Limba noastră românească – factor esenţial al realizării, împlinirii şi desăvârşirii unităţii noastre naţionale


Unitatea de limbă, factor al unității de neam

Motto: ”Când privesc zilele de aur a scripturilor române

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine”[1] Mihai Eminescu.

 

Iar cei care au dat la iveală aceste scripturi s-au hrănit din sufletul bisericii pentru că tot poetul Mihai Eminescu spune că “Biserica este mama duhovnicească (spirituală) a limbii române”. Ce vrea să spună poetul când spune: ”Biserica este mama duhovnicească a limbii române”? Și menționăm că Eminescu afirma că “Biserica este mama duhovnicească (spirituală) a limbii române”, adică nu simplu spune că ”Biserica este mama limbii române”, ci că este mama duhovnicească (spirituală) a limbii române”.

Pentru a înțelege mai bine ne vom referi la o altă afirmație a lui Mihai Eminescu, care a spus că Sfântul Mitropolit Varlaam “a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc” [2]. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Duhul Sfânt vrea să vorbească prin noi, fiindcă așa spune Mântuitorul nostrum Iisus Hristos: ”Nu vă gândiți ce veți răspunde pentru că Duhul Sfânt vă va călăuzi la tot adevărul”. Dar de obicei eu nu las Duhul Sfânt să vorbească prin mine, ci vorbesc eu după mintea mea necugetată și atunci ”Duhul Sfânt se roagă în mine cu suspine negrăite”.

Dar sunt și din cei care, precum Sfântul Mitropolit Varlaam, ”au făcut (au lăsat) Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc”. Dar și fiecare om când zice o ”vorbă de duh”, ”când îi iese un porumbel din gură” (porumbelul simbolizează pe Duhul Sfânt), atunci ”cuvintele lui sunt duh și viață”; oamenii simt aceasta, primesc astfel de cuvinte, pentru că ele adapă și hrănesc cu viață sufletul și trupul omului. Aceste expresii se răspândesc ca niște ”șlagăre” și sunt înțelese în duhul lor. Și astfel s-a format limba română, din aceste expresii în care “cuvintele sunt duh și viață”și avem astfel o limbă duhovnicească, o limbă ortodoxă. Dar Duhul Sfânt, Care inspiră aceste cuvinte, vine prin Sfânta Biserică, și de aceea Mihai Eminescu a spus că ”Biserica este mama duhovnicească a limbii române. Este mama limbii române, dar nu orice mamă, ci mama duhovnicească, pentru că Biserica a creat o limbă română duhovnicească, nu o limbă oarecare, ci o limbă română duhovnicească, pentru că sunt cuvintele limbii române ”duh și viață”, sunt cuvinte vii. Aceste cuvinte se mănâncă, pentru că ele ne adapă și ne hrănesc, pentru că așa a spus Mântuitorul că ”omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”.

În acest sens avem în limba română și expresia ”mănâncă maică cartea!”. Dacă cartea obișnuită trebuie mâncată cu atat mai mult cartea sfântă a bisericii trebuie mâncată, pentru că cuvintele ei sunt ”duh și viață”, ”cuvântul lui Dumnezeu este lucrător și viu”.

Așadar cuvintele care ”sunt duh și viață” au rezonat în cei de aceeași simțire, de același cuget, de același trup, de același neam și astfel ne-a unit limba, pentru că e limba Duhului Sfânt, este o limbă duhovnicească. Vedem că limba dacă este duhovnicească devine un factor de unire al celor de același neam.

Dar aceasta se întamplă numai când Duhul Sfânt este lăsat să vorbească , când oamenii spun “vorbe de duh”, când oamenilor ”le iese câte un porumbel din gură” fiindcă atunci limba este duhovnicească, este vie.

Chiar Mihai Eminescu vedem ce ideal înalt avea, pentru că dacă el a spus că ”prin Sfântul Varlaam a vorbit Duhul Sfânt în limba neamului românesc” înseamnă că el însuși a dorit ca să vorbească Duhul Sfânt prin el.

Așadar, Duhul Sfânt, când găsește terenul propice acționează românește la români, grecește la greci, rusește la ruși, etc. și atunci o să am o simțire duhovnicească românească, așa cum fiecare are o simțire duhovnicească după neamul său. Dar Duhul Sfânt când Îl simt, Îl simt românește, dar o simțire românească frumoasă.

Văd cât este de frumos să fiu român, când sunt român după cum ne-a creat și ne vrea Dumnezeu. Și atunci mă îndrăgostesc de a fi român, îmi place că sunt și să fiu român, iubesc pe români, mi-este drag ”puiul de român”, îmi place limba română. Și atunci îmi place să mă unesc cu ceilalți români (nu în detrimentul altor neamuri), pentru că ”iată ce e bine și frumos decât să fie frații împreună”. Și de aceea nu pot zice că iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele meu român nu, pentru că atunci când Îl iubesc pe Dumnezeu El acționeaza românește în mine, mă îndrăgostesc de a fi român și iubesc pe frații mei români. Cine zice că iubește pe Dumnezeu , dar nu iubește pe fratele său român, acela mincinos este.

De aceea s-a făcut Marea Unire de la 1918, pentru că românii din acea vreme erau credincioși și credincioși fiind simțeau lucrarea Duhului Sfânt în ei românește și aceasta le dădea dorința de unire, întru această simțire românească a Duhului Sfânt. Eminescu a spus că Sfântul Varlaam a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc. Și încă de când era simplu monah la mănăstirea Secu el făcea prima traducere din limba slavonă a Scării [3] Sfântului Ioan Scărarul și cred că rămâne cea mai bună traducere în limba română a Scării de până acum, deși după Sfântul Varlaam s-au mai realizat încă cinci variante românești ale acestei cărți.

Când citim Scara în traducerea Sfântului Mitropolit Varlaam avem sentimentul că dacă Sfântul Ioan Scărarul ar fi fost român ar fi scris Scara așa cum a tradus-o Sfântul Varlaam. Avem sentimentul că decât să învâț limba greacă, ca să citesc Scara în originar, mai bine citesc traducerea Sfântului Ierarh Varlaam, pentru că dacă aș învăța greaca foarte bine, eu, nefiind în Duhul Sfânt, nu mi-aș traduce-o așa de bine și frumos ca în traducerea lui Varlaam, deoarece nefiind inspirat de Duhul Sfânt, nu mi-ar veni în minte expresiile atât de bune, atât de concludente pe care le găsesc la Sfântul Varlaam.

De aceea expresia lui Mihai Eminescu că Sfântul Varlaam – Mitropolitul Moldovei, ”a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc”, râmâne cea mai concludentă, cea mai edificatoare expresie despre Sfântul Varlaam, valabilă încă de la traducerea Scării.

Binențeles că Sfântul Varlaam ne unește pe noi, românii, în primul rând prin cartea sa Carte românească de învățătură, prin care el este socotit ”întâiul nostru mare scriitor de limbă românească” [4] (Ioan Alexandru). Ea conține pentru prima oară o rostire românească despre ”textele evanghelice” [5] (Constantin Noica). ”Este aici timbrul unic al rostirii românești pe înțelesul celor în a căror limbă, șlefuită și îmbogățită, este adresată ascultătorilor” [6].

Vedem, de la bun început cum cartea este numită cartea românească, nu cartea moldovenească. Este scrisă cu conștiința sporirii unității de neam, prin unitatea de limbă.

Așa cum Sfântul Ștefan cel Mare numea Moldova ”cealaltă Țară Românească’’, la fel și Sfântul Varlaam se adresa tuturor românilor uniți atunci numai prin aceeași credință și aceeași limbă. Aceasta se vede și din Cuvântul împreună pentru toată semenția românească (așadar către toată semenția românească) al Domnitorului Moldovei – Vasile Lupu care spune, în cuvântul care se găsește la începutul cărții:

”Io Vasile voievod, cu darul lui Dumnezeu țiitoriul și biruitorul și domn a toată Țara Moldovei, dar și milă și pace și spăsenie a toată semenția românească, pretutindenea ce să află pravoslavnici într- această limbă, cu toata inima cerem de la Domnul Dumnedzău și izbăvitorul nostru Iisus Hristos.

Dintru cât s-au îndurat Dumnedzău dintru mila Sa de ne-au dăruit, dăruim și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească. Întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învațătură și de folos sufletelor pravoslavnici. Să iaste și de puțin preț, iar voi”să o primiți nu ca un lucru pementesc, ci ca un odor ceresc”. [7] Peste tot vedem că adresarea este către toți românii pravoslavnici.

Dar ceea ce este foarte frumos este faptul că se cere celor de atunci și nouă de acum să o primim nu ca un lucru pământesc ci ca un odor ceresc! Și așa este pentru că Sfântul Varlaam, așa cum spune Mihai Eminescu, “a făcut Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc”. (Afirmație care, așa cum am mai spus, cred că rămâne cea mai frumoasă și cea mai adevărată la adresa Sfântului Varlaam și a operei sale).

Contribuția pe care a avut-o Cartea românească de învățătură la sporirea unității de limbă, de credință și de neam, prin răspândirea pe care ea a avut-o în toate cele trei țări române, vine decât să confirme afirmația lui Mihai Eminescu.

Cel care continuă în același Duh Sfânt activitatea Sfântului Varlaam este Sfântul Dosoftei – Mitropolitul Moldovei, pentru că încă din vremea sa ”oamenii ziceau că-i sfânt”.[8]

În primul rând este cunoscut pentru Psaltirea în versuri,” știind el că poporul iubește mai mult rugăciunea ritmată decât cea obișnuită” [9]. Și spune sfântul mitropolit în Cuvântul de început către Domnitorul Moldovei: ”Pentru aceea cu multă trudă și vreme-ndelungată, precum am putut mai frumos, am tâlcuit ș-am scris precum a vrut Dumnezeu, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei, și supt cinstitul și de mare cuviință și blagoslovit numele Mării tale o am arătat pre lume ca să poată hi mai mare-n-demnare către rugă și cătră nevoința svintei biserici” [10].

”Astfel, blândul mitropolit s-a dovedit primul poet și imnograf al neamului nostru. Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei a circulat în țările române peste două secole mângâind și unduind inimile credincioșilor. Căci unii știau psalmii versificați pe de rost, alții îi copiau pe manuscrise, iar alții îi cântau prin case și prin biserici” [11].

Așadar Psaltirea în versuri a circulat în toate țările române, întărind unitatea de neam, prin unitatea de limbă și credință.

Tot el este ”ctitorul limbii românești în cult prin traducerea și tipărirea pentru prima dată a Liturghierului, Psaltirii și Octoihului, cărțile de bază ale cultului ortodox, în limba noastră străbună,” [12] ceea ce a întărit unitatea de neam.

Această unitate a fost edificată și prin faptul că el este primul aghiograf român, tipărind pentru prima dată în grai românesc Viețile sfinților de peste an. Conține și viețile unor sfinți români, dintre care pe unii i-a cunoscut personal, fiindcă mărturisește: ’’Dar tocmai și din români sunt mulți care am văzut viața și traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneț și Rafail de la Agapia, am sărutat și sfintele lor moaște”. [13]

Dar același sfânt mitropolit mai spunea:” Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la bunătate și podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă” [14], precum Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău etc.. Dar mereu Duhul Sfânt păstra în sfântul său suflet dragostea pentru întregul neam românesc.

De aceea este preocupat și de sfinții din celelalte țări române. Astfel în secolul al XIV-lea a trăit Cuvioasa Teofana – fiica voievodului Țării Românești Basarab Întemeietorul (1310 – 1352).

În Viețile Sfinților, Sfântul Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, se referea la documentele bulgaro-sârbe care adeveresc faptul că această domniță a dus viață de pustnică și pentru virtuțile ei a fost canonizată, iar moaștele ei au fost așezate în biserica din Vidin” [15].

Tot în Viețile Sfinților introduce și Viața Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistrița, judeţul Vâlcea.

Toate arată, o data, în plus dorința unității de neam a Sfântului Mitropolit pentru românii din toate țările române. Folosește o limbă română plină de inspirația și de dulceața Sfântului Duh. Dăm numai un singur exemplu din Viața Sfântului Simon Zilotul: ”Strădania Sfântului apostol Simon Zilotul, ce-au fost mire la nunta unde a fost chemat Iisus Hristos cu uncenicii Sfinției sale în Cana Galileei, de-au mutat apa în vin. Deci mirele lăsând nunta și casa, urma prietenului și făcătorului de minuni Iisus Hristos. Ș-au fost în cerdac cu apostolii când s-au pogorât Duhul Sfânt în vederea de limbi îmfocate. Și împlîndu-să de Sîntul Duh și cutrierînd mai tot pământul, au pârjolit totă înșălăciunea de dumnădzăii cei mulți…. Și ducându-să și în Vretaniia și luminând pre mulți cu cuvântul evanghelicesc, răstignit de necredincioși, fu îngropat acolo, cace că avea râvnă înfocată către tot-puternicul Dumnădzău. Ș-au dobânditu-și numele după obiceaiurile sale ceale bune”. [16]

În afară de frumusețea întregului pasaj, scoatem în evidență expresia limbi înfocate, în loc de limbi ca de foc, ceea ce redă mult mai intuitiv efectul pe care Îl are Duhul Sfânt în cel care îl primește: îl face înfocat, înflăcărat, dându-i cum se spune în text o râvnă înfocată, dându-i-se și numele de Zilotul, după zelul, înfocarea cu care a propovăduit pe Iisus Hristos Domnul.

Toate arată la Mitropolitul Dosoftei simțul deosebit al limbii române, ceea ce putea fi numai de la Duhul Sfânt, care l-a călăuzit spre slujirea unității de neam prin unitatea de credință și prin unitatea de limbă.

Dar cel care duce limba română pe culmile cele mai înalte este Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești.

De aceea, în Tratatul de Istoria literaturii Române, redactat de o Comisie a Academiei Române în anul 1962, se arată că niciodată până atunci nu le-a dat celor de față domn, boieri, episcopi, și preoți să asculte un cuvânt mai cald, mai înălțător, mai poetic, mai elocvent ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunțat în românește. Astfel, învățănd despre lumina taborică, despre înfrumusețarea dumnezeiască a Mântuitorului pe Muntele Taborului, [17] spune Sfântul Ierarh: ’’Și lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicilor nu-i sminti, ci mai vârtos, cu o bucurie oarecare, dumnezeiască îi veselea. Și nu numai lumina aceasta strălucia în obrazul lui Iisus Hristos, ci și o frumusețe oarecare și podoabă nespusă să arată întru dânsul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumusețea și toata podoaba cea pământească și cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii și inimile celor ce ar privi spre dânsa precum au veselit lumina aceia ochii ucenicilor lui Iisus Hristos.

Și această bucurie, peste fire a ucenicilor lui Iisus Hristos nu din strălucirea luminii, ci mai mult din luminata frumusețe a Mântuitorului să făcea, pentru care lucru putem cunoaște bunătatea și dragostea Lui cea mare că, cu această mărire putea totdeauna să strălucească, iar El de bună voia Sa pentru noi au închis razile strălucirii Sale, ca să poată răbda dureri amare pentru noi și pentru păcatele noastre, ca să poată face răsplătire mărirei cei dumnezeiești.

Deci, cine va fi acela carela va socoti acestia și nu să va aprinde cu totul de dragostea Mântuitorului acestuia?” [18]

Așa erau Moise și Ilie, așa erau Sfinții Apostoli prezenți pe Muntele Taborului, ei înșiși cuprinși în această lumină și frumusețe. Și vorbind Domnul cu Moise și Ilie, ”ce fel de vorbă ar fi avut mai iubită, decât vorba mântuirii și răscumpărării lumii? Că atâta doriia de păharul acesta a-l bea cât acea puțină vreme ce mai era să treacă până a-l bea, îi părea că sunt mii de ani. Căci cu setia acestui păhar să lucra mântuirea sufletelor omenești, răscumpărarea lumii, stricarea puterii diavolului, înmulțirea credinței , ertăciunea păcatelor și slobozirea sufletelor. Și atâta să bucura de aceștia cât în locul bucuriei ce era înaintea Lui, răbda crucea de-L munciia și bătăile de-L căzniia si spinii de-L încrunta și durerile sufletului de-L chinuia, de care chinuri asuda sudorile cele crunte, negândind nimica de rușine. Că de au părut lui Iacov puțin şapte ani a sluji pentru Rahila logodnica lui de dragostea ce avea către dânsa dară unui iubitor mare ca Acesta, cum nu i-ar fi părut puține muncile și caznele cu care iubita lui logodnică o răscumpăra și o curățiia pre dânsa cu scăldarea neprețuitului Său sânge și foarte frumoasă fără de nici o hulă și întinăciune o făcea.” [19]

”Iară Petru ca să nu să lipsească de o frumusețe și de o dulceață strălucitoare ca aceasta zise: Doamne, bine este nouă a fi aici; de vei vrea să facem trei colibi, Ție una și lui Moise una și una lui Ilie, neștiind ce zice, că nici un lucru lumesc nu-și aducea aminte, nici de mâncare, nici de băutură, nici de viață, nici de moarte, ci toate lucrurile, încă și de sine uitându-și fiindcă ca și un beat de dragostea acestei frumuseți, numai de aceia înseta, numai aceia poftiia și numai întru aceia a petrece de pururea să nevoia”.

De aceeea spune și Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul: ”Cine iaste, dară, Acela acum carele să poată spune mărirea zilei acesteia, desăvârșit și precum să cadă? Că tot ce au fost mai slăvit în legea veche și în cea nouă, în ceriu și pre pământ la arătare a ieșit, căci acolo au fost mai marii proorocilor, ai legii vechi și mai marii apostolilor și legii noao; din ceriu Sfânta Troiță S-au vădit și de pe pământ preasfânta omenire a lui Iisus Hristos S-au arătat. Și la această veselie, mare și preaslăvită, mai mult decât trei apostoli, carii au fost mai iubiți n-au fost chemați”. [20]

”Iară de vreme ce aceștia toate sunt puse peste înțelegere, cu o tăcere oarecare, blândă și cu o dragoste cu credință trebuie să le cinstim și să le mărim”n[21], așadar cu isihie, cu sihăstrie.

”Iar taina schimbării lui Iisus Hristos închipuiește și ieste ca un aravon (simbol) a aceii măriri ai împărăției cerurilor”. [22]

Și spune sfântul ierarh ‘’Decât celialalte nume, cu carele zice Isaia să se numească Mântuitorul decât toate iaste cel dintâi, minunat și cu cuviință I să cuvine acest nume, că nu numa într-un lucru ci în toate faptele Sale minunat au fost”. [23]

Și ne îndeamnă Sfântul Antim Ivireanul: ”Drept aceia iubiții mei, trebuie să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie Lumina adevarată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului, să ne arătăm și noi cu osârdie în dragostea lui Iisus Hristos, ca apostolii, să ne asemănăm lui Moisi și lui Ilie, râvnitori și nelenevoși în poruncile lui pentru ca să putem sui și noi, împreună cu Iisus Hristos,  în mintea cea oblăduitoare (stăpânitoare) a sufletului să vedem cu gândul slava aceia și norul luminat și  să auzim glasul cel părintesc; Acesta este Fiul meu cel iubit …Și la cea de pe urmă să ne învrednicim să împărățim împreună cu El” [24]

Și se roagă sfântul; ”Așa, Stăpâne Hristoase, Te rugăm noi, ticăloșii și nevrednicii robii Tăi, Care ne-ai răscumpărat cu preascump sângele Tău din mâinile vrăjmașului celui viclean să Te milostivești pentru mulțimea îndurărilor Tale, să luminezii ochii sufletelor noastre cei întunecați, cu lumina cunostinței Tale și să aprinzi în inimile noastre împietrite văpaia dragostei Tale și să ne învrednicești cu darul Tău să Te ascultăm și să facem cu poftă câte ne poruncești și să te iubim din tot sufletul aici într-această viață ticaloasă și plină de scârbe, iară în cea viitoare să ne învrednicești mărirei și luminii slavei dumnezeirii Tale, ca de-a pururea să Te mărim, împreună cu fără de început Părintele Tău și cu Preasfântul și bunul și de viață începătorul Tău Duh în veci nesfârșiți” [25]

Din cele arătate și din multe altele se poate vedea că Sfântul Antim Ivireanul a urcat sufletul și trupul românesc pe culmi ale Muntelui Taborului neatinse până atunci.

De aceea frumusețea dumnezeiască nu a atins la nici un ierarh asemenea înălțime.

Prin urmare roadele, asemenea pomului, au fost la fel de frumoase și au atins corzi ale românului de pretutindeni neatinse de nici un ierarh, aducându-ne un mare dor de a vedea fața Domnului, fața Tatălui, un mare dor de a fi români, un mare dor de a fi uniți.

De aceea limba lui liturgică a dăinuit în toate țările române, de aceea ne exprimăm cu expresiile lui. Ne-a arătat frumosul românesc în forma cea mai înaltă, frumosul românesc, și al cuvântului.

Toate acestea pentru că nimeni dintre ierarhii români nu l-au egalat în iubirea frumuseții dumnezeiești, nici unul nu este un isihast filocalic al cetății de talia lui, nici unul nu este atât de iconic ca el, nici unul nu a fost atât de bisericos ca el. Iar poporul român dreptcredincios de pretutindeni, iubitor al frumosului, voind să se poarte frumos, să facă ceva frumos l-a urmat în această aspirație ontologică, ființiială, firească a omului, a românului. Și bineînțeles, pe primul loc este aspirația de a fi românii împreună, căci ”iată ce este bine și frumos decât să fie frații împreună”, așa cum spune psalmistul David.

Se continuă după Sfântul Antim Ierarh Ivireanul procesul acesta de a face cuvintele să aibă chipul Chipului , să fie limba română icoană a Cuvântului, cuvintele să capete contur până la cele mai fine detalii. Românul însuși (și românii toți la un loc) continuă procesul acesta de a fi cât mai mult chip, icoana smerită a Chipului, a Feței Tatălui, să fie chipeș, să fie voinic, cum zice Mihai Eminescu în Făt Frumos din lacrimă, ”să fie mare și voinic” cum zice românul. Este o vorbire din ce în ce mai articulată, fiindcă omul este singurul animal, viețuitor cuvântător cu cuvântare articulată după chipul Cuvântului.

Se continuă și după Sfântul Antim Ivireanul acest proces. Este suficient să dăm ca exemplu pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț urmat de școala paisiană, de reprezentanți deosebiți ai acesteia precum Mitropolitul Moldovei – Veniamin Costachi sau Sfântul Grigorie Dascălul, mitropolitul Țării Românești și mulți alții.

Este procesul de românire, termen folosit de Anton Pann pentru românirea cântărilor, românire continuată în muzică de reprezentanți aleși precum Nectarie Protopsaltul și alții. Este continuat procesul de românizare și în limbă, încât oameni aleși, precum Ienăchiță Văcărescu spunea:

”Urmașilor mei Văcărești,

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Și a patriei cinstire”

Ce expresie frumoasă: ”las vouă moștenire creșterea limbii românești”!

Așadar limba română este un organism viu, care are viață, crește, se dezvoltă continuu, până astăzi.

De aceea un Nichita Stănescu a spus:” Patria mea este limba română”. Toate acestea având ca efect și unitatea de neam.

Dar pe drumul acesta trebuie amintită icoana nefăcută de mână omenească Prodromița. După ce pictorul Nicolae Grigorescu a redat cât a putut omenește, chipul românesc al Maicii Domnului, în timpul Unirii Țării Românești cu Moldova (1859), în anul 1863 Dumnezeu ne-a dăruit nouă românilor chipul nefăcut de mână omenească al Maicii Domnului, dându-ne nouă, românilor, steagul, chipul pe care trebuie să-l avem pe drumul unirii noi, românii, pe drumul mântuirii neamului românesc. Și așa cum am arătat, Duhul Sfânt a lucrat în continuare pe drumul acesta al unirii prin limbă, prin icoană, prin cântări, etc., toate acestea finalizandu-se în Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Să păstrăm frumosul românesc! Suntem chipuri ale Cuvântului și pentru că Cuvântul este frumos și cuvântul nostru trebuie să fie frumos. Să păstrăm limba duhovnicească, o limbă vie, în care ”cuvintele sunt duh și viață”! Nu secularizarea limbii, nu limbajul uscat, sec, nu limbajul de lemn! Pe drumul secularizării, limba este prima care se secularizează. Și aici este rolul Sfintei Biserici de a fi în continuare mama spirituală (duhovnicească) a limbii române. Mai important decât a predica și învăța pe credincioși, preoții au datoria de a păstra, dezvolta și transmite o limbă vie, un cuvânt lucrător și viu, viu prin Duhul Sfânt, Care trebuie lăsat să vorbească în continuare în limba română. Atunci vom avea creșterea limbii românești și această creștere va mări în noi , românii, dorința de a ne uni, de a fi una, nu în detrimentul unirii cu alte popoare.

Omul care urăște, vorbește urât, este urât, face fapte urâte, se urăște pe sine, îl cuprinde urâtul, urâciunea, urâciunea pustiirii.

Omul care iubește cu dragostea lui Iisus Hristos iubește frumos, vorbește frumos, este frumos, este făt frumos din lacrimă; face fapte frumoase, se poartă frumos, se iubește frumos pe sine, se plămădește în el frumusețea originară (Sf. Grigorie Palama), iubește preafrumoasa pustie.

Atunci omul are gura de aur, vorbirea nu mai este de argint ci de aur cuvintele îi sunt lămurite cu foc (Sf Grigorie Decapolitul). [26] Atunci românul iubește pe fratele lui ca pe sine însuși și realizează cea mai frumoasă unire.

Aşadar, în încheierea acestui studiu, evocându-i, în continuare, pe eroi, pomenindu-i pe martiri, cinstindu-i pe toţi făuritorii Marii noastre Uniri de la 1918, afirm/susţin că trebuie totuşi, să facem un pas, înainte, adică mai departe, dincolo de focul de paie, ajungând, deci, să ne respectăm între noi înşine, fără a ne mai sabota, şantaja, calomnia, descuraja, răzbuna şi marginaliza, în mod reciproc, cu alte cuvinte, haideţi să ne apucăm serios, unit, asumat şi responsabil, de treabă, căci curajul, bărbăţia, credincioşia, patriotismul şi eroismul nu trebuie să fie nişte calităţi ori virtuţi trecute şi perimate ci, mai ales, prezente şi, îndeosebi, viitoare!…

Fiindcă numai în acest mod, vom putea vorbi, în viitor, aievea, de o Românie, a copiilor noştri, nefurată, neminţită, netrădată, neprădată, necrucificată, nespeculată, neconfiscată, nevândută şi necumpărată, adică de o Românie integră, întreagă, onestă şi demnă, corectă şi prosperă, curată şi elegantă, responsabilă şi profundă, serioasă, sinceră şi autentică, altfel „rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi!”

Şi, dacă ar mai fi de adăugat încă ceva, poate ar mai fi un îndemn de reiterat, acela, adresat, în chip profetic, de către Nicolae Iorga, destinat celor din fruntea/conducerea ţării, de atunci şi de acum: „Ţineţi aproape de popor ca să nu rătăciţi!”…

Iar noi, toţi, laolaltă, să ţinem aproape de Dumnezeu, măcar din acelaşi motiv sau acelaşi considerent şi, apoi, desigur, să ţinem, unii la alţii, unii cu alţii şi unii de alţii!..

Căci, „unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere/unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte!”….

Ce bine ar fi dacă acest vers ar fi un principiu, de viaţă şi de moarte!…

Altfel spus, unirea şi unitatea noastră nu trebuie să constituie doar o referinţă simbolică, istorică, comemorativă şi omagială ci să ajungă a fi un demers concret, un deziderat continuu sau o permanentizare, consistentă, substanţială, durabilă, stabilă, statornică şi eficientă, căci numai astfel vom mai rezista, numai aşa ne mai putem menţine şi, salva!…

 

 

 

 

Dr. Stelian Gomboş

 

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

[1]                      Mihai Eminescu, Poezii, Proză literară, vol. 1, Ed. Cartea Românească, 1978, București, p.28

[2]                      Dan Zamfirescu, Cartea românească de învățătură a Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2012/2013, p.442

[3]                      Leatsvița sau Scara Raiului de Ioan Scărarul, Editura Trinitas, Iași, 2007

[4]                      apud Dan Zamfirescu, op. cit. p, 449

[5]                      Ibidem, p.449

[6]                      Ibidem, p.442

[7]                      Sfântul Varlaam al  Moldovei, Carte românească de învățătură, Editura Roza Vânturilor, vol.II, București 2011, p.4

[8]                      Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1975, p.89

[9]                      Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, p.241

[10]                    Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura Mondoro, București, 2016, p.10

[11]                    Protosinghelul Ioanichie Bălan, op.cit., p.241

[12]                    Ibidem, p.241

[13]                    apud Protosinghelul Ioanichie Bălan, op.cit., p.24

[14]                    Ibidem, p.242

[15]                    Nestor – Mitropolitull Olteniei (coordonator) Sfinții Români și apărători ai legii strămoșești, Editura IBMBOR, București, 1987, p.25

[16]                    Dosoftei, Viața și petrecerea svinților, Iași 1682-1686, Editura Echinox, Cluj, 2002, p.379

[17]                    Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, ed. Basilica a Patriarhiei Române, București 2010, p.183

[18]                    Ibidem, p.171-172

[19]                    Ibidem, p.174

[20]                    Ibidem, p.174

[21]                    Ibidem, p.173

[22]                    Ibidem, p.173

[23]                    Ibidem, p.178

[24]                    Ibidem, p.95

[25]                    Ibidem, p.182

[26]                    Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ziua 20, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, p.384

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s