Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” De la temniţă spre sinaxare – câteva consideraţii şi reflecţii…


Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

 

 

 

De la temniţă spre sinaxare – câteva consideraţii şi reflecţii…

 

 

 

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Am parcurs zilele acestea, ca într-un itinerar şi pelerinaj duhovnicesc, cartea recent apărută şi intitulată sugestiv: „Din temniţe spre sinaxare” editată de către grupul areopag, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, şi publicată la Editura „Egumeniţa” din Galaţi, în acest an 2008, cu binecuvântarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului. Am citit, cu multă luare aminte, materialele semnate de către Părinţii: Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negruţiu, Gheorghe Drăgulin, Demian Tudor, Moise de la Oaşa, Augustin de la Aiud, precum şi cele semnate de către Răzvan Codrescu, Dan Puric şi Danion Vasile.

După cum citim, observăm şi constatăm, volumul de faţă este tipărit întru pomenirea sfinţilor din închisorile comuniste. Rostul său este de a atrage atenţia creştinilor români despre valoarea jertfei înaintaşilor lor. Textele sunt variate, de la conferinţe şi predici până la poezii şi rugăciuni către noii mărturisitori. Nu toţi cei care au trecut prin închisori sunt sfinţi, dar toţi cei care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste pot fi canonizaţi. De asemenea, pot fi canonizaţi şi cei care, după ani de grele pătimiri în închisoare, au murit în libertate, trăindu-şi însă această libertate în nevoinţă şi rugăciune.

În Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată, canonizarea oficială a unui sfânt este precedată de aşa-numita canonizare populară, de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfântul Sinod o pecetluieşte prin slujba canonizării.

Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decât să mărturisească faptul că, deja, poporul îşi cinsteşte noii mucenici. Şi aşteaptă canonizarea lor. Aşteaptă intrarea lor în Sinaxare…

Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Iisus Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!…

Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa acestor oameni deosebiţi este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părinţii Iustin Pârvu şi Gheorghe Calciu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică – şi asta pentru că amândoi vorbesc frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lor preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.

Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): căci anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ioan Negruţiu, Nicolae Steiherdt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Galeriu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleaşi persoane, trecute de aici acolo…)”.

Prin urmare, lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată victime, ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu atenţionează şi subliniază  faptul că „Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părinţii Sofian Boghiu, Ioan Iovan, Ioan Negruţiu, Adrian Făgeţeanu, Constantin Galeriu, Roman Braga, Iustin Pârvu, Benedict Ghiuş, Ioasaf Popa, Paulin Leca, Arsenie Pappacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, au fost prilejuri de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, şi totodată, mă gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…

De aceea, cartea de faţă (şi celelalte care sunt şi vor mai apărea) este foarte bine venită, remarcându-se ca un omagiu şi un prinos de recunoştinţă adus acestor persoane pline de har, dar şi curaj mărturisitor, dorindu-se a fi un pas către revenirea la realitatea normală şi firească a cinstirii înaintaşilor noştri, aşa cum se cuvine, aducându-ne astfel aminte „de mai marii noştri”!…

Mărturisesc sincer că, cel puţin eu personal, mă simt foarte împlinit din punct de vedere spiritual – sufletesc, pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-i întâlni şi (de) a-i cunoaşte pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu – care încă mai sunt în viaţa aceasta, iar pe ceilalţi doar cu ajutorul cărţilor şi a relatărilor celor care i-au apucat aici, pe acest pământ – mari personalităţi a culturii şi spiritualităţii noastre româneşti şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este (şi ea, alături de celelalte) una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” şi asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au apărat-o în vremuri în care alţii au trădat-o şi au prădat-o, făcându-se, în acest fel, vrednici de a ajunge din temniţele comuniste în sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai cărei fii nelaşi şi nefăţarnici au fost, până la sfârşitul vieţii lor pământeşti!…

 

 

 

 

Dr. Stelian Gomboş

 

 

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s