Nae Ionescu, între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă


Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu – între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă.

Introducere – Nae Ionescu, profesorul unei noi elite

Moto: „În istoria culturii româneşti moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simţire şi gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”. (Mircea Eliade)

Mai mult decât simplul elogiu al unui discipol către maestrul său, aceasta afirmaţie exprimă un adevăr care a fost multă vreme contestat. Profesor şi publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea şi educarea generaţiei româneşti interbelice, iar comparaţia cu „luceafarul poeziei româneşti ” nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu, ca scriitor şi publicist a avut o influenţă decisivă asupra contemporanilor săi tineri, dar şi asupra posterităţii, acelaşi lucru se poate spune, fără reţinere şi despre Nae Ionescu. Profesor şi ziarist, persecutat în timpul vieţii de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de către regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că „Profesorul” (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică ca deşi a fost trecut la index de către regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din anul 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un număr festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în anul 1941 se înfiinţează „Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu”, coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile „Profesorului”: Istoria logicei (1941), Metafizica , I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica, II, 1944. Această activitate va lua sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul statului. După razboi apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri – autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În anul 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selectie si note de D. C. Amzar. În anul 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia „Ethos”, Logică şi Metafizică. În anul 1989 este reeditată la Paris („Mioriţa”, „Librăria românească”), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vânturilor, la editura omonimă. După anul 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România.

Despre personalitatea lui Nae Ionescu

Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar şi profesor. Stilul său s-a creionat în timp. După primele încercări de tinereţe, la Noua Revistă Română, a profesorului Constantin Rădulescu Motru (1911-1913), Nae Ionescu va scrie din nou la întoarcerea în ţară din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de război şi reţinut în lagăr (teza sa de doctorat a fost publicată postum). Întors în ţară, va colabora la Ideea Europeană (1919-1925), al cărei director era de asemenea Constantin Rădulescu Motru, căruia îi va fi de altfel şi asistent la catedră. Va scrie sub pseudonimele: Mihai Tonca, Niculae Ivaşcu (după numele bunicului său), Skytes, Calicles, Nemo, Verax, un prelat, un universitar, un preot de ţară (1).

În această perioadă are preocupări teologice; în numărul din 4-11 aprilie 1920 publică articolul „Pascalia”, o primă formă a textului său de referinţă „Juxta Crucem”. Articolul, care tratează problema suferinţei în creştinism, va fi reluat pe larg de Nae Ionescu în lecţia de deschidere a cursului său universitar, intitulat „Funcţia epistemologică a iubirii”, publicat postum în revista Isvoare de filosofie, I, 1942. Un alt text de referinţă, „Suferinţa rasei albe”, va fi publicat în anul 1924. Ca gazetar, dar şi ca filosof, atinge maturitatea în perioada anilor 1926-1933, perioadă legată de activitatea sa la ziarul Cuvântul, al cărui prim proprietar a fost industriaşul Titus Enacovici, timp în care Nae Ionescu a fost redactor-şef (2). În anul 1928 ziarul devine proprietatea sa, între anii 1929-1934 şi în anul 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de către Carol al II-lea la sfârşitul anului 1933 şi va reapare pentru o scurtă perioadă în anul 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndepărtează de la catedră printr-o lege promulgată special pentru Profesor, pe motivul „lipsei de activitate ştiinţifică”, iar între anii 1938 şi toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oară în lagărul de la Miercurea-Ciuc; prima dată a fost închis acolo după uciderea lui I.G. Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat că în perioada primei suspendări a Cuvântului (1933-1938), în anul 1937, Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critică teologică Predania, editată de teologul Gheorghe Racoveanu, unul dintre discipolii săi (până în octombrie 1937). În semn de protest faţă de arestarea maestrului, elevii săi vor începe să-i editeze cursurile, pornind cu Istoria logicei, la sugestia lui Nae Ionescu. (De altfel, încă din anul 1937 Profesorul va urma indemnul lui Alexandru Rosetti, un cunoscut editor, de a publica o antologie a articolelor sale). Extrem de important pentru soarta operei sale, publicată postum, a fost aşadar ataşamentul şi loialitatea elevilor săi, pe care în primul rând i-a învăţat să gândească. Dintre aceşti „ucenici”, remarcăm existentialiştii de la Criterion-ul anilor 30, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, precum şi pe Constantin Floru, C. D. Amzar, Gheorghe Racoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Unii dintre ei vor colabora în deceniul al patrulea la Vremea, iar alţii vor avea la rândul lor discipoli (este cazul lui Constantin Noica, cu şcoala de la Păltiniş, care i-a avut ca discipoli pe Andrei Pleşu şi pe Gabriel Liiceanu). Acesta a fost rolul esenţial al Profesorului: să creeze o întreagă generaţie în cultura românească, o elită studioasă.

 Profesorul Nae Ionescu „Ne-a învăţat să gândim”

Este absolut firesc şi normal ca o personalitate atât de remarcabilă să fi inspirat numeroae scrieri, numeroase dintre ele polemice. Despre Nae Ionescu au scris Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă (Ulysse printre sirene. Amintiri universitare), Constantin Noica, Emil Cioran (Nae Ionescu şi drama lucidităţii, în „Vremea”, 6 iunie 1937), Măriuca Enescu (Cantacuzino) şi chiar Nicolae Iorga (în O viaţă de om, aşa cum a fost), dascălul şi modelul său declarat. De altfel, ca înălţime şi aristocraţie a spiritului, Nae Ionescu poate fi aşezat lângă Titu Maiorescu, Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga, dar dintre aceştia, doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce priveşte rezultatele strădaniilor sale în generaţie, prin influenţa pe care a produs-o între tinerii contemporani. Aceştia îl considerau pe maestru realist şi mistic în acelaşi timp, el însuşi spunând că cele două merg mână în mână şi pronunţându-se hotărât împotriva pozitivismului. S-a vorbit de „trăirismul” lui Nae Ionescu, care spunea că „O metodă creşte cu un om…”, ca despre o soluţie răsăriteană (3), care respinge reţeta şi standardul. De altfel, unii au spus că Nae Ionescu ar putea fi înţeles cu greu în Occident, el aparţinând spaţiului oriental, balcanic, cu preocupări teologice, legate de ortodoxia „dură şi pură”. Concepţia creaţionistă este foarte clar şi limpede exprimată în toate cursurile sale. Ideile de forţă, perene la Nae Ionescu sunt: mântuirea, păcatul, salvarea, aceasta din urmă fiind corelată cu problema trăirii, a exprimării personale şi a găsirii echilibrului sufletesc (4). Aceste idei apar clar exprimate în Teoria cunoştinţei, care are privilegiul de a fi primul curs de această factură din istoria Universităţii bucureştene. Autorul evidenţiază adevărurile, dar şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, pronunţându-se împotriva dialecticii şi a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omeneşti, de pe poziţiile unui realism lucid, care ne lasă să întrezărim poziţia tragică a gânditorului creştin care ştie că, dincolo de adevărurile relative la care cugetarea omenească poate ajunge, stă nedezlegată marea taină a Adevărului (5). Totuşi, departe de a se complace în limitele culturii răsăritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un uomo universalis (6). Era un anti-provincial. Pe de altă parte, cerea elevilor săi să nu citească traduceri, dacă pot consulta originalul. Dădea dovadă de universalism, scriind în anii ‘20 despre teatru, cinema, făcând cronică dramatică, ocupându-se de grafologie. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului şi un anume tipic, cel al intelectualului care trebuia să scrie obligatoriu. Era un spulberător de iluzii, de prejudecăţi, de idei primite de-a gata; contrazicea tonul şi tempo-ul epocii. Într-o prefaţă din anul 1951, Mircea Eliade şi Gheorghe Racoveanu declară că: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l oferea de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm, noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăţa cum să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul şi agnosticismul domneau încă în universităţile româneşti, a arătat validitatea metafizicii şi a vorbit cu înţelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă” (7). De fapt toate cursurile lui Nae Ionescu sunt un spectacol de gândire liberă şi implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea că: „Simţeai că ceea ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat în faţa ta, pe catedră”. Iată ce spunea Profesorul însuşi: „Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor deci înaintea dumneavoastră. (…) …eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viaţa şi apoi să ridic zăgazul realităţii, pentru ca, aşezându-vă dumneavoastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care vă este propriu” (8).

Despre Nae Ionescu aflat sub influenţa lui Constantin Rădulescu-Motru

S-a spus despre cursurile sale că erau „regizate” şi că ele constituiau un „spectacol”. Poate. Numai că recitite, reduse la stadiul de text, rupte de fascinanta personalitate a vorbitorului, ele îşi păstrează vioiciunea spirituală. Este adevărat că ceea ce îl defineşte pe Nae Ionescu cu adevărat este stilul socratic, ca ipoteză a oralităţii, fiind precedat de Titu Maiorescu şi continuat de Constantin Noica şi Petre Ţuţea. Concepând filosofia ca filosofare, spre a dobândi un echilibru spiritual cu lumea şi cu sine, acest „Socrate al românilor” a refuzat să-si tipărească lucrările (elevii săi au litografiat 12 cursuri, 4 fiind tipărite între anii 1941 şi 1944). În ceea ce priveşte legăturile româneşti ale gândirii lui Nae Ionescu, se observă influenţa incontestabilă a profesorului Constantin Rădulescu-Motru, influenţă pe care Nae Ionescu nu a negat-o de altfel niciodată (9). Dincolo de aceste influenţe, interpretările sale erau cu adevărat originale (vezi cursul despre Faust). Profesorul spunea: „Importă ca fiecare dintre noi … să gândească personal – cât de greşit, indiferent – dar să gândească…” Considera că este important ca cineva să restructureze şi să reinterpreteze opera altcuiva, aducând astfel o contribuţie originală, lucru practicat de multe ori de Nae Ionescu şi care a stat la baza acuzelor ulterioare de plagiat. În legătură cu stilul său (şi iarăşi un motiv de critică pentru unii contemporani în ceea ce priveşte seriozitatea sa) sunt preocupările legate de grafologie. El publica în Ideea Europeană (an V, nr. 137, 27 ian. – 3 febr. 1924, pp. 1-3), sub pseudonimul Nemo, excursul publicistic „Puţină grafologie”. Ideea va fi reluată în broşura Grafologie. Scrisul şi omul, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, Editura „Tiparniţa”, 1926 (49 pagini şi o planşă), tot sub pseudonimul Nemo (Reeditare în anul 1936, Editura „Bibliofilia”, Bucureşti). De data aceasta este vorba de un adevărat studiu de psihologie. Nae Ionescu s-a preocupat de scris nu doar ca profesor şi ziarist, ci şi de scrisul ca atare, de personalitatea omului în scris. El a folosit grafologia ca pe o cale de cunoaştere a personalităţii umane, a vieţii şi a firii omului; îl interesa scrisul ca gest şi atitudine (10). Şi legat de acest aspect al activităţii sale, putem remarca un fapt interesant: există multe probleme tehnice legate de tipărirea cursurilor profesorului, care, în majoritate au fost stenografiate; oralitatea, care i-a făcut farmecul la catedră, devine un handicap în momentul publicării cursurilor (11).

Despre Nae Ionescu – ziaristul

Stilul lui Nae Ionescu era direct şi ţinea de oralitate. Cursurile sale erau mult mai impresionante vorbite, decât scrise. Ştia să electrizeze audienţa (foarte numeroasă de altfel). Ştia însă la fel de bine să faca acest lucru şi în scris, în limbajul vioi şi incisiv al ziaristului. Era recunoscut pentru originalitate şi pentru articolele sale sarcastice ori fulminante. Stilul său se remarca prin lipsa de emfază şi prin simplitate. Încă de la primele articole din Noua Revistă Română se observa siguranţa de sine, concentrarea, lipsa de timiditate sau stângăcie (12). Ca ziarist, activitatea publicistică de bază este legată de ziarul Cuvântul. Activitatea sa de ziarist a fost prodigioasă. A fost redactor-şef şi apoi director şi proprietar al Cuvântului. Pe lângă publicaţiile deja amintite la care a activat, mai putem aminti că a colaborat la peste 20 de alte publicaţii (între care Studii filosofice, Revista de filosofie, Gândirea, Societatea de mâine, Vestitorii, Vremea, Buna Vestire) şi că a condus revista Logos (1928). Este autor a peste 2000 de articole, în care a tratat cele mai diverse problematici: de la articole politice pamflet sau de analiză, până la cronică dramatică. Nicolae Iorga îl considera pe Nae Ionescu cel mai mare ziarist al nostru şi „apostolul neamului” nu poate fi bănuit de vreo simpatie faţă de directorul Cuvântului (13). Nae Ionescu a fost, neîndoielnic, alaturi de Ion Eliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga unul dintre cei mai mari ziarişti români şi un dascăl de gazetărie mereu actual. El aplica în gazetărie o metodă filosofică de explorare şi înţelegere a realului şi a unei metode de expunere care sintetizează. Şcoala pe care Nae Ionescu a creat-o în ziaristica românească nu este mai puţin strălucită decât posteritatea lui filosofică. Publicistica lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constatntin Noica, Petre Pandrea, Gheorghe Racoveanu stă mărturie. Să amintim numai redacţia de la Criterion. Este interesant de observat Nae Ionescu în ipostaza managerului de ziar, ipostază pe care trebuia să o împace cu cea de redactor-şef, omul care trasa linia ziarului fiind tot Nae Ionescu. Chiar dacă stilul său original nu era uşor de receptat în păturile largi ale societăţii, ziarul avea tirajul pe care probabil Nae Ionescu şi-l dorea şi avea, credem, categoria de cititori doriţi de acesta. Nichifor Crainic afirma cu destul dispreţ că tirajul Cuvântului este de doar 6000 de exemplare, fapt probabil adevărat. Să nu uităm însă că Nae Ionescu nu era un populist precum Octavian Goga sau Nichifor Crainic. Pe el nu-l interesa cantitatea ci calitatea, deci nu-l tenta să crească numărul cititorilor, ci îl interesa cine anume citea gazeta. Semnificativ pentru temperamentul lui Nae Ionescu este ceea ce spunea concitadinul său, brăileanul Vasile Băncilă. Acesta relata dese cazuri când Nae Ionescu formula în scris pe baza unor idei, reflecta câteva zile, pentru ca apoi să distrugă definitiv ceea ce a scris (14).

 Despre activitatea publicistică, editorială şi managerială al lui Nae Ionescu la ziarul Cuvântul

Având în vedere acest temperament al său, este interesant cum acest om de cultură meditativ şi aflat în veşnică şi permanentă căutare spirituală, reuşea să se împace cu funcţia de manager de ziar (avem în vedere şi faptul că au existat perioade, după cum relatează unii dintre apropiaţii Profesorului, de exemplu vara anului 1928, când Nae Ionescu făcea singur ziarul). Se pare că această ipostază şi postură de „om de afaceri” i-a atras din partea unor contemporani şi alte critici în afara celor legate de activitatea sa ştiinţifică şi universitară sau de viaţa sa intimă. Legăturile sale cu oamenii de afaceri evrei, cum ar fi Blank şi Malaxa ca şi bunele relaţii iniţiale cu Regele Carol al II-lea (la a cărui Restauraţie, filosoful a contribuit în mod esenţial) au făcut ca Nae Ionescu să fie suspectat de incorectitudini financiare. Se pare că relatiile lui “oculte” au reuşit să menţină, din punct de vedere financiar, ziarul Cuvântul. În general, cei din redacţia Cuvântului ca şi cei din redacţia Ideii Europene erau prietenii lui Nae Ionescu. Din redacţie faceau parte sau colaborau: Octav Onicescu, Dem. Theodorescu, Titu Devechi, Vladimir Ionescu, Ghibericon, Alexandru Kiritescu, Perpessicius, Nicolae Davidescu. Secretarul de redacţie era un evreu Albu; reporteri erau Mitache Dumbrăveanu, Albescu; redactori culturali şi economici – Mircea Eliade, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, Victor Scărlătescu, Cella Delavrancea. Omul de legătură al Profesorului cu prefectura poliţiei era comisarul Stan Ionescu; din rândul tinerilor se remarcă Gheorghe Racoveanu. Toţi aceşti oameni nu constituiau numai o întreprindere de presă, ci un fel de familie spirituală, o comunitate de lucru întemeiată pe admiraţia comună faţă de Nae Ionescu (15). Redacţia era de fapt un grup omogen şi unit. Ziarul Cuvântul a fost suspendat după asasinarea primului ministru I. G. Duca (29 decembrie 1933, Sinaia), întrucât autorităţile au considerat că unele dintre articolele lui Nae Ionescu au incitat direct la asasinat. De altfel, Profesorul a fost închis şi deferit justiţiei, fiind însă achitat. Ziarul a reapărut abia în anii 1937-1938, sub direcţia lui C. Gongopol, pentru ca, după moartea Profesorului, în timpul guvernării legionare (1940-1941) să devină, sub conducerea lui P.P. Panaitescu, oficiosul Mişcării.

Despre Nae Ionescu şi politica

Personalitatea Profesorului Nae Ionescu nu poate fi înţeleasă fără a analiza relaţiile sale cu fenomenul politic. Într-o societate românească interbelică marcată de înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Nae Ionescu, întors în anul 1919 din Germania după o şedere de câţiva ani în lagăr, nu s-a amestecat iniţial în politică. Primele preocupări politice datează din anul 1927. Se ştie că Nae Ionescu nu a avut relaţii cordiale cu Brătienii, fiind anti-liberal. Simpatiza cu ţărăniştii, dar nu era de acord cu teoriile lui Virgil Madgearu. Într-o societate aflată în rapidă transformare, Nae Ionescu nu putea rămâne totuşi departe mult timp de politica activă. Amestecul său în politică a avut loc în anul 1928, an în care a devenit director şi proprietar al ziarului Cuvântul. Momentul era de maximă importanţă în istoria noastră: cu un an înainte a murit Ionel I. C. Brătianu şi Regele Ferdinand, ţara era condusă de o regenţă, iar Prinţul Carol se afla în străinătate. Se apropia cu paşi repezi criza economică, care a permis dezvoltarea mişcărilor de extremă dreapta pe plan european, inclusiv în România.

Nae Ionescu se decide acum pentru apropierea de ţărănişti. Relaţiile dintre Iuliu Maniu şi Rege l-au decepţionat însă şi aici este momentul din care Nae Ionescu va începe să se desprindă de Iuliu Maniu. Profesorul va asimila acum ideea Restauraţiei lui Carol al II-lea. Nae Ionescu a pregătit cu dibăcie opinia publică pentru întoarcerea Prinţului Carol. În anul 1930, când Prinţul Carol devine Rege, Profesorul, aflat în graţiile regale, este considerat de contemporani un om forte al regimului. Constituirea Camarilei regale însă va duce la îndepărtarea lui Nae Ionescu. Din prieten, el va deveni ostil Regelui Carol al II-lea şi regimului instituit de acesta. Din această perioadă datează şi polemica sa cu Patriarhul Miron Cristea. Dacă Profesorul îl încondeia în ziar pe Patriarh cât se poate de des, la rândul său, Patriarhul, a pus să se zugrăvească în Biserica Sfintei Patriarhii, în scena Judecăţii de Apoi, un diavol mare negru având chipul Profesorului.

O problemă spinoasă a constituit-o cea a raporturilor dintre Nae Ionescu şi Garda de Fier. Acest episod al vieţii sale este învăluit de o aureolă de mister, ca şi moartea Profesorului (15 martie 1940) la locuinţa sa din Băneasa. Este clar şi limpede că Nae Ionescu a avut legături cu Garda de Fier, că a fost închis în lagăr împreună cu legionarii, că a fost suspendat din învăţământ şi urmărit ca îndrumător politic şi spiritual al lor fără a se delimita de aceştia în urma acestor prigoane. Unii dintre legionari – ca şi din observatorii neutri sau dintre adversari – l-au considerat ideologul mişcării. Totuşi, cert lucru, Profesorul nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde. Desigur, nu-l putem limita pe Nae Ionescu la calitatea de ideolog al unei mişcări, fie ea şi naţională, căci Profesorul a influenţat cu mult mai mult şi într-un câmp mult mai larg generaţia sa. De altfel, însuşi stilul său se opunea din răsputeri oricărei înregimentări. Nae Ionescu era un om liber în adevăratul sens al cuvântului; gândirii sale el nu-i punea nici o oprelişte. Această libertate de gândire se reflectă în scrisul său abrupt, limpede şi realist. Ca şi Ion Luca Caragiale, cu care a fost uneori comparat, Nae Ionescu reflecta realitatea nudă. Şi apoi nu putea fi considerat neaparat de dreapta un om care avea idei sociale, care condamna sclavajul şi colonialismul. Este drept totuşi că unele dintre ideile sale îl apropiau de Garda de Fier şi în primul rând ideile anti-democratice. Unele dintre aceste idei au fost expuse în cele patru conferinţe ţinute în faţa legionarilor din lagărul de la Miercurea-Ciuc în luna mai a anului 1938. Conferinţele, ţinute sub titlul „Fenomenul Legionar”, au fost publicate în Buletinul Informativ, de uz intern al legionarilor, din anul 1940. În primăvara anului 1940 trecea la cele veşnice Profesorul Nae Ionescu, personalitate controversată, atât în timpul vieţii cât şi după moarte. Profesorul, după cum l-au denumit discipolii săi, rămâne o personalitate marcantă a culturii româneşti. Mai mult decât acţiunile şi gândirea sa politica ceea ce rămâne peren la Nae Ionescu este metoda cursurilor sale şi activitatea sa de publicist, subscrise personalităţii sale debordante şi stilului său original.

Cu alte cuvinte, aşadar, Nae Ionescu s-a născut acum 122 de ani (Brăila, 4 iunie 1890) şi a murit acum 72 de ani (Bucureşti/Băneasa, 15 martie 1940). A fost probabil cel mai influent profesor al României interbelice şi unul dintre marii gazetari ai epocii. O întreagă pleiadă de intelectuali iluştri, de la Vasile Băncilă (n. 1897) la Emil Cioran (n. 1911), i-au fost studenţi, discipoli şi mărturisitori. Mircea Eliade (n. 1907) i-a fost asistent la Universitate şi prim editor, iar Mircea Vulcănescu (n. 1904) – prim monograf. Petre Ţuţea (n. 1902) sau Constantin Noica (n. 1909) au dezvoltat în discursul lor multe teme şi sugestii naeionesciene. Angajarea sa ortodoxă şi de dreapta, dar mai ales apropierea de legionari (cu precădere în ultimii ani de viaţă) i-au marcat imaginea postumă într-o posteritate dominată violent sau parşiv de ideologiile stângiste (de la comunismul roşu la comunitarismul albastru). Pe cât a fost de adulat de către unii, pe atât a fost de denigrat de către alţii, dar fascinaţia personalităţii lui a rămas mereu vie şi complex provocatoare. În anii din urmă, cercetătoarea Dora Mezdrea i-a alcătuit o monografie monumentală şi i-a editat (singură sau în colaborare) lucrările cele mai însemnate. Contribuţii notabile la editarea şi mediatizarea postcomunistă a lui Nae Ionescu au mai avut Marin Diaconu, Dan Zamfirescu, Ion Papuc, Dan Ciachir, Răzvan Codrescu sau Alexandru Surdu, dar şi nepoata sa, Anca-Irina Ionescu (tarată, din păcate, de oportunismul ideologic de dinainte de anul 1989). Printre detractorii săi cei mai constanţi s-au numărat Z. Ornea, Al. George, L. Volovici, V. Nemoianu sau G. Voicu, dar pe toţi i-a întrecut, atât prin cecitate, cât şi prin virulenţă, insidioasa Marta Petreu. Referitor la acest din urmă caz (care între timp a evoluat spre dimensiuni patologice, cum o arată recenta carte anti-Sebastian: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Ed. Polirom, Iaşi, 2009), reproduc aici un text al meu mai vechi (publicat, ca “drept la replică”, şi în România literară, anul XXVIII, nr. 6/1995, p. 15, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile, apoi introdus, cu mici adaosuri, în vol. Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 97-108), dar care îşi păstrează actualitatea atâta vreme cât detractorii lui Nae Ionescu continuă să se prevaleze de acuzaţiile de plagiat ce i s-au adus (în pofida numeroaselor contra-argumente principiale şi/sau punctuale ce s-au produs între timp, sub semnăturile cele mai diverse). Pe parcursul acestor ani, intenţionez să mai postez pe acest blog şi alte texte despre Nae Ionescu, ale mele sau ale altora, mai vechi sau inedite, ca o reverenţă târzie faţă de marele profesor al celei mai strălucite – dar poate şi mai tragice – generaţii intelectuale din istoria României şi a sud-estului european – potrivit afirmaţiilor făcute de scriitorul Răzvan Codrescu in revista “Rost”- unde a (şi) publicat dealtfel, acest drept la replică.

Despre înţelesul evanghelic al iubirii – o critică iubitoare a lui Nae Ionescu

 “Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). şi acelaşi Apostol ne încredinţează mai departe: “… Dumnezeu este iubire şi cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu şi Dumnezeu ramâne întru el “ (4, 16). Făcut “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, omul este şi el fiinţă iubitoare, chemată la plinătatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care ni l-a dat Iisus Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui lucru nu poate fi îndoială: “… iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sunt”, zice sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13, 2); şi conchide: “şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 13). Creştinismul reprezintă, înainte de orice altceva, religia teandrică a iubirii (agápe).  Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar facem adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sensul iubirii creştine; această confuzie este mai răspândită decât s-ar crede şi apare chiar pe la case foarte mari. Îmi îngădui să pornesc de la un astfel de caz ilustru. În al său Curs de Metafizica (urmez ediţia Humanitas din anul 1991), Nae Ionescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iubire ca “instrument mistic de cunoaştere”. Aici stabileşte, în mare, următoarele: că “trăirea” este metoda de cercetare a misticii şi că iubirea este cel mai însemnat mijloc mistic de cunoaştere; că, prin urmare, “funcţia fundamentală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, “monopolaritatea” iubirii poate duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptam “bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuţia despre iubire, dar cu această gravă afirmaţie: “Impresia mea este că fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu surprindere, bunăoară, la Mircea Vulcănescu, altminteri un gînditor creştin de mai mare rigoare teologică decât maestrul său). Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia personală că “în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale logică, decât la “o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: “Toată dezorganizarea (?!) care s-a produs în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii” (p. 124). Nu vreau să reiau aici toată demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu contest strigenta ei logică. Este de ajuns să arăt că premisa de la care porneste este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se aşază de data aceasta, din capul locului, alăturea de problemă. Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este aceea că în creştinism măsura iubirii de celalalt ar fi dată de iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte prescripţia scripturistică: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima ta şi cu tot sufletul tău […] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39). Este destul de curios că Nae Ionescu, cu toate că avertizează că aceasta “nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament”, îşi sprijină totuşi pe ea întreaga demonstraţie, amendând tocmai creştinismul! Ne aflăm aici în chiar inima acelei confuzii despre care vorbeam (şi care uneori se face simţită şi-n mediile strict teologice). Se scapă din vedere că Iisus Hristos adaugă limpede (Matei 22, 40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”. Va să zică, Iisus Hristos nu face decât să rezume astfel, la cererea tânărului bogat, esenţa “Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu este rea, dar este imperfectă; tocmai de aceea, Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). şi în Legea Nouă iubirea va rămâne poruncă de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34). Prin urmare, măsura iubirii în creştinism nu mai este iubirea de sine, cum credea Nae Ionescu (şi toţi cei tributari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Iisus Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dumnezeiască.

Drept urmare, întrebarea retoric-insinuantă a lui Nae Ionescu (“Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?”) devine inutilă într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gânditor poate avea perfectă dreptate în raţionamentele sale, numai că el critică creştinismul vorbind despre… iudaism. Desigur, Nae Ionescu rămâne Nae Ionescu, dincolo de această extrapolare regretabilă, sau de altele de acelasi gen; el îsi poate permite să interpreteze liber ori să exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere. Noi nu ne putem permite însă, mai ales când ne punem ferm pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune toate speculaţiile, oricât de mult l-am admira altminteri (cu alte cuvinte, oricât de “naişti” am fi). Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este chemat şi el să se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cât mai mult în “asemănarea” cu Creatorul său. “Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har” (Sf. Atanasie cel Mare). Iubirea, în înţelesul ei evanghelic, este temeiul entheozei (îndumnezeirii), la antipodul tuturor egoismelor şi “raţionamentelor” noastre.

În limba greacă există patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Iisus Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea). Dumnezeu, înţeles ca Agápe, este acel l’Amor che muove il sole e l’altre stelle (“Iubirea ce roteşte sori şi stele”) din finalul poemului dantesc. La nivel uman, “dragostea sagápet este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce este împătimit de ceva din cele pământeşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 1; în Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 37).

Dimensiunea creştină (şi chiar ortodoxă) a gândirii lui Nae Ionescu nu trebuie confundată cu rigoarea teologică. “Teologul”, “filosoful religios” şi “metafizicianul” reprezintă tipuri deosebite de gânditori creştini. Teologul ramâne în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordonează raţiunea supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcându-se smerit în liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gândului autonom. Filosoful religios, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, faţă de care se mişcă însă mai liber, permiţându-şi anumite interpretări “originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară raţional cu absolutul, având grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstracţie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decât să “administreze” o sumă de adevăruri veşnice, îngăduindu-şi cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematică ordonare; filosoful religios reinterpretează personal, într-o oarecare măsură, adevarurile revelate sau presupusele consecinţe filosofice ale acestora; în ce-l priveşte pe metafizician, acesta îşi proclamă în mod exclusivist propriile adevăruri. La noi, bunăoară, un Dumitru Stăniloae a reprezentat tipul teologului, un Nae Ionescutipul filosofului religios, iar un Lucian Blagatipul metafizicianului. De aceea şi trebuie judecaţi cu măsuri deosebite. Spre exemplu, dacă-l luăm pe Nae Ionescu drept “teolog” (ceea ce n-a fost şi nici nu şi-a propus să fie), atunci, pentru anumite afirmaţii, ar trebui să-l declarăm “eretic”; dar aceasta ar însemna să cădem în confuzia dintre teologie şi filosofie – reflex al confuziei mai generale dintre religie şi cultură (curentă, din pacate, în lumea laicizată de astăzi).

 Despre Ortodoxia asumată, mărturisită şi propovăduită de Nae Ionescu

În altă ordine de idei, în spaţiul culturii şi spiritualităţii româneşti, Nae Ionescu reprezintă fără îndoială un reper ilustru şi antologic. Gândirea lui a putut să influenţeze o întreagă generaţie într-un mod atât de puternic încât apariţia lui în istoria noastră a putut fi catalogată de urmaşii săi drept providenţială. Într-adevăr, el a făcut şi a lăsat moştenire urme adânci, care nu pot fi şterse niciodată, într-o epocă în care era nevoie mai mult ca oricând, pentru salvarea neamului şi a valorilor acestuia, de o minte strălucită, capabilă să înţeleagă mersul vremii şi să moblizeze resursele limitate pentru a nu se pierde nimic din ceea ce am avut şi nici a se irosi talanţii generaţiilor contemporane. Graţie eforturilor sale concretizate într-o întreagă generaţie de adevăraţi români şi creştini, planurile dezintegratoare care au pândit valorile româneşti, au fost zădărnicite şi vor mai fi prin neîntrerupta prezenţă vie a exemplului „Profesorului” şi a recursului permenent la spiritualitatea şi cultura generate de el în tezaurul neamului. Spiritul filosofic al lui Nae Ionescu trăieşte şi va trăi în cei care l-au ascultat, l-au iubit şi l-au înţeles.

Cu alte cuvinte, Nae Ionescu şi-a fundamentat întregul sistem filosofic pe adevărurile creştine, propunând un curent bazat pe valorile naţionale şi pe religia ortodoxă. Acest filosof modern, şcolit la universităţile europene şi căruia îi plăcea să surprindă în toate prin avangardismul său, face din teologia ortodoxă răsăriteană, un cadru general pe care se încumetă să fundamenteze o metafizică sistematică, predabilă într-o universitate modernă. Adică alege să abordeaze problematica fundamentală a filosofiei, dintr-o perspectivă inedită, aceea a valorilor creştine. Mai mult decât atât, spre stupefacţia multora şi spre indignarea numeroşilor detractori, nu numai că-şi raportează cursurile de metafizică la problematica creştină, dar face o adevărată apologie a creştinismului printr-o virtuoasă şi mutuală justificare a creştinismului şi deopotrivă a metafizicii sale. În metafizica lui, pe care o descoperim în cursurile ţinute la Universitate: Cursul de filosofie a religiei (1924-1925); Cursul de metafizică: I. Cunoaşterea imediată (1928-1929), II. Cunoaşterea mediată (1929-1930) şi Tratatul de Metafizică (1936-1937), găsim dezbătute temele fundamentale ale gândirii omeneşti. Astfel, Nae Ionescu era interesat despre Dumnezeu, condiţia originară a omului, sfinţenie, metafizică, iubirea ca soluţie metafizică, naţiune, act religios, cunoaştere şi trăire, substanţă, mistică şi magie, metafizică în raport cu religia, moarte, fiinţă şi existenţă, timp, spaţiu, libertate, conştiinţă, Biserica creştină, intelect şi raţiune, ştiinţă, suferinţă, etc.

Observăm astfel în Nae Ionescu preocupările unui teolog. Într-adevăr, dacă prin teolog înţelegem pe tot omul care vorbeşte, în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Vorbind despre „Teologul” Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu spune: “Ca teolog, Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică”. Astfel, deşi “doar licenţiat în matematică”, ca teolog, Nae Ionescu nu este purtătorul unui mesaj alogen, în rândul acelora care afirmă superioritatea raţiunii, ci cel care cheamă la redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp. Faptul că el abordează consecvent şi aceste teme preponderent teologice, dar mai ales atitudinea sa condescendentă vis-a-vis de filosofia clasică, exclusiv raţionalistă, care nu poate accepta decât ceea ce intră sub incidenţa logicului şi analiticului, l-au recomandat ca fiind un indezirabil în eşicherul universitar bucureştean. Însă Nae Ionescu nici nu a dorit vreodată să intre în rândul celor care afirmă suveranitatea raţiunii, ba din contră, metafizica trebuie să se axeze pe viaţă, spunea el, pe trăire, pentru că ea are prin excelenţă un caracter antropologic. Aceasta trebuie să fie funcţia metafizicii, de a oferi soluţii liniştitoare pentru totalitatea experienţei noastre în legătură cu sensul existenţei noastre şi a tot ceea ce ne înconjoară. În acest sens, metafizica este o încercare soteriologică a celor care nu au reuşit să se mântuiască prin trăirea sfinţeniei.

Astfel, ca teolog, propune imaginea creştinismului metafizic. El afirmă: „nu văd vreun interes al speculaţiei metafizice, în afară de necesitatea aceasta de a ne găsi noi un loc în existenţă”. Iată că Nae Ionescu are atitudinea caracteristică adevăraţilor filosofi (presocraticii, Socrate, Platon), pentru care înţelepciunea trebuia să se transpună într-un mod de viaţă armonic şi echilibrat, mod de viaţă care se găseşte în plenitudinea lui, pe deplin concretizat în Ortodoxie. Fiind ataşat de Ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale Ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Este cu adevărat fascinant să vezi cât de mult îl preocupă pe el temele fundamentale ale Ortodoxiei. Toate darurile omului, inclusiv viaţa, sunt considerate de Nae Ionescu, doar nişte calităţi particulare existenţei. El afirmă că, atunci când omul pierde viaţa, nu dispare, căci viaţa e o simplă calitate a omului. Ceea ce este important pentru om, nu sunt aceste calităţi în ele însele, ci doar prevalarea frumoasă şi corectă de ele în existenţă, astfel încât omul să se împlinească, să devină întru fiinţă. Tocmai de aceea, atunci când se cere, când se impune, sacrificiul vieţii este chiar o datorie.

Nae Ionescu, prin ceea ce spune, confirmă adevărurile revelate ale creştinismului dar în acelaşi timp urmăreşte ca valorile ortodoxe româneşti, specificul nostru naţional să fie exploatate la maxim în beneficiul spiritului naţional. Practic, el este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească, deschizând o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze într-o viaţă relativ scurtă şi brăzdată de atâtea lupte, căci într-adevăr, viziunea şi poziţia lui unică la momentul respectiv nu i-au făcut foarte uşoară viaţa între gânditorii vremii, fie ei laici sau clerici. Într-adevăr, „Nae Ionescu s-a ridicat împotriva a tot ce este raţiune uscată faţă de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţia polimorfă şi fecundă a vieţii. El şi-a găsit izvoarele de apă vie, puterea de rezistenţă şi calea spre adevărurile renaşterii în duh, în adâncurile Ortodoxiei, în această ipostază răsăriteană a trăirii şi a rodirii creştinismului, din care a făcut cel dintâi axa cugetării române moderne, chiar dacă nu totdeauna teologul Nae Ionescu s-a putut ridica la înălţimea echivalentă trăirii sale creştine. Dar pe aceasta din urmă el a exprimat-o cu o capacitate de convingere şi contagiune neegalată decât de ceilalţi doi ctitori ai fiinţei noastre creştine: Neagoe Basarab şi Dumitru Stăniloae”, după cum afirmă Dan Zamfirescu în volumul al doilea al lucrării sale Istorie şi cultură. Nae Ionescu defineşte Ortodoxia prin prisma naţionalului afirmând că: „…nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta este Ortodoxia”.

Această definire este de înţeles dacă cunoaştem faptul că ea este plasată în plin secol naţionalist. Idealul României mari, care să cuprindă toţi românii, se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune, iar cea mai mare, cea mai frumoasă şi cea care venea românilor ca o mănuşă, era Ortodoxia, căci, „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate, o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.” Pentru el Ortodoxia românească nu este activitatea deliberată a vreunei Biserici în sine, ci „… lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce Ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu Biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc”.   Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul, elementul de bază este Ortodoxia şi se tinde spre o „Biserică puternică, curată şi mândră”. De aceea, nu ne mai putem mira de faptul că generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a Ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de vioi, pătrunzător şi fecund ca Nae Ionescu. Deci putem spune că Nae Ionescu este singurul filozof sau metafizician prin excelenţă creştin, pentru care tot ceea ce, istoric, dogmatic, patristic, cultic, reprezintă creştinism ortodox, are o valoare absolută şi este adevăr absolut. Astfel el nu identifică episoadele biblice ca făcând parte dintr-un tezaur mitologic al umanităţii, ci le consideră ca atare, şi le acordă o importanţă primordială, avându-se în vedere rolul şi funcţia lor cheie în înţelegerea sensului şi raţiunii existenţei.

Mai mult decât atât, Nae Ionescu este un adevărat apologet şi mărturisitor al creştinismului răsăritean, exprimându-şi convingerea şi adeziunea creştină public în faţa studenţilor spunând: „Sunt creştin. Eu cred că noi o să înviem odată din morţi, pentru că sunt creştin.”. Pentru generaţiile de studenţi care l-au avut profesor, cursurile de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei ţinute de Nae Ionescu au rămas de neuitat. Dacă studenţii nu părăseau sala de curs cu bagajul de cunoştinţe sporit, plecau, în schimb, cu altceva, mult mai preţios, mai rar şi mai greu de găsit: cu îndemnul de a nu se rezuma să înveţe numai, să primească ideile de-a gata, să acumuleze pur şi simplu cunoştinţe, ci să mediteze, să trăiască şi să verifice personal problemele. Ori este tocmai dezideratul de astăzi al învăţământului românesc, european sau mondial.

Este din nou momentul să ne întrebăm ce a garantat aderenţa fără precedent pe care Profesorul a avut-o în faţa unei întregi generaţii. Evident că întregul arsenal de calităţi îi explică succesul, dar toate acestea ţin întrucâtva de formă, de ceea ce e exterior şi de fapt, adevăratul ingredient care a făcut să tresalte inima ascultătorilor săi este tocmai această dorinţă nestăvilită de a impune un alt tip de respect pe care toţi ar trebui să îl aibe pentru tradiţia, credinţa, cultura, spiritualitatea românească sau sufletul românesc, un respect bazat nu pe formalism ci pe trăire. Căci, în Răsărit, afirmă Profesorul, “există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în faţa lui Dumnezeu are altă calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legătura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup”. Nae Ionescu a preluat problematica fiinţială  din Ortodoxia răsăriteană: „Noi ştim deja până acum că există o relaţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţă obiectivă. Ştim că principial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”. Profesorul consideră că “orice învăţătură religioasă, deci şi învăţătura lui Iisus Hristos, este trăită de oa­meni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spaţială şi temporală, consti­tuie într-un fel viaţa însăşi a învăţăturii. Căci învăţătura nu este un adevăr oare­ care, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într-o tablă de aramă şi l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el, sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânţă care e pusă în pământ, încolţeşte şi dă roadă. La învăţătura lui Iisus Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învăţătură pur şi simplu, ci învăţătura care a rodit în noi, învăţătură rodită.

Această trăire este de fapt viaţa interioară a creştinismului ortodox, iar acesta, cum observă Profesorul, nu se condiţionează prin legăturile lui sociale, ci „trăieşte prin el însuşi, în absolută independenţă faţă de puterile lumeşti. De aceea, dezvoltarea virtuţilor active, care singurele leagă pe om de om şi pe toţi în societate, nu se bucură de primul interes al Bisericei noastre”. Când au fost unii care au căutat să modernizeze biserica strămoşească, Nae Ionescu a atras atenţia că „marele defect, sau marea calitate a Ortodoxismului, e că nu se poate înnoi. Cine are înţelegere şi dragoste pentru religia noastră trebuie să găsească în el şi curagiul de a privi lucrurile în faţă: dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde unei necesităţi organice sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui originare şi autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în linişte, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice. Noi socotim însă că nu acesta e cazul.”. Pentru Nae Ionescu, înnoirea nu înseamnă schimbare ci „creştere firească” în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcţionează normal, este exclus ca creşterea învăţăturii să fie strâmbă.

Pentru Nae Ionescu, „Ortodoxia nu poate fi liberă de pecetea naţională, ca un sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membrii unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde”. Observăm astfel că ideile sale nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofiei româneşti. Poate de aceea cele mai importante cursuri pe care le-a ținut Nae Ionescu au fost cele de filozofia religiei.

Totuşi, membrii marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Dumitru Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Faptul că a fost contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice (câteodată poate şi pe drept căci, după cum observă Petre Ţuţea, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.”), nu a împiedicat pe nimeni să constate la Nae Ionescu acea înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu şi nici acel puternic ataşament de Ortodoxie, din care, înţelegem acum, şi-a tras de fapt seva vitalităţii sale.

 Despre Ortodoxia lui Nae Ionescu în viziunea Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa în Revista “Rost”

 Aşadar, Nae Ionescu este ortodox, tot atăt de organic cum este Nae. Nu există aproape nici un articol sau curs universitar în care să nu fi făcut măcar o aluzie la credinţa lui creştin-ortodoxă. În rândurile care urmează nu ne propunem să facem o incursiune analitică în opera sa întreagă. Ne vom opri însă la Îndreptarul ortodox, spre a releva felul în care Nae Ionescu tratează marele teme ale creştinismului din perspectiva filozofului creştin. Voi începe (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa) printr-o mărturisire: despre Nae Ionescu ştiam câte ceva încă din liceu, datorită profesorilor noştri care îi audiaseră cursurile – şi nu numai cei de filosofie – precum şi a unor studenţi care ne aduceau cursurile lui. Imediat după cel de-al doilea război mondial, Nae Ionescu începuse a fi citit şi se contura în înţelegerea noastră cu dimensiuni de legendă. Era atunci la modă existenţialismul şi noi îl socoteam pe Nae Ionescu un precursor al acestuia în România. Scrierile care circulau în taină printre noi erau: Logica, Roza Vânturilor, fragmente din cursul lui de Metafizică etc. Ca elevi, le citeam cu deliciul fructului interzis. Când am intrat în închisoare, legenda lui Nae Ionescu a crescut în ochii nostri, ai tinerilor de atunci, fiindcă toţi intelectualii pe care i-am întâlnit în detenţie, se socoteau elevii lui, chiar dacă unii erau ingineri, alţii contabili, alţii militari. Toţi vorbeau de el cu pietate. O generaţie superbă de intelectuali trimişi şi puşi după gratii şi sortiţi fără greş exterminării, pentru a face să dispară elementele de cultură „burgheză” din memoria comună a unei naţiuni. Toţi îşi trăgeau seva intelectuală şi preocupările filozofice, ca şi ancorarea în idealul creştin şi românesc de la Nae Ionescu. Mulţi dintre ei au murit în închisori, cu demnitate şi cu sufletul senin. După eliberarea din închisoare, n-am mai putut citi din opera lui Nae Ionescu, dar, printre teologi, circulau, mai mult sau mai puţin în ascuns, lucrările lui Nichifor Crainic şi am fost sedus de mistica lui. Mai sunt şi astăzi (anul 2003). Paralel, am fost ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care l-am urmat în toată poziţia lui dogmatică. Nu citisem niciodată, într-un bloc masiv, aşa cum este acest Îndreptar ortodox, toate articolele despre creştinism ale lui Nae Ionescu, pentru a mă lăsa influenţat de el.

 Despre influenţa nebănuită a lui Nae Ionescu din perspectiva Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

 În anul 1987, mă aflam în Europa pentru un ciclu de conferinţe privind starea Bisericii în România. Au trecut doi ani de la venirea mea în vest şi un cercetător evreu  m-a întrebat franc de ce în predicile şi studiile mele teologice apar atât de frecvent influenţele lui Nae Ionescu, aşa numitul trăirirism. Am rămas mut. Sunt sigur că omul şi-a închipuit că m-a prins cu ceva şi că îmi căutam o justificare. Nu cunoşteam decât vag poziţia lui Nae Ionescu faţă de Ortodoxie, în special, şi faţă de creştinism, în general. Eram consternat de faptul că eram influenţat de cineva pe care nu-l cunoşteam sub acest aspect. Mi-am mărturisit fără jenă ignoranţa în privinţa trăirismului naeionescian şi am afirmat că, dacă m-a influenţat cineva, aceia trebuie să fie Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Totdodată am hotărât să-l citesc pe Nae Ionescu şi am constatat o înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu. Pentru el, fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment, chiar dacă raţională, în această lume supusă stricăciunii şi morţii, nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţuirii pe acest pământ, ci este un dat metafizic permanent, în sensul existenţei spirituale. Fiinţa umană are valoare numai în raportul ei cu Dumnezeu.

 Despre combaterea raţionalismului cartezian

 Îngrijitorii culegerii au intitulat-o Îndreptar ortodox. Din punct de vedere al Bisericii, acest titlu este cam pretenţios, căci Biserica nu şi-a dat girul în sensul unui indreptar. Pe de altă parte, nu am gasit vreo deviaţie de la credinţa creştină şi ortodoxă în cuprinsul volumului. Iar o carte creştină scrisă de un laic are îndeobşte un impact mai puternic decât una scrisă de un cleric. Nae Ionescu este persuasiv, uneori cu umor, alte ori grav, dar niciodată exagerat. Este un credincios practicant, iar un teoretician, în orice domeniu, este şi un propovăduitor. În articolul „Sufletul mistic”, Nae Ionescu descoperă o renaştere a sufletului mistic între cele două războaie şi atacă analiza psiho-sociologică prin care Constantin Rădulescu-Motru caută să-i explice recrudescenţa. Constantin Rădulescu Motru credea că este o modă socială, că negustorii de idei „comercializau” fenomenul spiritual, în sensul speculaţiei şi, deci, aşa cum afirma Nae Ionescu, el confunda efectele cu cauzele. Sunt de acord cu acest lucru. Negustorii de idei, comercializatorii fenomenelor mistice apar după ce fenomenul spiritual s-a manifestat. Nu il declanşează, ci îl speculează. Ori, în cazul acela spiritul uman se zbătea să scape de sub oprimarea raţionalismului cartezian, care domina de secole şi care tăiase aripile sufletului. Marii mistici ai Răsăritului şi cei din Apus au făcut totdeauna casă bună cu raţionalismul adevărat, pentru că gândirea creştină nu este una absurdă. Raţiunea ne-a fost dată de la Dumnezeu, la creaţie, pentru a ne fi treapta iniţială de suire şi cârja de început în drumul spre cunoaşterea Lui. Nae Ionescu, filozof şi logician, nu s-a desprins niciodată de învăţătura Bisericii în această privinţă şi a combătut absolutizarea raţionalismului, ceea ce îmi pare un eroism neobişnuit la un profesor de logică. „(…) Noi nu facem decât să lichidăm raţionalismul; nu raţionalismul adevărat cu care misticismul a trăit totdeauna în cea mai bună pace, ci raţionalismul cartezian, care este o răsturnare şi, mai departe, o falsitate, prin unilateralitate, a celui adevărat. Îl lichidăm” Nae Ionescu indică toate căile prin care lumea modernă căuta să lichideze acest raţionalism.

 Despre ştiinţă şi teologie la Nae Ionescu

 Misticismul marelui profesor se exprima şi prin ataşamentul lui la marii mistici ai creştinismului, la Sfântul Ioan Scărarul, Sfantul Ioan a Crucii şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precursori ai unei gândiri religioase, bine închegate şi pe care epoca modernă caută s-o redescopere, fără a reuşi s-o înţeleagă total. „Schwarmerei” – bâzâiala neliniştită – o numeşte Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu înţelegere şi compasiune, această căutare confuză şi pompoasă din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care operează în afirmarea poziţiei sale faţă de credinţă sunt foarte seducătoare. Este, fără îndoială, şocant să auzi pe un mare filozof şi un logician de mîna întîi afirmând superioritatea teologiei faţă de ştiinţă. O serie de teologi care încercau să facă acordul dintre ştiinţă şi teologie sucombau în moralism. Ei considera că religia este, în primul rând, un cod de comportament moral superior oricărei etici. Nae Ionescu a sesizat exact pericolul şi s-a ridicat împotriva lui. El face o distincţie netă între religie şi morală, într-un articol chiar cu acest titlu. Constată că un om religios adevărat este şi un om moral, dar moralitatea sa este numai o consecinţă a religiozităţii lui. „A înlocui religia printr-o predică morală – spune profesorul – înseamnă a crede…. că religia poate fi redusă la morală. Asta însă ne-ar îndepărta de la adevăratul sens al ortodoxiei şi ne-ar arunca iremiadiabil în lagărul unui <protestantism care a luat câmpii> (pentru a intrebuinţa chiar termenul domnului Profesor Iorga)„. Îmi aduc aminte că profesorii mei de teologie, în special Părintele Petru Rezuş, care preda Teologia Fundamentală, subliniau şi ei această distincţie netă, între morală şi religie, pe de o parte, şi între religie şi ştiinţă, pe de altă parte.

 Despre durere şi mântuire

 Ortodoxia vorbeşte de Kenoza lui Dumnezeu (umilinţa, dezbrăcarea de slavă la care a recurs Iisus Hristos când s-a întrupat în om pentru noi). Profesorului nu i-a scapat nimic din sensurile Ortodoxiei, deci nici aceasta. El scrie: „Primul act al vieţii lui (a lui Iisus Hristos) a fost de umilinţă şi de supunere. Şi-a recunoscut natura pământescă atâta vreme cât nu-i sosise încă ceasul: şi a acceptat legea firii în care se întrupase, înţelegând că ceea ce era dumnezeesc în El abia mai târziu trrebuia să lucreze”. Toată această kenoză este însoţită de durere, de suferinţă. Nae Ionescu recunoaşte suferinţa drept un dat permanent al existenţei omului, o trăsătură aproape structural a lui, din momentul căderii în păcat. Într-o scurtă incursiune în gândirea filozofică şi teologică a lumii, el analizează poziţia principalelor şcoli şi curente faţă de durere. Bunăoară, budismul aşează durerea chiar la baza existenţei, afirmând prin aceasta caracterul ei de necesitate absolută. Din această stare, omul se smulge prin negarea existenţei, adică prin transgresarea din realitate, saltul la Nirvana. Dar această ieşire este un salt în gol. Nirvana este nonexistentă. Recunoscând inteligenţa şi frumuseţea construcţiei filozofice a moralismului negativ budist, autorul se întreabă retoric „această subtilă şi confuză dialectică, înfăţişată sub forma unei exagerate cosmogonii, este cu adevărat mai impunătoare decât recunoaşterea simplă, dar tragică a durerii, aşa cum o face creştinul?”.

 Despre valorificarea suferinţei

 Nici o cultură, nici o filozofie trecută sau prezentă nu a putut ignora suferinţa şi durerea şi a căutat s-o rezolve într-un anumit fel. Lumea greacă, dincolo de estetismul ei senin şi de hedonismul afirmat, era profund măcinată de prezenţa durerii în lume, prezenţă pe care filosofii căutau s-o explice, s-o accepte sau s-o evite. Erosul grec era înfrăţit cu moartea, hedonismul era, de fapt, „expresiunea unei dorinţi crescute şi împuternicite de golul rece al durerii”. Împotriva acestui estetism festiv şi fals, cinismul grec era o sfidare a suferinţei, fără să fie o rezolvare a ei. Cinicul nu aducea o soluţie umanităţii îndurerate, ci se însingura, se impunea printr-un prestigiu de orgoliu şi de dispreţ faţă de ceilalţi. Nici o soluţie. Pe de altă parte, epicureismul, pe care vulgul îl înţelege greşit ca pe o petrecere continuă pentru a evita suferinţa, era un sistem de purificare prin plăcere, până se ajungea la ataraxia lui Epicur, care însemna o evaziune în faţa suferinţei şi care trebuia să ducă, în consecinţele ei ultime, la sinuciderea teoretizată şi practicată de Hegesias cel întunecat. Acest faliment al gândirii greceşti dovedeşte că ceea ce urmăreau grecii cu atâta stăruinţă, izgonirea durerii din lume, era o imposibilitate şi că dincolo de seninul artei şi gândirii greceşti, sta ca o santinelă neagra şi terifianta suferinţă, „care se strecoară pretutindeni, acolo unde nevoia fericirii se face simţită”. Spre deosebire de toate aceste atitudini prezentate până aici, creştinismului consideră durerea ca pe o realitate, dar nu caută s-o nege, ci s-o valorifice. „De la răstignire – afirma Nae Ionescu – lumea ştia că nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor”. În felul acesta, autorul ajunge la convingerea profund creştină că durerea însăşi poate deveni un izvor de nesfârşită bucurie, dacă se îndeplineşte un rol şi dobândeşte un sens în efortul nostru de a atinge mânturiea. Pentru el, creştinismul este o dezlegare dumnezeească a problemei lui Iov, dreptul care suferă.

Despre îndumnezeirea omului

 Cineva se poate întreba de ce se ocupă Nae Ionescu de aceste probleme, de ce nu se limitează la filozofie? Însă, el este un filozof creştin şi, în această caliate, este preocupat de problemele esenţiale ale gândirii şi destinului uman: existenţă, moarte, salvare, Dumnezeu, lume. Ca filozof creştin este normal să dea răspuns la toate acestea în sensul religiei creştine. Ataşat fiind de Ortodoxie, după cum am (mai) spus şi mai sus, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale Ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră creştină. Vom lăsa pentru altă dată consideraţiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, tradiţie (sau predanie), catolicism şi protestantism. Şi vom stărui în a arăta cum înţelege el o temă fundamentală a Ortodoxiei: Învierea Domnului. Iisus Hristos – Dumnezeu, devenit om deplin, învinge şi biruie păcatul şi moartea şi înnoieşte întreaga făptură: Iisus Hristos – noul Adam. Prin Iisus Hristos ni se descoperă şi relevează dumnezeirea, dar, în acelaşi timp, tot prin El, omul se ridică la cunoştinţa esenţei lui dumnezeieşti. Omul este aşezat mai presus de îngeri, căci el va ţine scaun de judecată pentru îngeri, aşa după cum spune Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 6:3). Filozoful analizează procesul de antropocentrizare a întregului univers, început de renaştere şi continuat, în forme schimbate, în epoca modernă. În felul acesta, fiinţa umană a fost integrată într-un sistem simplificator, mişcare pe o singură linie, care este cea a materiei. Dumnezeu, chiar dacă nu este negat, este scos în afara lumii spre a nu tulbura spiritele simplificatoare. Este foarte greu pentru omul de ştiinţă, ca şi pentru filozoful raţionalist să admită îndumnezeirea omului şi, prin el, salvarea întregii firi.

 Despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

 Şi acum ajungem la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În articolele despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, filozoful Nae Ionescu lasă locul credinciosului. Textul „Paştele gândului şi celelalte paşte” are un conţinut de-a dreptul zguduitor. Paştele gândului este acela în care „te supui – ceară moale şi receptivă – tuturor sugestiilor transcendenţei; când te pregăteşti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului – minunata propedeutică la deschiderea cerurilor”. Sunt minunate cuvintele lui Nae Ionescu; par rostite de un trăitor în pustie, cu pietatea şi cu tristeţea constatării că un duh protestant ameninţă să ucidă în noi Paştele gândului pentru a-l înlocui cu o celebrare a unui erou sau supraom. Tendinţa contemporană de a face din Iisus Hristos un erou şi din procesul şi răstignirea Lui un fel de „afacere Dreifus” este un pericol mai mare decât necredinţa. Se încearcă înlocuirea Adevărului cu un mit. Iar oamenii sunt mari amatori de mituri, cu atât mai mult cu cât sunt mai cultivaţi. Patimile, moartea, răstignirea şi învierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu înseamnă, ci sunt, fiindcă Paştele sunt dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Prin Învierea Sa, Iisus Hristos Mântuitorul ne-a dăruit Învierea. Nae Ionescu exclama învingător: „A înviat Iisus Hristos!” Într-un articol intitulat astfel. Şi spune că sacrificial, jertfa, moartea, învierea sunt miracole divine şi minuni dumnezeieşti care depăşesc puterea de înţelegere a minţii noastre, ca şi Sfânta Euharistie. În ciuda faptului că noi nu vedem decât pâine şi vin, realitatea este cea a credinţei: acolo sunt trupul şi sangele Domnului nostrum Iisus Hristos. Nae Ionescu distinge şi deosebeşte între obiectul investigaţiei şi metoda de cercetare adecvată: „Înseamnă că există mai multe planuri de existenţă şi că pentru fiecare din aceste domenii, noi trebuie să avem mijloace specifice de investigaţie. Că nu putem să înţelegem prin raţiunea noastră decât numai ceea ce cade înlăuntrul veacului nostru; şi că pentru ceea ce este în afara lui, avem nevoie de alte instrumnete, în speţă, de credinţă”. În concluzie, Îndreptarul ortodox poate fi o călauză spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a propriilor adâncimi sau profunzimi. Impactul cărţii asupra celor cu sensibilitate este puternic. Iar pentru sceptici şi agnostici, Îndreptarul este ca o probă de rezistenţă. Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista “Rost” – 2003.

 Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – doi mărturisitori ai creştinismului autentic şi propovăduitori ai cuvântului revelat

 Argumentarea apartenenţei la generaţia interbelică este, pentru Nicolae Steinhardt, în deceniile comuniste, o cale de afirmare a propriei identităţi. Educaţia în spiritul libertăţii, curajul afirmării prin răsturnarea şabloanelor de orice natură, conştiinţa grupului format prin aderenţă intelectuală sunt doar câteva aspecte pe care Nicolae Steinhardt le recunoaşte a fi ale generaţiei şi ale lui deopotrivă. Un argument inedit este prezentarea lui Nae Ionescu drept ascendent spiritual, drept model de atitudine intelectuală, ştiut fiind faptul că acelaşi profesor a marcat formarea personalităţilor culturale şi spirituale ale lui Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran. Filosoful Nae Ionescu (1888-1940), teoreticianul trăirismului, manifestă convingerea că Europa trece într-o nouă etapă spirituală, menită a înlocui pustiul moral al unei lumi angrenate pe calea materialismului, a descoperirilor ştiinţifice şi tehnice. El identifică sursele spiritualităţii româneşti în Ortodoxie, factorul diferenţiator între România şi Europa catolică şi protestantă şi cel care stabileşte un curs de dezvoltare diferit acestei zone culturale şi spirituale. Nae Ionescu se bucură de o susţinere extraordinară în rândul tinerei generaţii de intelectuali care se maturizează în anii `20. Se remarcă cercul „Criterion”, format din tineri cu idei convergente, nutriţi de sentimentul comun al nevoii de cercetare şi descoperire a unor noi teritorii spirituale încă neexplorate.

Vocaţia de dascăl a lui Nae Ionescu se manifestă plenar prin impunerea sentimentului libertăţii în auditoriul său. Profesorul de logică, metafizică, teoria cunoaşterii şi filosofia religiilor evită programatic rutina, obişnuinţa, „lenea în gândire” şi nu se repetă niciodată. Cursurile sale sunt mobile, niciodată aceleaşi, îmbogăţite şi redimensionate, un permanent prilej pentru profesor de a duce înţelegerea proprie şi pe cea a cursanţilor săi la un nivel mai complex şi mai vast. Este un posibil motiv pentru care Nae Ionescu nu s-a oprit să scrie cărţi. Cugetarea lui dinamică, fertilă, cumulativă nu se sedimentează într-o formă voit permanentizată, dar se întipăreşte definitiv, ca prezenţă reală şi efectivă, în viaţa spirituală a generaţiei „trăiriste”. Cursurile lui Nae Ionescu (16) sunt expresia unui om care trăieşte problemele intelectuale şi spirituale, analizându-le lucid şi vizualizându-le, implicându-se energic şi complet în înţelegerea lor şi în oferirea lor spre înţelegere. Ştefan Iloaie, în lucrarea de licenţă închinată activităţii lui Nae Ionescu, observă că „această manieră, cuprinsă în forme nesistematizate, încălzea inimile şi osândea la libertate în alegerea căii de soluţionare (căci nu era impusă în mod hotărâtor una singură), dar şi la personalizare, fiindcă te descopereai fiinţă necunoscută pentru ceilalţi şi pentru tine. De aici responsabilitatea ca simţ al vieţii şi al conştiinţei, cultura ca îndrumător al reflexiei şi ca dramă posibilă”(17). Simţul acut al presiunii timpului istoric, exercitată asupra timpului individual, porneşte de la acelaşi profesor. Intelectualii deceniilor interbelice învaţă a răspunde provocărilor istoriei şi a participa efectiv la coordonarea destinului istoric al neamului.

Nicolae Steinhardt este prezent la asemenea cursuri în perioada anilor 1930-1931, fiind student al Facultăţii de Drept din Bucureşti (audia şi cursuri ale Facultăţii de Litere). În opinia lui, exprimată mult mai târziu, în anul 1984, profesorul Nae Ionescu i-ar întrece pe Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Constantin C. Giurescu nu prin talent oratoric, ci „prin darul acesta incomparabil de a transmite, a dovedi absoluta convingere că nimic nu este mai de actualitate, mai util, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecinţe programatice decât cultura şi chipul ei paroxistic: filosofia. Nimeni, ca el, nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii. El promova senzaţia cordialităţii cu şi dependenţei de cultură. Nu pentru că ştia mai mult, ori pentru că vorbea mai frumos, ci pentru că era mai dramatic”(18).

Nicolae Steinhardt reţine coordonata esenţială a înţelegerii culturii la Nae Ionescu – „trăirea” culturii, implicarea etică şi intelectuală în înţelegerea fenomenelor culturale. Înţelegerea actului cultural se realizează prin participare activă, prin implicare „dramatică”, deci prin asumarea unui rol în interiorul fenomenului. Prezentarea Profesorului Nae Ionescu este continuată în aceeaşi notă elogios-participativă pe care o adoptă Nicolae Steinhardt ca metodă critică. El însuşi se dezvăluie pe sine dramatizând, promovând „cordialitatea cu şi dependenţa de” imaginea „celuilalt”, a profesorului. „Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele! Devenea, pentru cei care îl ascultau pe dascăl, un soi de opţiune definitivă între bine şi rău, între inepţie şi discernământ, o aventură, un risc. Chiar şi ceilalţi, oricât de ştiutori, de competenţi şi meşteri în ale expunerii, erau, în comparaţie cu el, reci şi abstracţi. Chiar şi Nicolae Iorga se dovedea că este mai ales artist şi mare povestitor. Nici umbră de academism şi profesorat scorţos (ori şi bonom) la Nae Ionescu. Ci numai flacără şi patimă, îngrijorare, nemilostenie, tehnică detectoare. Era crud şi usturător cu sine, cu auditoriul, cu doctrinele”(19).

În anii interbelici, ai libertăţii depline, Nae Ionescu pare a descoperi reţeta educaţiei „întru libertate”. Nicolae Steinhardt subliniază înţelegerea libertăţii, la Nae Ionescu, drept responsabilitate asumată, capitală, decisivă, „pe viaţă şi pe moarte”. Libertatea este „cruzime” autoimpusă în evaluarea sinelui şi a celorlalţi, a doctrinelor şi ideologiilor. În aceeaşi prezentare, Steinhardt îşi recunoaşte neparticiparea la spiritul generaţiei în anii interbelici, poziţionarea sa exterioară faţă de atmosfera intelectuală „entuziastă” şi misionară a tinerilor săi contemporani. „Atunci pe loc în anii 30 nu mi-am dat seama. Abia mai târziu, mult mai târziu, după moartea sa, pe la sfârşitul celui de al şaptelea deceniu al veacului, am putut lua aminte la ce reprezenta un ceas petrecut în raza de acţiune a privirii şi glasului profesorului Nae Ionescu, abia atunci noua terminologie sociologică şi regizorală mi-a venit în ajutor spre a mă lămuri: un curs al lui Nae Ionescu era un happening. Ca şi genul acesta de teatru cu totul deosebit al trecutului, cursul profesorului cobora de la catedră în sală, de nu şi în stradă, în viaţă şi în cugetul neşcolăresc al ascultătorilor. Happeningul părăseşte scena şi se amestecă în traiul concret al spectatorilor, deveniţi şi ei acum actori. Nu se mai ştie ce e ficţiune şi ce este veridicitate”(20).

Nicolae Steinhardt vede în Nae Ionescu, târziu în existenţa sa, dar revelator, profesorul şi modelul de atitudine faţă de cultură. În modul particular de înţelegere şi expresie al marelui dascăl interbelic el află cheia limbajului său critic. „Entuziasmul” devine la Nicolae Steinhardt „metodă critică”, aşa cum observă Alex Ştefănescu: „Critica literară profesată de N. Steinhardt nu este convenţional-elogioasă, ci entuziastă. Nu este encomiastică, ci participativă. Criticul comunică într-o stare de efervescenţă spirituală cu autorul. Întâlnirea lui cu literatura reprezintă o sărbătoare. Nicolae Steinhardt nu oboseşte niciodată să sărbătorească literatura, aşa cum pomii nu obosesc să înflorească de fiecare dată, primăvara, chiar şi când sunt bătrâni”(21). Este firesc ca ascendenţa spirituală recunoscută în Nae Ionescu să se manifeste, la Nicolae Steinhardt, în special, prin publicistica susţinută din anii `70 şi `80. Profesorul înţelegea publicistica drept forma cea mai activă de implicare individuală în fluxul istoriei, drept calea dinamică de a trăi şi interpreta, prin prisma trăirii, faptul politic, religios şi cultural. Nicolae Steinhardt îşi va consuma energia intelectuală şi religioasă în scrierea unui număr impresionant de cronici, eseuri critice şi hermeneutice(22). El îşi asumă, de fapt, misiunea „apostolică” de a propovădui libertatea şi valorile care o fundamentează: binele, adevărul, iubirea, frumosul, într-un context politic şi social care anihila programatic tocmai aceste valori. Volumele de eseistică şi hermeneutică publicate cu mari strădanii de Nicolae Steinhardt între anii 1976 şi 1988 – Între viaţă şi cărţi (1976), Incertitudini literare (1980), Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întîi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987), Prin alţii spre sine (1988) -, dar şi cele editate de Virgil Bulat, Ioan Pintea, Ion Vartic, începând cu anul 1991 – Monologul polifonic (1991), Primejdia mărturisirii (1993), Cartea împărtăşirii (1995), Drumul către isihie (1999), Ispita lecturii (2000), Eu însumi şi alţi cîţiva (2001), Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală” – opinii despre generaţia ‘80 (2001), Drumul către isihie – inedite (2002) dezvăluie un critic lucid, surprinzător, nonconformist şi nesistematic, entuziast, liber şi responsabil. Trăsăturile pe care le observă Nicolae Steinhardt în cursurile lui Nae Ionescu – refuzul sistematizării, permanenta mobilitate şi redimensionare a noţiunilor şi a explicaţiilor, participarea prin trăire la explicitarea actului cultural, transferarea teoretizării în viaţa concretă, „în stradă”, provocarea la înţelegere individualizată – pot fi recunoscute drept coordonate ale scrisului hermeneutic practicat de el însuşi.

De la Nae Ionescu, Nicolae Steinhardt afirmă, de fapt, că preia mobilitatea şi libertatea deplină, personală, în alegerea operelor destinate actului hermeneutic. Hermeneutic şi nu (doar) critic, deoarece Steinhardt nu emite judecăţi de valoare, ci îşi ghidează receptarea, înţelegerea şi exprimarea acestei înţelegeri prin trăirea operei, prin „aplicarea” sinelui în operă, prin „aplicarea” lumii operei în lumea „reală”, trecută sau prezentă. Lectura devine „întâlnire între două temperamente”8, act de (auto)cunoaştere „prin alţii”. Tot de la Nae Ionescu, Nicolae Steinhardt pare a prelua implicarea „dramatică” în înţelegere. Cititorul entuziast devenit critic (chiar şi „diletant”(23)) joacă rolul deplin al participării, al trăirii lumii ficţionale. Astfel, eticul („laic” şi religios) revine în lumea esteticului şi decide valoarea sau nonvaloarea acesteia. Actul interpretativ devine un „happening”, revelaţie şi participare deopotrivă, simultane şi interdependente. Prezentarea lui Nae Ionescu ia, la Nicolae Steinhardt, aspect de autoportret, devenind, indirect, argument al integrării sale în generaţia trăiristă. Înţelegerea personalităţii şi convingerilor profesorului interbelic devine mijloc de înţelegere a propriilor sale convingeri şi de identificare cu Generaţia: „Nae Ionescu a priceput, înainte ca existenţialismul să fi devenit o modă şi o doctrină cvasi-oficială, că suntem cu toţii osândiţi la libertate şi la alegere, că în filosofie insul şi duhul se iau la trântă pe răspundere, că disciplina aceasta zisă teoretică îţi stă nu mai puţin aproape decât îngerul păzitor, ori diavolul ispititor, că din pluralităţile ei nu poţi ieşi decât printr-un act de curaj bătând mai curând spre temeritate”. Modul particular de a înţelege filosofia ca parte reală, activă a existenţei, ca suport de aplicare a spiritului în viaţa materială, cotidiană chiar, este rădăcina divergenţelor „de maturitate” dintre monahul de la Rohia şi filosoful de la Păltiniş, student al lui Nae Ionescu şi mentor riguros, la rândul său, semănător de libertate şi limpezime.

Prezentarea-„autoportret” (spiritual) făcută lui Nae Ionescu este continuată de Nicolae Steinhardt: „Nae Ionescu te certa, te înşfăca, te cucerea, îţi punea cultura la îndemână ca pe o prăjitură minunată, ca pe un venin, ca pe un filtru al lui Merlin vrăjitorul, ca pe o spadă cu două tăişuri, ca pe un vârtej. Un lucru este sigur şi de aceea a fost Nae Ionescu un profesor-unicat: nu te lăsa apatic şi indiferent”(24). În acelaşi mod acţionează scrierile şi expresia autorului unui volum precum Între viaţă şi cărţi, volum care are ca posibil efect surpriza. Nicolae Steinhardt însuşi îşi propune să cucerească prin flexibilitatea raportării intelectuale la actul cultural. El doreşte să pună cultura la îndemâna cititorului, să anuleze apatia şi indiferenţa. Eseurile şi hermeneutica eruditului Nicolae Steinhardt nu se opresc la acte de literatură, ci trec liber, entuziast şi nesistematic la pictură (întunecatul Goya fiind un privilegiat), la muzică („scandalosul” Jesus Christ Superstar beneficiind de o interpretare inedit-creştină), la sculptură (Michelangelo producându-i reacţii şi trăiri revelatorii), la film (Demetrios şi Marcellus, personaje din producţia hollywoodiană The Robe devenind chei de înţelegere postmodernă a fragmentelor Bughi mambo rag din Jurnalul fericirii) şi teatru (O scrisoare pierdută şi jocul actoricesc blând, temperat, „creştin”, la Teatrul Naţional din anii ‘20 fiind sursă de plâns cathartic şi de interpretare inedită în Secretul „Scrisorii pierdute”).

Volumul publicat în anul 1983, la Editura Dacia din Cluj-Napoca, numit Critică la persoana întâi, este ilustrativ pentru mobilitatea şi lipsa de rigoare sistematică a lui Nicolae Steinhardt. Cuprinsul volumului relevă impunerea ca metodă critică a lipsei de sistem. Eseurile de teorie literară (Structuralismul, Structuralismul şi Boccaccio, Forma) se îmbină, conform unei raţiuni subtile, interioare, cu reportajul cultural (Parisul viselor, Metroul din New York), cu critica de întâmpinare (Ileana Mălăncioiu, Vlaicu Bârna, Vasile Igna, Liviu Ioan Stoiciu, Cinci tineri poeţi), cu interpretarea entuziastă şi inedită a personalităţii interbelicilor (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Sergiu Al-George), cu critica de film (Dan Piţa şi filmul Concursul) şi evocarea personalităţilor din lumea literară şi ştiinţifică europeană, a muzicii şi a artelor plastice din toate timpurile (Valéry, Elytis, Albert Einstein, Mozart, Johann Strauss, Gustave Flaubert, René Magritte, Sigmund Freud, Heidegger). Asocierile de personalităţi puse sub analiză sunt surprinzătoare, Nicolae Steinhardt descoperind conexiuni dintre cele mai neobişnuite, graţie erudiţiei şi memoriei incontestabile. Marcel Proust este asociat cu Henry James, Serghei Esenin cu Ioanichie Olteanu, Mihail Sadoveanu cu Lucian Raicu, Charlie Chaplin cu Buster Keaton.

Culegere de eseuri asumate responsabil, generate de „actualitatea” structuralismului şi de orientarea anti-structuralistă a autorului, Critică la persoana întîi neagă şabloanele şi modelele ca forme de înţelegere a literaturii. Înţelegerea se produce „aşezat”, echilibrat, prin analiza temeinică şi pertinentă a unor opere ce au caracter individual. Nu interesează şablonul structural aflat la temelia operei, ci elementele particularizante care conduc la „misterul” operei. Spre susţinerea orientării anti-structuraliste, Nicolae Steinhardt parcurge, într-un amplu demers analitic, Craii de Curtea-Veche (recitită „de cincizeci de ori”(25)). Nu doar opera este cunoscută în profunzime, ci şi ceea ce s-a scris despre ea, criticul descoperind o manieră nouă de abordare a acesteia. Romanul lui Mateiu Caragiale este analizat în integralitate, ca „unitar clopot înlăuntrul şi la adăpostul căruia se oploşesc atât romancierul, cât şi cititorii, împărtăşindu-se din superbia unei aceleiaşi bogate şi darnice fantasme”(26).

O altă problemă abordată de Nicolae Steinhardt este biografismul căruia îi neagă valoarea reală în interpretarea literară. Evitând, din modestie, generarea unei polemici, Steinhardt acuză ca nedreaptă şi nefructuoasă abordarea biografiei aceluiaşi Mateiu Caragiale de către Şerban Cioculescu. „Esenţial nu este de unde s-a pornit, ci unde s-a ajuns”(27). Dimensiuni critice inedite abordează Nicolae Steinhardt şi în ceea ce priveşte opera literară plină de semnificaţii filosofice şi religioase a lui Mircea Eliade, poezia „virilă” şi „nedichisită” a Ilenei Mălăncioiu, critica implicată, „sinceră, fierbinte, aprigă, zeloasă, geloasă, înverşunată” a lui Alexandru Paleologu în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu(28), dar şi literatura poliţistă în care coexistă inteligenţa şi poezia şi care, în mod regretabil, se pierde estetic-justificativ într-o societate „poliţienească”, angrenată în violenţă gratuită.

Nicolae Steinhardt observă posibilitatea surprinzătoare a limbii române de a se modela în procesul traducerii. Într-un eseu închinat lui Heidegger (Heidegger: Arta ca revelaţie) Steinhardt remarcă introductiv plasticitatea şi flexibilitatea traducerilor din literatura universală (Iliada, Odiseea, Divina Comedie, Don Quijote). Traducerea din germană a Originii operei de artă, realizată de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, se datorează acestei înalte „abstractizări” a limbii române, dar şi „prealabilei îmbinări a povestirii cu filosofia”, potrivite cu tradiţia culturală românească. Steinhardt identifică relaţii profunde, subtile între „nativa sofie românească” (a fi om-în-lume, om-între-oameni) şi heideggeriana poziţionare a fiinţei (in-der-Welt-sein). Fiinţarea nu se poate face decât sub semnul fricii de moarte, manifestată progresiv ca teamă, angoasă, îngrijorare, ultima generând diferenţieri faţă de celelalte vieţuitoare. Opera de artă se naşte din această „îngrijorare”, având caracter revelatoriu asupra adevărului fiinţei. Starea omenească (Da-sein) este, conform lui Steinhardt, prin filtru heideggerian, „de natură harică şi poetică”(29). De altfel, în încheierea amplului demers eseistic, sub forma unui declarat „bătrânesc” epilog, Nicolae Steinhardt rezumă propria concepţie despre artă: „nimic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decât parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă (adică platitudine, banalitate, monotonie) deîndată scoate vin (adică putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvintează. Iar apa s-ar zice că atât aşteaptă – că d-aia adastă acolo în vase de piatră – să se facă vin bun!”(30).

Volumul prezentat este ilustrativ pentru că, dând la o parte contactul cu cenzura, este rezultatul deciziei autorului însuşi asupra ordonării textelor, asupra legăturii de conţinut stabilite între texte. Autorul dovedeşte, nu doar prin conţinutul eseurilor sale, ci şi prin dispunerea lor, o înţelegere „ionesciană” a culturii. Nicolae Steinhardt îşi propune să trăiască în cultură, să aducă manifestările culturale cele mai diverse în lume, „în stradă” şi în viaţă. Literatura, muzica, pictura, filmul şi teatrul sunt, aparent nesistematic, preluate spre analiză, sub puternica impresie a receptării şi prin filtrul intelectual al eruditului. Singura coordonată constantă în alegerea şi înţelegerea obiectelor culturale are sorginte moral-creştină şi este numită „dreaptă-socotinţă” (31). Statutul particular al eseistului Nicolae Steinhardt vine din maniera – unică în literatura română – în care îmbină interpretarea hermeneutică erudită cu etica religioasă. Declarându-se descendent al lui Nae Ionescu, el înţelege existenţa culturală ca formă de libertate. Particularitatea expresiei sale critice este rezultatul înţelegerii creştine a lumii şi a culturii. Destinul marcat de conversiune religioasă şi permanentă autentificare prin trudă lucidă se oglindeşte fidel în actul hermeneutic şi în literatura sa.

Nicolae Steinhardt, asemeni lui Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Petre Ţuţea, îşi are rădăcinile spirituale solid ancorate în perioada interbelică, în pedagogia libertăţii ionesciene. „Trăirea” filosofiei în viaţă concretă, „trăirea” entuziastă a culturii şi dramatizarea lucidă a înţelegerii acesteia fac din Nicolae Steinhardt un discipol al lui Nae Ionescu, un perseverent continuator postbelic al libertăţii interbelice.

 

Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor

 

Arşavir Acterian – “Nae Ionescu a fost un vorbitor cu o putere de captare magnetică a atenţiei ascultătorilor, de altfel, ca şi în scris, neprecupeţindu-şi ironia, sarcasmul, spriritul polemic, dar şi capacitatea de sintetizare a problemelor şi de adâncire a consideraţiilor vizând miezul lucrurilor discutate…”

Vasile Băncilă – “Într-o societate în care cei mai mulţi trăiesc cvasivegetativ, pe linii mai mult etnografice şi mai mult biologice, sau în care se trăieşte mica şi banala aventură exasperantă a arivismului de toate nuanţele sau mai degrabă fără nuanţe, Nae Ionescu aducea setea interioară şi nobilă a aventurii dramatice, organice, cu implicaţii metafizice, cu strălucire artistică şi cu coerenţa religioasă. (…) Activitatea la catedră a lui Nae Ionescu a produs chiar, într-un rând, un fenomen, un curent asemănător cu cel al lui Titu Maiorescu sau al lui Vasile Parvan. Despre el se poate spune că a fost cel mai viu învăţător filosofic de după razboi în ţara noastră”.

Emil Cioran – “Am început să descifrez turburarea ce o inspira prezenţa Profesorului Nae Ionescu când mi-am dat seama că există în anumiţi oameni iradieri personale cărora ai vrea să le cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viaţa altuia. Infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi să încerci să devii totul în altul (…) Şi aş fi nesincer dacă n-aş spune că sunt atâţia între tineri care trăiesc în el.”

Mircea Eliade – “Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteană trăieşte sub influenţa spirituală a Profesorului Na Ionescu. Influenţă care se exercită şi dincolo de zidurile Facultăţii de Litere – la început prin cursurile la care participau foarte mulţi studenţi de la Teologie şi Ştiinţe, apoi prin ASCR, mai târziu prin articolele din ziarul Cuvântul, iar acum prin cursul de logica colectivelor. (…) Pe Nae Ionescu nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică. (…) Prin Ortodoxie, prin viaţa creştină – cu marile şi ascunsele ei îndoieli – a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune de dragoste şi destin care este neamul. (…) Ceea ce se numeşte “politica” Profesorului Nae Ionescu este numai un exerciţiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceea ce este, a prevedea destinul formelor istorice care se nasc, a formula legile realităţii în termeni accesibili tuturora, a da o mână de ajutor celor care nu văd”.

Virgil Ierunca – “În această dublă armură, a românismului şi a ortodoxiei, urzită din zalele în veci necanite ale omeniei, cavalerul acesta sceptic, dar vizionar, purcede la asaltul dificil al faptelor. La Univeristate, predă logica şi îndoiala, examinează certitudinea, învaţă virtutea. Primenitor de sisteme, el transformă cursurile în oracole. Catedra, ceva între alee şi altar. Pentru prima oară, Universitatea devine academie şi atelier. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare. În presă – Nae Ionescu este, ca şi Mihai Eminescu, B.P. Haşdeu, Nicolae Iorga, şi ziarist – ia în răspăr rutina, se războieşte cu edilii învârtelii – învârteala ca instituţie – pledează pentru metamorfoza politicianismului în politic, a demoagogiei în noimă, a ideologiei în idee, a personajelor în persoane. Prin el, gazeta trece din senzaţional în necesar. Editorialul devine învăţătura, faptul divers parabola, cronica eveniment, istoricitate aprinsă”.

Mihail Sebastian – “Nae Ionescu a fost directorul nostru de conştiinţă. (…) Scrisul lui clarifică pentru noi unele lucruri esenţiale, pe care fără el le-am fi gândit confuz. (…) Era, în sfârşit, un om dramatic, fără certitudini asupritoare, fără intoleranţe, gata să înţeleagă o viaţă de om în toate îndoielile şi umbrele ei. (…) Pentru străini şi adversari, Nae Ionescu este un personaj enigmatic, un fel de periculos regizor al vieţii publice, închis într-o voluntară umbră, de unde comandă complicate jocuri de idei şi oameni, stăpânindu-le resorturile cu o mână fină şi ascunsă. Legenda lui sperie, indignează sau intrigă. Pentru noi, adevăratul Nae Ionescu era însă dincolo de acest joc, un om neliniştit, purtând, mai sus de victoriile lui, o inimă şi o inteligenţă împărţite între marile întrebări persoanle, cărora “succesul” sau “insuccesul” nu le putea răspunde în nici un fel”.

Nicolae Steinhardt – “Nimeni ca el nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii. Cum adică, ma veţi întreba? Într-o facultate în care predau Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, numai el – sau, în orice caz, mai ales el – provoca senzaţia cordialitaţii cu şi dependenţei de cultură? Da, vă răspund. (…) Nu pentru că ştia mai mult ori pentru că vorbea mai frumos, ci pentru că era mai dramatic. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele! Prea subtil şi prea isteţ pentru a practica o maieutică aşa de rudimentară, a lăsat cu precădere exemplul unui foarte erudit, iritant şi cuceritor dascăl de nelinişte şi de profest al ideii că nu cultura este un produs al vieţii, ci – totdeauna – viaţa este o consecinţă şi o ampretă a unei modalităţi culturale”(32).

Petre Ţuţea – “Definiţia lui Nae Ionescu este aceasta: meditaţia metafizică mutată la nivel cotidian. Ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a făcut asta în presă până la el, nici Mihai Eminescu. Totuşi, cel mai mare jurnalist tot Eminescu este. Deşi a fost un foarte mare gânditor, n-a filosofat ân publicistică”. “Nae Ionescu este dintre oamenii mari ai neamului nostru. Este un om care a murit pentru credinţa lui. Să fii autor principal al regenţei, al restauraţiei regelui şi… restauraţia, retragerea lui din singurătate, a lui Carol al II-lea, a avut drept agent principal Cuvântul lui Nae Ionescu. Şi să fie apoi ucis de regele care a fost restaurat pe tron de el…” * Fragmente culese din volumul omonim apărut la Ed. Criterion Publishing, Bucureşti – 1998, sub îngrijirea lui Gabriel Stănescu…

 

Referinţe bibliografice:

 

  1. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, pag.16
  2. Nae Ionescu, Problema mântuirii în Faust a lui Goethe, pag. 128
  3. Dan Ciachir, op.cit., pag.24
  4. Nae Ionescu, Curs de Istoria Metafizicei, pag.16
  5. Nae Ionescu, Teoria Cunostintei, pag. 85
  6. Dan Ciachir, op.cit., pag. 59
  7. Ibidem, pag.97
  8. Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicei, pag. 98
  9. Nae Ionescu, Curs de Logica, pag. 11
  10. Nae Ionescu, Grafologie, pag. 24
  11. Nae Ionescu, Prelegeri de Istoria Filozofiei, pag.6
  12. Dan Ciachir, op.cit., pag. 37
  13. Nae Ionescu, Curs de Istoria Metafizicei, pag.10
  14. Dan Ciachir, op.cit., pag. 88
  15. Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut, pag. 124
  16. Nae Ionescu, Fenomenul Legionar, pag.20

17. Istoria logicii, 1924-1925; Filosofia religiei. Fenomenele actului religios, 1924-1925; Logică, cu specială privire asupra ştiinţelor exacte (teoria raţionamentului), 1926-1927; Metafizica. Problema salvării în Faust-ul lui Goethe, 1926-1927; Logica formală (Teoria judecăţii), 1926-1928; Teoria cunoştinţei metafizice; 1. Cunoaşterea imediată, 1928-1929; Istoria logicii, 1929-1930; Teoria cunoştinţei metafizice; 2. Cunoaşterea mediată, 1929-1930; Istoria metafizicii ca tipologie a culturii, 1930-1931; Curs de logică generală, 1934-1935; Logica colectivelor, 1934-1936. Între cursurile naeionesciene publicate după 1990 se numără: Curs de metafizică. Teoria cunoştinţei metafizice. 1. Cunoaşterea imediată. 1928-1929; Cunoaşterea mediată. 1929-1930, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Prelegeri de filosofia religiei, Ediţie îngrijită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1993; Curs de filozofie a religiei. 1924-1925, Prefaţă de Nicolae Tatu, Postfaţă de Mircea Vulcănescu, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2007.

  1. Ştefan Iloaie, Nae Ionescu şi ortodoxia românească. Cu bibliografie din şi despre Nae Ionescu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 20.
  2. Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 35-36.

20.Ibidem.

21.Ibidem.

22. Alex Ştefănescu, „Entuziasmul ca metodă critică”, în România literară, nr. 21, 28 mai 2003, pp. 10-11.

23. Publicate constant, din anul 1973 până în anul 1989, în reviste precum Viaţa Românească, Teatrul, Secolul 20, Tomis, Familia, Vatra, Steaua, Astra, Echinox, Orizont, Opinia studenţească.

24. Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, ed. cit., p. 71.

25.  Nicolae Steinhardt afirmă, în convorbirile cu Ioan Pintea: „nu sunt creator, ci critic. Lucrez, aşadar, cu materialul clientului. Scriu numai dacă am despre ce scrie şi numai în măsura în care sunt în stare să înţeleg şi să iubesc sincer cartea (…) pe care o citesc. De altfel, spunând că sunt critic, nu rostesc adevărul, nici critic nu sunt, sunt doar un diletant, a cărui prezenţă în viaţa noastră literară cred că se datorează, îndeosebi, faptului că vârsta n-a răpit scrisului meu decât puţin din entuziasmul său juvenil” (p. 143).

26.  Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, ed. cit., p. 37.

27. Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întîi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 18.

28.Ibidem, p. 21.

29.Ibidem, p. 25.

30. 1978, reeditare 2006.

31.Ibidem, p. 245.

32.Ibidem, p. 268.

Material documentar întocmit de către Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s