Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” Despre relaţiile Stat – Biserică, în perioada comunistă şi postcomunistă. Referinţe, indicii, izvoare şi direcţii de cercetare…

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

 

 

 

Despre relaţiile Stat – Biserică, în perioada comunistă şi postcomunistă. Referinţe, indicii, izvoare şi direcţii de cercetare…

 

 

 

Introducere sau Prolog

 

Societatea umană, pe întreg parcursul dezvoltării ei, a cunoscut diverse forme de organizare şi administrare. Cronologic, omul a evoluat de la etapa ginţilor şi a triburilor până la statul modern.

De asemenea, din perspectiva religioasă oamenii s-au organizat având, de-a lungul vremii, forme mai asemănătoare sau diferite, funcţie de nivelul de dezvoltare, de etapa istorică, de credinţa pe care au avut-o, oricine ştie de ce alţi factori.

Cercetările antropologice au demonstrat că până şi cele mai primitive dintre populaţiile lumii au avut un cult oarecare în cadrul căruia au fost prezente permanent ideea de suflet şi ideea unui mod de organizare. Societăţile patriarhale sau matriarhale ale antichităţii preistorice cercetate până acum ne dovedesc că religia stă la baza oricărei forme de dezvoltare umană. Ea răspunde dealtfel unei necesităţi fireşti a omului din toate timpurile.

Referindu-ne la creştinism, o instituţie organizată a credinţei a existat de la început. Această instituţie a fost şi este Biserica. Ea poate fi definită ca „instituţia sfântă, care este întemeiată de Cuvântul Cel întrupat al lui Dumnezeu, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor, şi care posedă puterea şi autoritatea Lui dumnezeiască, constând din oameni care au aceeaşi credinţă, se împărtăşesc de aceleaşi Sfinte Taine şi se împart în popor şi cler conducător, care îşi derivă autoritatea şi puterea prin succesiune neîntreruptă de la Apostoli şi prin aceştia de la Mânuitorul Iisus Hristos”[1].

În timp au existat adesea interferenţe şi/sau suprapuneri între instituţia Bisericii şi cea a Statului, între autoritatea religioasă şi cea civilă. Esenţial însă statul, administraţia politică şi-a delimitat în cele din urmă funcţionalitatea faţă de latura religioasă. Fiecare dintre ele se preocupa de o anumită dimensiune a dezvoltării omului. Tradiţia bizantină, pe care s-a dezvoltat societatea medievală românească impune acea separaţie a puterilor în Stat. Astfel putem spune că în vreme ce administraţia civilă, laică, politică, prevede şi se preocupă de relaţionalitatea imanentă, orizontală, a persoanei umane cu semenii săi, administraţia şi organizarea şi în ultimă instanţă instituţia religioasă adică Biserica, are în preocupările sale perspectiva transcendentă a omului, relaţia lui personală şi comunitară cu Dumnezeu. Aici nu e loc de interpretări confesionale sau de deosebiri în ceea ce priveşte religia la care ne referim. Asimilăm unei instituţii de tip eclesial şi manifestările religioase ale altor credinţe religioase: musulmanii şi moscheea, evreii şi sinagoga.

Biserica este o instituţie divino-umană, întemeiată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos prin Jertfa de pe Cruce. Ea capătă o formă  văzută prin comunitatea ce ia naştere în ziua Cincizecimii, în urma predicii Sf. Ap. Petru (Faptele Apostolilor, cap. II).

Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii Ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor… Nu ştiu, în schimb, în Ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le Este locul şi rostul!

Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care Este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară.

Omus secundus Deus – maximă iluministă şi marxistă – Este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii an aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face Ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu Este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică.

Se uită că religia creştină nu Este rodul căutării omului ci Este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta este mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.

Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea Este aleasa şi Ea Este plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasă şi ea trimite. Sfânta Treime Este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea Este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care Este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană.

Mântuirea în Biserică Este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica Este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii). De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6, 35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta Este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: Este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu este o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea Este persoana Lui Iisus Hristos, Este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, Este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia Este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.

După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu an înţeles alegerea ca supremaţie.

Dumnezeu Te alege, nu ca să Te înalţe, ci ca să Te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, credinciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani – 9, 10, 11). Este de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea Este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: Este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta Este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta Este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea Ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.

Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei Este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. Al mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă an avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.

Începând cu Sfintele Evanghelii, care prezintă viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, continuând apoi cu alegerea şi pregătirea Sfinţilor Apostoli, şi după aceea prin comunităţile locale înfiinţate de  aceştia, se observă că Biserica se dezvoltă ca o instituţie de sine stătătoare. Firesc, ea se va supune legilor Statului în care îşi desfăşoară activitatea, colaborează cu instituţiile statului de drept, oricare ar fi acesta, poate chiar se implică în unele treburi ale statului ori ale conducerii acestuia, în viaţa politică, socială sau economică, păstrându-şi însă autonomia sa, independenţa doctrinară.

Aşadar, vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei Este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

 

Conţinutul propriu-zis al studiului de faţă

 

Spaţiul românesc oferă din acest punct de vedere o imagine cu totul deosebită căci istoria Bisericii şi istoria statelor româneşti, mai ales a celor feudale, se întrepătrund adânc. De la existenţa clandestină din primele trei secole creştine până la conducerea bicefală a Evului Mediu, de la atitudinea servilă a începuturilor moderne ale României şi intervenţiile brutale – ca în vremea lui Cuza – până la vicleana rezistenţă, aparent împăciuitoare ori adânc împotrivitoare  din perioada comunistă toate pot fi normative sau, dacă dorim, normale în anumite epoci istorice.

După anul 1989 s-a conturat o discuţie, în care s-au exprimat opinii diverse asupra raporturilor pe care Biserica Ortodoxă Română le-a avut, prin intermediul reprezentanţilor săi legitimi, ierarhi şi slujitori, dar şi simpli credincioşi mireni, cu Statul comunist.

Dintru început se cuvine amintit că un astfel de demers trebuie detaşat de anumite şabloane. Se disting aici cel puţin trei direcţii diferite, pe care ne vom feri a le urma exclusiv:

  1. Cei ce consideră Biserica Ortodoxă Română total obedientă, chiar colaboraţionistă cu regimul comunist, după modelul oficial al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, (ştiut fiind că în Uniunea Sovietică a funcţionat în paralel şi o Biserică Ortodoxă „subterană”, clandestină)[2];
  2. Cei ce consideră Biserica Ortodoxă o martiră totală a comunismului, caz în care doar cu anumite excepţii ,,Biserica a luptat total prin toate mijloacele ce i-au stat la dispoziţie împotriva molimei roşii a comunismului”;[3]
  3. Cei cărora deşi le indiferent aparent ce s-a întâmplat, emit păreri de cele mai multe ori împotrivitoare Bisericii pe care o consideră în mare parte o instituţie total depăşită de realităţile lumii moderne contemporane, un „dinozaur încă viu” dar oricum pe cale de dispariţie şi care în cel mai bun caz va deveni în societatea post-modernă şi „post-creştină” un fel de instituţie caritabilă, un „institut de psihologie” sau un refugiu ultim al unor marginalizaţi ai societăţii;

Nici una din cele trei direcţii amintite nu are o desfăşurare pură, ci în sânul fiecăreia dintre ele se manifestă diverse personaje ce emit adesea aşa-zise „judecăţi de valoare” sau se vor a fi „formatori de opinie” fără însă a aprofunda fenomenul în esenţa sa, dincolo de nişte şabloane care poate nu sunt străine unor anumite interese al diverselor grupuri ori persoane.

Departe  gândul de a denunţa pe cineva sau de a jigni, de a apăra sau de a acuza, devine neapărat necesar ca un fenomen precum comunismul şi implicaţiile sale în domeniul religios să fie cercetate cu atenţie, comentate, tălmăcite şi judecate prin prisma istoriei reale a acelor timpuri. Lecţiile istoriei trebuie învăţate, fiindcă altfel, aceleaşi greşeli se pot repeta, dar cu repercusiuni mult mai grave. Civilizaţia contemporană confirmă că reactivarea unor mişcări politice precum neo-comunismul sau neo-nazismul aduc cu ele dezechilibre profunde la nivel social, tulburări majore, răsturnări spectaculoase de valori şi norme confirmate anterior ca autentice şi viabile.

Pentru o privire retrospectivă şi o analiză cât mai corectă a fenomenului de interacţiune dintre administraţia şi statul de tip comunist şi Biserică, în general, s-au identificat  o sumă întreagă de posibilităţi de informare. Sursele primare ale lucrării se constituie în arhivele CNSAS, ale Ministerului Justiţiei, şi a altor instituţii religioase ori laice. Acestea, prin conţinutul lor oferă cercetătorului posibilitatea de a-şi forma o imagine cuprinzătoare asupra atmosferei epocii dar şi asupra unor evenimente şi momente speciale. Începuturile s-au făcut prin aprofundarea unor materiale deja cercetate provenind din Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, din fondurile dedicate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, CC al PCR cu unităţile sale specifice structurale: Cancelarie, Secţia Economică şi Secţia Relaţii Externe, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direcţia Generala a Poliţiei, Ministerul de Interne – Direcţia Administraţiei de Stat.

Un rol cu totul deosebit îl poate juca cercetarea directă a documentelor, aflate în momentul de faţă în custodia CNSAS. Fiindcă am vorbit de documente, de un nesperat şi real folos pot fi colecţiile de documente publicate sub egida unor instituţii prestigioase precum Arhivele Naţionale ale României, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului şi chiar CNSAS.

O categorie cu totul aparte o alcătuiesc Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului  CC al PMR, publicate de Arhivele Naţionale ale României, pentru anii 1948 şi 1949.

Una din sursele cele mai importante se poate dovedi oricare dintre filialele judeţene ale Arhivelor Statului deoarece aici se pot regăsi documente inedite sau chiar acte şi documente ce au „dispărut” de-a lungul timpului din Arhivele Centrale. Mai mult acestea vorbesc adesea despre situaţii locale despre care documentele de la nivel central fie nu amintesc nimic, fie le includ în norme, statistici, ordine şi dispoziţii generale. Se poate extrage aşadar material documentar cu totul inedit şi de un real folos prin priceperea realităţilor existente în teren şi nu doar din ceea ce s-a raportat la nivelurile superioare ale administraţiei.

În categoria izvoarelor poate fi inclusă asemenea şi colecţia multora dintre actele legislative deoarece prin aprofundarea  studiului lor se pot identifica atât motivaţiile cât şi urmările pe care aceste acte le-au avut asupra unor grupuri mai mari sau mai mici de persoane, dar şi asupra societăţii româneşti în genere.

Parfumul specific epocii poate avea nuanţe suave prin lectura unor publicaţii ale timpului respectiv, în special referindu-ne aici la oficioasele PCR, binecunoscutele cotidiene „Scânteia” sau „România Liberă”.

Dintre publicaţiile mai recente putem aminti revista „Arhivele Totalitarismului” editată de INST, „Dosarele istoriei”, „Magazin istoric”, „Historia”, „Rost”, „Memoria. Revista gândirii arestate”, „Analele Sighet” sau revistele centrale sau locale ale BOR dar şi ale altor culte religioase recunoscute din România.

Literatura memorialistică, deosebit de densă şi bogată după anul 1989, se constituie într-o altă modalitate de culegere de informaţii. Evident că se impune o cenzurare laborioasă şi atentă a informaţiilor provenite de aici pentru că se face simţită  adesea subiectivitatea şi chiar patima împotriva regimului comunist.

Există, de asemenea, pe piaţa de carte din România un bogat segment memorialistic al celor care, în timpul dictaturii comuniste au ocupat funcţii diverse, mai importante sau mai obscure, în aparatul administrativ al statului ori al PCR.

La fel trebuiesc amintite şi răsfoite diferite materiale publicate iniţial în afara României, traduse şi editate ulterior şi la noi. Acestea  au făcut critica regimului comunist ori a unora dintre conducători.

Studiile realizate şi publicate în tară şi străinătate de istorici şi cercetători renumiţi precum: Adrian Gabor[4], Gheorghe Onişoru[5], Dumitru Şandru[6], Mihai Iacobescu[7], Cristian Troncotă[8], Cristina Păiuşan[9], Octavian Roske[10], Ioan Chiper[11] ori mai tinerii Adrian Petcu[12], George Enache[13], Claudiu Târziu[14] sau Sorin Clipa[15] ne pot fi oricând de un real folos celor aflaţi mai la început de drum.

Evident că sursele şi izvoarele amintite până acum sunt doar o mică parte din ceea ce poate constitui fundamentul unui demers istoric şi de cercetare a fenomenului totalitarismului comunist din România dar nu numai de aici. Oricând poate fi identificată o sursă nouă sau insuficient valorificată, o mărturie a ceea ce s-a petrecut cândva.

Un excurs sintetic poate aduce laolaltă mai multe aspecte ale interacţiunii dintre instituţiile religioase şi statul comunist. În fapt la orice studiere a fenomenului religios din epoca postbelică se are în vedere nu doar Biserica Ortodoxă Română, deşi aceasta ocupă evident cel mai mare spaţiu în cercetările actuale, ci toate instituţiile religioase, toate cultele şi bisericile, recunoscute prin noile acte normative, promulgate după anul 1949.

Direcţiile pe care s-a consumat acest proces de interacţiune sunt diverse. Probabil printre primele aspecte care trebuiesc luate în considerare sunt cele ideologice doctrinare, deoarece stau la baza dezvoltării ulterioare. Creştinismul îşi promovează valorile experimentate pe parcursul celor 2000 de ani. Învăţătura de credinţă a Bisericii, dezvoltată prin asistenţa directă a Sfântului Duh şi prin înţeleapta formulare a Sfinţilor Părinţi îşi are obârşia în actul Revelaţiei divine. De aceea nici nu se poate compara real cu doctrinele/ideologiile care pun la baza lor ateismul şi materialismul dialectic. Practic fiecare dintre ele pleacă antagonic, pe direcţii total diferite. Creştinismul promovează creaţionismul datorat Fiinţei divine, în vreme ce ateismul atacă de la început chiar conceptul de divinitate, neagă până şi posibilitatea de a exista un Dumnezeu, fie el personal, ca fiinţă, sau conceptual, ideatic, necorporal, spiritual.

Pentru aceasta este nevoie de un excurs ce pleacă de la doctrine. După aceea este nevoie să se realizeze o expunere privind evoluţia în timp a conceptelor. Iluminismul şi Renaşterea au adus cu ele o transformare profundă a modului în care este privită chiar relaţia omului cu divinitatea. Pe măsură ce antropocentrismul iluminist prinde rădăcini se observă cum preocupările gândirii omeneşti se depărtează de religiozitate şi evoluează cu paşi repezi spre ateism. Comunismul este rodul unei transformări a modului în care umanitatea renunţă la formele de percepţie a tuturor realităţilor înconjurătoare prin prisma valorilor religioase şi le înlocuieşte cu tipare de gândire în care divinul şi supranaturalul îşi pierd valoarea şi semnificaţia, fiind înlocuite de raţionalism şi mecanicism. Apare, aşadar, o respingere a religiosului şi face loc tot mai mult ateismului. De aici rezidă ulterior lupta fiinţială dintre cele două concepte. Rezultanta impune o prezentare succintă şi neapărat necesară a momentelor istorice cele mai importante ale ciocnirii celor două direcţii.

Biserica a avut de-a lungul timpului un rol determinant în dezvoltarea societăţii europene. Începând din faza finală a antichităţii, odată ce creştinismul prinde rădăcini şi se dezvoltă, instituţia eclesială devine parte importantă a evoluţiei intelectuale, sociale şi politice.

Împăratul Constantin cel Mare, adoptând creştinismul ca religie, produce o transformare a întregului eşafodaj care stă la baza societăţii, deschide drumul spre o influenţă covârşitoare a acestei religii în toate domeniile vieţii. De la anul 313 încoace Biserica devine o forţă, un vector social care modelează conştiinţe şi personalităţi. Desigur nu vom ajunge, în mod aprofundat, până aici. Trebuie totuşi observat şi amintit pe etape.

Pentru aceasta ar fi de folos a se studia puţin direcţiile cele mai importante în care religia creştină, deci Biserica, o va avea în cristalizarea fenomenelor istorice. Restrângând puţin aria, ne vom referi desigur la toate cele trei ţinuturi româneşti.

Evul Mediu european ajunge să fie marcat profund de influenţa pe care Biserica o are. Nu doar statele feudale româneşti ci întreaga Europă parcurge o perioadă în care, mai mult sau mai puţin, avem de a face cu o conducere bicefală. Biserica devine factor coagulant ce adună manifestări ale personalităţilor culturale, artistice dar şi politice. Laicul şi profanul se întrepătrund profund, fiinţial.

Pe teritoriul vechii Dacii ideile creştine pătrund pe filieră apostolică fie prin activitatea Sfântului Apostol Andrei (în cazul Dobrogei de azi), fie prin misionari care aduc cu dânşii noua religie. Poporul român se naşte ca un popor creştin. Urmele arheologice dovedesc o pătrundere foarte timpurie a conceptelor creştine. Ele nu rămân izolate ci conduc la convertiri masive ale populaţiilor autohtone.

Întotdeauna este necesar a se ţine cont de prezentarea sintetică, pe etape, a influenţei creştinismului în societatea românească, de la naşterea sa până în vremurile moderne şi contemporane.

În timpurile moderne pot fi folosite izvoarele pe care ni le pune la dispoziţie istoriografia actuală. Sursele sunt dintre cele mai diverse: arhive mai vechi sau mai noi, colecţii de documente, istorie orală, culegeri legislative, lucrări anterioare vechi sau mai recente ce aprofundează unele domenii de interes pentru lucrarea de faţă.

Arhivele se dovedesc întotdeauna neapărat necesare, deoarece ele conţin informaţii preţioase direct din epocile pe care le avem în vedere şi ascund de foarte multe ori adevărate „comori”. De obicei un act de arhivă este privit în mod diferit, funcţie de momentul în care este folosit. Mai întâi el consemnează o situaţie de fapt, la zi, o realitate imediată. Apoi el cade oarecum în uitare un timp, se estompează şi îşi pierde din actualitate şi se diluează între multe alte informaţi care vin peste el. Redevine important când se cercetează, repus în relaţie cu evenimente pe care le-a consemnat, de data aceasta corelat cu urmările reale pe care le-a consemnat şi capătă intrinsec o valoare specială. În plus, aşa cum aminteam anterior, astăzi putem să avem o privire retrospectivă, judicioasă, asupra unor evenimente care au influenţat destinul unor oameni, unor colectivităţi şi unor instituţii.

Istoria orală este  un segment care scapă de multe ori enunţurilor oficiale şi consemnează fapte strict resimţite de protagonişti implicaţi direct, cu sentimente, cu fapte cât se poate de reale, tălmăcite nu prin prisme oficiale ci prin oglinda simţămintelor şi faptelor întâmplate atunci, acolo, într-un loc anume.[16]

Legislaţia vremurilor acelora şi nu numai, pusă în contextul faptelor istorice întregeşte şi nuanţează tabloul prin tuşe pronunţate şi conferă temeinicie afirmaţiilor din izvoarele amintite anterior, făcând ca lucrurile şi faptele să capete consistenţa necesară şi creând legăturile neapărat necesare cu adevărul istoric. Actele de cancelarie ne plasează palpabil în firul aparent pierdut al faptelor şi ne readuc pragmatic în rolul de cercetători autentici în care nu mai suntem doar observatori ci beneficiari direcţi, pozitiv sau negativ ai faptelor consumate cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Cancelariile şi birourile sunt la momentul însemnării tributare concepţiei în uz la momentul redactării. După o vreme se judecă mai degrabă prin consecinţe.

Însăşi volumele de studii ne refac fragmentar imaginile, în etape succesive. Unele din izvoarele şi lucrările azi la îndemână s-au scris în faze temporal-istorice în care adevărul istoric nu putea fi spus cu claritate. Totuşi ele ilustrează modul de evoluţie mereu crescând al limpezirii ideilor.

Odată ideologia comunistă abandonată multe se pot spune fără frica de represalii, fără cenzura care opera prin anularea radicală a tuturor părerilor contrarii trendului oficial. Se ridică precum, o cortină, vălul care ascunde fapte şi idei.

Prin urmare, Creştinismul face parte din fiinţa naţională a poporului român, cu rădăcini ale căror fire coboară adânc în istorie până în antichitate. Creştinătatea românească, împreună cu tot specificul său nu poate fi deplin înţeleasă fără acea neapărat necesară trecere în revistă a momentelor celor mai importante din istoria poporului şi a credinţei, pe parcursul istoriei, pornind din Dacia preromană şi amintirea rolului esenţial pe care pătrunderea şi răspândirea creştinismului l-a avut în formare poporului, limbii şi naţiei române.

Evul mediu românesc este legat de dezvoltarea instituţiilor eclesiale. Domnitorul, ca basileu, este unsul lui Dumnezeu, reprezentant al puterii seculare, dar investit cu putere pe filieră religioasă.

Mitropolitul şi Domnul sunt legitimaţi de aceeaşi sursă, prin intermediul divinităţii, ei reprezintă de fapt în mod palpabil autoritatea ce vine de la Dumnezeu.

De aceea Biserica, drept instituţie omenească participă de-a lungul timpului la toate evenimentele importante din istorie, face parte din societate nu doar formal ci real, implicată profund.

În epoca modernă toate marile realizări, cristalizarea conştiinţei de neam şi limbă se face cu participarea şi implicarea reprezentanţilor Bisericii, iar acest fapt este urmărit pas cu pas, în mişcările de la anii 1789, 1821,1848, 1859, 1877-1878, şi mai apoi în cursul Regatului, pentru a conduce firesc spre perioada anilor 1945-1989.

Fenomenele petrecute în această interacţiune sunt nenumărate, probabil imposibil de cuantificat material. Au fost mii de situaţii particulare neconsemnate nicăieri, păreri, gânduri ce nu vor fi date la iveală niciodată. Important este ca măcar elementele cele mai importante să fie cunoscute de cât mai mulţi oameni şi să se recunoască astfel lupta purtată cu măiestrie şi curaj de ierarhi, preoţi sau simpli cetăţeni.

Cu alte cuvinte, în mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al simfoniei, adică al armoniei, al sincronizării,, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una spirituală şi cealaltă politică, pe care le unea însă, viaţa socială comună, a credincioşilor Bisericii şi a cetăţenilor Statului.

Totuşi, în Ţările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptată la realităţile Principatelor şi apoi ale Statului Român modern, influenţat fiind de spiritul occidental secularizat. Pe lângă aceasta, simfonia Biserică – Stat n-a fost niciodată simetrică în sensul de egalitate de forţe militare, ci aproape întotdeauna a fost una asimetrică şi denivelată. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat, ca să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia eclezială. “Oricum, în viaţa poporului român, Biserica ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci spaţiul în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a cerului, arcul dintre “arşiţa” zilei de acum şi speranţa zilei de apoi. În acest sens, în toată istoria ei, simfonia dintre Biserică şi Stat a fost marcată de tensiunea dintre ideal şi insuficienţă, dintre tradiţia continuităţii şi tendinţa înnoirii”1.

 

            Câteva concluzii

 

Oprindu-mă aici, cu partea de istorisire pentru a reuşi să ajung la partea de actualitate a problemei, adică la partea de prezentare a perioadei postcomuniste şi postdecembriste, voi susţine faptul că atât Constituţia României din anul 2003, cât şi cea din anul 1991, defineşte relaţia Stat – Biserică sau mai exact relaţia Stat – Culte (art. 29), folosind termenii următori: “Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” (art. 29, alin. 5).

Autonomia Bisericii faţă de Stat şi sprijinul din partea acestuia sintetizează, de fapt, tradiţia coexistenţei Statului şi a Bisericii încă de la începutul primelor state româneşti medievale din secolul al XIV–lea. Bineînţeles, atât forma autonomiei Bisericii faţă de Stat, cât şi intensitatea sau dinamica sprijinului acordat de către Stat Bisericii au variat de la un principe – domnitor la altul şi de la o epocă la alta, astfel încât existau mari diferenţe între modul de abordare şi de tratare a Bisericii de către domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt (sec. XV) de pildă, care a înmulţit averile mănăstirilor, în comparaţie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a secularizat sau etatizat averile mănăstireşti (sec. XIX), asigurând totuşi salarizarea clerului.

Tradiţia autonomiei Bisericii faţă de Stat şi a sprijinului Statului faţă de Biserică a fost menţinută într-o formă foarte redusă, minimală chiar şi în timpul regimului comunist, deoarece Constituţia Republicii Populare Române sau a Republicii Socialiste România nu prevedea expres o separaţie între Stat şi Biserică[18], iar Statul acorda un sprijin financiar minimal pentru salariile preoţilor.

Desigur, autonomia cultelor în regimul comunist era foarte limitată, iar controlul Statului asupra lor era foarte sever, opresiv, fiindcă ateismul era o ideologie oficială de Stat. Studii recente arată că Biserica n-a fost niciodată deplin autonomă faţă de Stat şi nu a dispus de o situaţie materială suficient de consistentă şi stabilă, pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului Român[19]. Această situaţie o mai întâlnim şi astăzi, mai cu seamă din cauza crizei economice şi materiale a ţării. Astfel, sprijinul Statului faţă de cultele religioase, stipulat în cele două constituţii ale României de după anul 1989, nu se datorează numai tradiţiei, ci şi realităţilor actuale, concrete. Totuşi, ponderea tradiţiei contează mai mult decât situaţia economică. În acest sens, există ţări europene occidentale cu o economie consolidată cum ar fi Italia, Germania, Belgia dar cu toate acestea sprijinul Statului faţă de Biserică sau faţă de unele culte religioase tradiţionale în ţările respective se practică în baza tradiţiei multiseculare!… Însă tradiţia aceasta de susţinere a Bisericii de către Stat însemnează şi o recunoaştere constantă de către Autoritatea statală a rolului pe care Instituţia eclezială l-a jucat de-a lungul timpului în viaţa acestui popor, în promovarea limbii, culturii şi identităţii naţionale, în viaţa spirituală şi socială a acestei ţări.

Ca urmare, în România, noua Lege, nr. 489/2006, privind Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor pleacă de la premisa de bază a recunoaşterii de către Stat a rolului pozitiv al cultelor în viaţa societăţii româneşti contemporane:

“Statul Român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social – caritativ, cultural şi de parteneri sociali, precum şi statutul acestora de factori ai păcii sociale” (art. 7, alin. 1).

Statul roman recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte Biserici şi Culte recunoscute, în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti (art. 7, alin. 2).

Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute (art. 8, alin. 1).

Ca urmare an acestei atitudini, o notă deosebită în noua Lege a Cultelor se concretizează prin aceea că există posibilitatea parteneriatelor sociale de interes comun încheiate între Stat şi Biserică sau Culte (art. 9, alin. 5). În acest sens, se trece de la simpla respectare a libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor la cooperarea – parteneriat social dintre Stat şi Biserică în viaţa societăţii româneşti. Tot în această privinţă se menţionează şi faptul că Statul sprijină activitatea cultelor ca furnizori de servicii sociale (art. 10, alin. 6).

Aceste relatări noi privind cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul vieţii sociale se explică nu numai prin încrederea de care se bucură Biserica în rândurile populaţiei României, românii fiind unul dintre popoarele cele mai religioase ale Europei, ci şi prin nevoia de a face faţă multor probleme de ordin social: sărăcia, sănătatea precară a populaţiei, migraţia, şomajul, ajutorarea bătrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate sau a celor cu disabilităţi. Cu siguranţă, toate aceste probleme ale societăţii româneşti nu sunt numai probleme sociale ale Statului ci şi probleme pastorale ale Bisericii sau ale cultelor religioase. Cu alte cuvinte, libertatea – autonomia şi egalitatea cultelor religioase faţă de Stat nu exclude coresponsabilitatea şi cooperarea lor cu Statul, în rezolvarea problemelor majore şi urgente ale societăţii româneşti actuale. În acest sens, tradiţia trebuie înţeleasă ca fiind un proces dinamic al fidelităţii creatoare faţă de principiul de bază, iar nu simpla copiere a unor modele din trecut.

Pluralismul social şi religios cere un efort sporit pentru o convieţuire paşnică între culte şi chiar o cooperare a lor în acţiuni de interes comun. Dacă în constituţia României se precizează că “în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă” (art. 29, alin. 4), în noua Lege a cultelor acelaşi principiu Este completat cu formularea: “Raporturile dintre culte se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc (art. 13, alin. 1).

Noua Lege a Cultelor precizează, de asemenea, că libertatea cultelor religioase este asociată cu obligaţia acestora “să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5, alin. 3). O importanţă deosebită este acordată în noua Lege a Cultelor şi învăţământului religios şi teologic organizat de culte şi sprijinit de Stat (art. 32 – 35). În plus, este menţionată şi posibilitatea organizării unui învăţământ confesional de toate gradele şi formele, în condiţiile legii învăţământului naţional (art. 39). Prin aceasta, se accentuează, de fapt, recunoaşterea rolului pozitiv al cultelor în domeniul educaţiei. Şi aici se vede legătura dintre tradiţie şi actualitate, dintre experienţa pozitivă din trecut şi necesitatea unor forme noi de aplicare a acesteia.

Este demn de remarcat că noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experienţa românească, ci a avut în vedere şi contextual internaţional European în care trăim, ţinând seama şi de necesitatea concordanţei noii Legi cu tratatele internaţionale la care România este parte (art. 1, alin. 1). Faptul că acest proiect a fost elaborat în consultare cu cultele recunoscute din ţara noastră, cu experţi internaţionali în domeniu, precum şi cu diferite instituţii (ministere) ale Statului a constituit un proces, deodată complex, necesar, eficient şi benefic.

În baza noii Legi a Cultelor relaţiile dintre Stat şi culte sunt, mai bine definite şi cu rezultate practice multiple, favorabile societăţii româneşti actuale. Aceasta presupune însă un dialog sistematic şi bine articulat între Stat şi instituţia Bisericii, referitor la posibilităţile şi domeniile de colaborare şi cooperare Stat – Biserică.

Din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”[20]

În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.

 

Încheiere sau Epilog

 

În încheiere voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”

Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Cu alte cuvinte aşadar, pentru Biserică, viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia cea Sfântă a Cerurilor!…

 

 

 

 

 

Material documentar, întocmit, realizat,

 

elaborat şi redactat de Dr. Stelian Gomboş

 

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

 

[1] Hristou Androutsos, Dogmatica Bisericii Răsăritene, traducere de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p.281.

[2] A se vedea diverse referiri atât la Alexander Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, Bucureşti, 1997, dar şi în lucrarea Arhimandritului Nectarie Antonopoulos, Sf. Arhiepiscop Luca – chirurgul fără de arginţi”, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2007. Denis Deletant, România sub regimul comunist, Editura Academia Civică, 2006

[3]  Ioan Dură, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist (1945-1989), Editura Ramida,1990

[4] Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian Marina, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, în colaborare cu Adrian Nicolae Petcu, Bucureşti, 2002, p. 93-154, Dezbatere asupra Uniaţiei la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, în Vestitorul Ortodoxiei , anul XII, nr. 281-282, decembrie 2001, p. 14, Profeţia Patriarhului Justinian în Vestitorul Ortodoxiei , anul IV, nr. 286, 1 martie, 2002, p.1, Biserica Ortodoxă Română şi evreii în timpul lui Antonescu, în colaborare cu Adrian Nicolae Petcu, în Vestitorul Ortodoxiei, anul IV, nr. 292-293, 15 iunie 2002, p. 4-5, Biserica Ortodoxă şi puterea comunistă, în Vestitorul Ortodoxiei, anul XIV, nr. 292-293, decembrie 2002, p. 6.

[5] Gheorghe Onişoru, Instaurarea regimului comunist în România, Bucureşti, 2002, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România, 1944-1948, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, Colecţia Biblioteca Sighet, vol. I, România între 1944-1948. Transformări economice şi realităţi sociale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, Operaţiunea Tămădău. Desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc (1947), Academia Română, Institutul pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, Istoria contemporană universală după 1945, Curs universitar, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, Comunismul în România. Ideologie, întemeieri, dileme, Iaşi, Fundaţia Academică A. D. Xenopol, 1999, („Xenopoliana”, VII, editor în colaborare cu Andi Mihalache, Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Bucureşti, 2001, editor, Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, 1944-1962, Bucureşti, 2003, editor.

[6] Dumitru Şandru, Instaurarea Administraţiei comuniste în Moldova, în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.59-77, Regimul locuitorilor din nordul Transilvaniei, în vol. Sovietizarea nord-vestului Transilvaniei, 1944-1950, Editura Muzeului Sătmărean, Satu-Mare, 1996, p.65-75, Reforma agrară din 1945 în România, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.

[7] Mihai Iacobescu,  Din istoria Bucovinei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993,

[8]Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948 – 1964) Ed. Elion, Bucureşti, 2006, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România Ed. Elion, Bucureşti, 2003

[9]Cristina Păiuşan, Mecanisme represive în România, 1945-1989, Dicționar bibliografic (A-D), INST, Bucureşti, 2001; colaborator, Biserica Ortodoxa Româna sub regimul comunist, 1945-1958, INST, Bucureşti, 2001; Coautor, Regimul comunist în România, 1945-1989, Cronologie politico-diplomatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002. Coautor.

[10] Octavian Roske, Campania de colectivizare la sfârşitul anilor 1950: tehnici de intimidare şi mecanisme represive, Conferinţa România la sfârşitul anilor ’50 în context naţional şi internaţional, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Academia Română, Bucureşti, 8-9 decembrie 2008.

[11] Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitatea şi ruptură în  relaţiile româno-sovietice, ISNT – Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu” (coautor). Bucureşti, 2003, Misiunile Vîşinski în România. Din istoria relaţiilor româno-sovietice, 1944-1946. Documente secrete, INST, Bucureşti, 1997 (coautor), Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, 1944-1947,Bucureşti, Ed. Iconică, 221 p (coautor), Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a PCR,1921-1952, „Arhivele Totalitarismului”, an VI, 1998, nr. 21 (4), pp.  25-44, Conjunctura semnării armistiţiului de la Moscova, în „Revista Istorică”, tom V (1994), nr. 9-10, pp. 891-898,  Actul istoric de la 23 august 1944 în contextul politicii marilor  puteri faţă de România, în „Revista de Istorie”, tom 42, nr. 9-10/1998.

[12] Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitate şi Cultele, 1945-1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005,

[13] George Enache,  Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.

[14] Claudiu Târziu, Pr. Florea Mureşanu – mărturisitor şi erou, în „Rost”, nr. 97/mai 2011

[15] Sorin Toader Clipa, Fondul Bisericesc al Bucovinei şi lichidarea lui (1948-1949), Editura Universităţii Suceava, 2006.

[16] A se vedea insemnările unor fapte trăite de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania şi cuprinse în volumul „Memorii” revizuit şi publicat la apusul vieţii de Înaltpreasfinţia Sa, dar şi alte nenumărate pagini memorialistice scrise de foşti combatanţi anticomunişti, foşti legionari, etc.

[17] Mitropolit Daniel Ciobotea, Relaţiile Stat – Biserică (tradiţie şi actualitate), în “Libertatea religioasă în contextual românesc şi european”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.

 

[18] Dr. Adrian Lemeni, Dr. Florin Frunză şi Ştefan Ioniţă, Viaţa religioasă în România, ediţia a II – a, Editura Bizantină, Bucureşti 2005, p. 10 – 11.

[19] George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 50, nota 78 şi p. 68 – 90.

[20] Mitropolit Daniel Ciobotea, Idem, p. 17.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s