrală. Toţi au fost surprinşi că pe un om atât de vulnerabil îl ia patriarhul în braţe cu aşa elan. Ba vroia să–l facă şi bibliotecar şi secretar la <<palat>>, în locul  lui [Bartolomeu] Anania şi a lui [Andrei] Scrima” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 274-277).

22 În lunile octombrie–noiembrie anul 1947 îi cunoaşte pe Radu Ciuceanu şi Vlad Drăgoescu   intrând astfel în legătură cu Mişcarea Naţională de Rezistenţă care activa în Oltenia. Rolul stareţului de la Tismana, după întâlnirea cu Nelu Pârvulescu (iunie 1948), era de  a găzdui  şi de a asigura hrană tuturor celor care se prezentau la mănăstire cu parola „R 325”. Punctul de sprijin de la Tismana trebuia să asigure, pentru cei din rezistenţă, şi instalarea unui post de radio emisie–recepţie care să facă legătura cu anglo – americanii, însă nu s–a mai realizat (A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 4, vol. IV, f. 20-22, 164).

23 Ion Paragină, în memoriile sale, Frânturi din viaţa unui partizan (aceste memorii se află la redacţia revistei Scara din Bucureşti şi le-am consultat prin bunăvoinţa d-lui I. Corduneanu), la f. 15, spune: „Tot în vara aceea (anul 1948), am stabilit două puncte, prin care puteam  fi aprovizionaţi cu alimente: schitul Muşunoaiele  şi schitul Brazi, respectiv prin stareţul Evghenie Hulea şi stareţul Teodosie Filimon”; vezi şi A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 17, vol. VII, f. 127-133; 242-248; M. Timaru, Lupta de rezistenţă anticomunistă în munţii Vrancei, în Analele Sighet, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 330-333.

24 C. Voicescu, Oameni ai bisericii în rezistenţa anticomunistă din munţii şi codrii României, în Analele Sighet, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 279-294.

25 C. Aioanei, Cr. Troncotă, Contra „armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor”, în Magazin Istoric, an XXX, 1(346), 1996, p. 3.

26 Proces verbal de interogatoriu din 21 iunie 1958, luat lui Alexandru (Adrian) Făgeţeanu (A.M.J., fond penal, dos. nr. 113.668, vol. I, f. 115-116v).

27 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos.  nr. 701, vol. I, f. 212.

28 Ibidem, f. 73.

29 B.O.R. a reintrat în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor în 1961 la conferinţa de la New Delhi (detalii despre deschiderea B.O.R. faţă de acest organism internaţional în Biserica Ortodoxă Română, LXXX(1962), 11-12, p. 1072-1100; 1110-1150). Cu aceeaşi ocazie au intrat şi alte Biserici Ortodoxe din spaţiul comunist în frunte cu Biserica Ortodoxă Rusă. Acest fapt marca o schimbare de optică a politicii externe sovietice care s-a folosit de organisme internaţionale precum O.N.U., U.N.I.C.E.F. sau acest Consiliu cu un dublu scop: cel de a găsi terţe locuri de dialog cu puterile occidentale pentru a aplana conflictele dintre cele două blocuri politico-militare şi de a convinge ţările lumii a treia şi pe pacifiştii din ţările capitaliste de dorinţa de pace a U.R.S.S.. Motivul oficial pentru care B.O.R. s-a înscris în acest Consiliu erau: crearea unei atmosfere favorabile sistemului socialist, antrenarea şi altor Biserici în lupta pentru pace, pentru lichidarea robiei colonialiste şi nu în ultimul rând făcea cunoscută B.O.R. (supra n. 27,  Ibidem, f. 110). În acelaşi timp această apropiere a însemnat o gură de oxigen pentru B.O.R. care a folosit-o ca o cale de împiedicare a abuzurilor puterii comuniste. Tot Iustinian Marina recomanda ca la întrunirile religioase internaţionale să se discute subiecte strict religioase, fără să se abordeze nici o problemă politică, deoarece s-ar face politică la o întrunire religioasă, lucru contrar dogmelor religioase (Ibidem, f. 112).

30 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24.541, vol. XII, f. 265-266.

31 Ibidem, vol. VIII, f. 213; Securitatea a interpretat plecarea lui Visarion Puiu ca o fugă pentru a se pune în „slujba hitlerismului” (vezi Ibidem, vol. XII, f. 266).

32 Ibidem, vol. VIII, f. 147.

33 Ibidem, vol. XII, f, 205-212.

34 Ibidem, f. 235-236.

35 Biblioteca Sf. Sinod al B.O.R., ms.  III 116, Ing. Vasile M. Popescu,  Teodor M. Popescu, patriot, teolog, istoric, profesor  şi pedagog. Viaţa  şi opera, Bucureşti, 1984, f. 80-81 (autorul acestei lucrări este fratele profesorului şi a fost făcută din însemnările acestuia, după ce a ieşit din închisoare), în continuare Viaţa…; studiul Papolatria se află în filele acestui manuscris (f. 81-159), rămas inedit până astăzi.

36 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol.  I,  f. 205-206, notă informativă din 26 februarie 1954; tot Danciu Agenor spunea în anul 1955 că „numărul legionarilor care intră în rândurile Bisericii Catolice devine din ce în ce mai mare, deşi primirea lor se face cu oarecare greutate, căci se caută  de a se stabili care într-adevăr s-au convertit şi care vine în această Biserică numai ca într-un refugiu. În orice caz, ei sunt bine primiţi, dar supravegheaţi pentru a nu introduce o linie străină Bisericii. De obicei, aceşti foşti legionari au o conduită exemplară”, iar despre părerea episcopilor catolici cu privire  la  această problemă, acelaşi Agenor preciza că „orice religie te duce atunci când o practici la adevăr  şi adevărul  te  va  duce la Biserica catolică, singura adevărată” (Ibidem, f. 361, notă informativă din 24 martie 1955); vezi şi activitatea lui Danciu Agenor în A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. I, f. 60-120.

37 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24541, vol. XII, f. 243 (notă a D.G.S.P. din 23 iunie 1948), 284.

38 Notă dată de sursa „Haralambie”, din 15 mai 1949 (Ibidem, f. 291-292).

39 Ibidem, f. 292-292v; vezi şi nota din 18 mai, acelaşi an, ambele date de sursa „Matei” (Ibidem, f. 293).

40 De menţionat, pe lângă studiul nepublicat, Papolatria, amintit mai sus, este  şi comunicarea L` attitude  du Vatican à l`égard de l`Orthodoxie durant les  30  derniers  annèes, susţinută în data de 9 iulie 1948 în cadrul festivităţilor prilejuite de aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse  („Actes de la conference des chefs et des representants des églises orthodoxes autocephales reunis à Moscou à l`ocasion de la celebration soleunelle des fêtes du 500eme anniversaire de l`autocephalie de l`église orthodoxe Russe”, Moscou, 1950, p. 223-291); Viaţa…, f. 171, 236; vezi şi în Ortodoxia, I(1949), nr. 1.

41 D. Stăniloae, Catolicismul de după război, Sibiu, 1933; N. Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, 1929; H. I. Cojocaru, Problema catolică în R.P.R., în Ortodoxia, I(1949), nr. 2-3; L. Iacob, Nulitatea juridică a patronatului suprem  şi drepturile suverane ale Statului român, Cluj, 1938.

42 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 10-13; într-o discuţie, din 1954, purtată de Danciu Agenor  cu preotul Francisc Pall de la Mănăstirea franciscană din Gherla acesta amintea şi de Benedict Ghiuş care ar susţine o astfel de reconciliere religioasă, acesta din urmă fiind considerat şi filocatolic (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol. I, f. 249 250).

43 Se pare că se căuta desfiinţarea Patriarhiei Române şi dependenţa mitropoliilor româneşti de Patriarhia Rusă (cf. Cr. Păiuşan, Politica Patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu organele statului, în Analele Sighet, vol. VII, p. 111-113).

44 A.M.J., fond penal, dos. nr. 19.556, f. 68 nota informativă dată de sursa „Zamfir Pană”, din 19 septembrie 1950: „Unirea a  făcut-o comuniştii, nu biserica ortodoxă,  şi nici Patriarhul Iustinian. De aceea ea n-are să dureze, decât atât cât va dura şi guvernarea comuniştilor”.

45 O lucrare cu privire la această chestiune V. Anania,  Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1993; vezi şi N. Runcan, Premise istorice ale catolicismului în România interbelică, Constanţa, Ed. Europolis, 1998.

46 Date despre păstrarea Bisericii Catolice în România, dar fără conducerea papală vezi în S. Guinle-Lorinet, Op. cit., p. 64.

47 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 263–265.

48 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 257, notă informativă din 16 aprilie 1962.

49 Ibidem, f. 274–277.

50 Ibidem, f. 130-131.

51 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 132; Tot despre problema desfiinţării mănăstirii Hurez este şi ultima parte din nota informativa, datată 20 octombrie 1961: „ (…) La mănăstirea Hurezi – Vâlcea, este mare confuzie. Departamentul Cultelor doreşte desfiinţarea dreptului de stavropighie patriarhală şi trecerea mănăstirii  în  patrimoniul Episcopiei Râmnicului Vâlcii, [iar] patriarhul nu vrea să renunţa la acest drept. În mănăstire domneşte părerea că această trecere este tot una cu desfiinţarea mănăstirii. Ca urmare, stareţa mănăstirii a venit la Bucureşti pentru lămuriri de la patriarh” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 268).

Precizare: Pentru posibilitatea accesării şi consultării fondului informativ şi documentar din A.C.N.S.A.S. aduc calde şi sincere mulţumiri, pentru deschidere, receptivitate şi amabilitate,  domnilor Dr. Laurenţiu Tănase şi Florian Bichir, precum şi cercetătorilor George Enache şi Adrian Nicolae Petcu – bunii mei colaboratori şi prieteni!…

 

 

Bibliografie selectivă, românească

 

  1. George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (studii şi eseuri), Editura Nemira, Bucureşti, 2005
  2. Partidul, Securitatea şi Cultele – 1945 – 1989. Volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Editura Nemira – Colecţia „Biblioteca de Istorie”, Bucureşti, 2005
  3. Ionuţ – Gabriel Corduneanu, Biserica şi Statul – două studii, Editura Evloghia, Bucureşti
  4. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006
  5. Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise,  Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007
  6. Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania,  Editura Christiana, Bucureşti, 2007
  7. Carmen Chivu – Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi, 2007
  8. Mihai Albu, Carmen Chivu – Duţă, Dosarele securităţii. Studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2007
  9. Martiri pentru Hristos în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007
  10. Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, Editura Polirom, Iaşi, 2001
  11. Lucia Hossu – Longhin, Memorialul Durerii – Manualul de Istorie ce nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
  12. Dan Puric, Cine Suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008
  13. Dan Puric, Despre Omul Frumos, Editura Platytera, Bucureşti, 2009

 

 

 

 

 

 

 

 

Material documentar realizat de Dr. Stelian Gomboş

 

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Anunțuri

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

  1. POP SEVER-AUGUSTIN spune:

    Studiul este o baza de discutie si ,cred, suporta completari.Fiind vorba de anul comemorativ Justinian Marina cred ca ascensiunea si activitatea pot fi mai bine cunoscute analizand Jurnalul anilor 1947-1952, al preotului ortodox si scriitorului Gala Galaction.Fiind contemporani si colegi de preotie, tinand cont de valoarea umana si performantele profesionale ale autorului exista un punct de reper ai anilor de mare zbucium ,in aprecierea obiectiva a celui comemorat.Se pare ca argumentul forte al numirii ca patriarh a fost intalnirea providentiala cu Ghiorghiu Dej.Va conduce timp de 29 ani destinele BOR, lndeaprope sfatit, ajutat si sprijinit de neodihnitul unitofob mitropolitul Nicolae Balan si omniprezentul viitor patriarh Teoctist Arapasu, coautori ai incheierii Pacii Strambe cu regimul comunist-ateu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s