Eseu
Din seria “Minima Moralia”
Simplitatea…
Mă gândeam, zilele acestea, cât de mult am reuşit noi să complicăm totul, în toate, în condiţiile în care viaţa noastră ar trebui să fie atât de simplă, de firească şi de naturală, fiindcă Stăpânul şi Creatorul ei – „Calea, Adevărul şi Viaţa” este atât de simplu, de modest, de normal şi de firesc „după vorbă, după port”, precum au devenit (şi) ucenicii Săi – Sfinţii Apostoli, ajungând, aidoma, şi ucenicii acestora – Sfinţii şi urmaşii acestora – Părinţii duhovniceşti, din şi până în zilele noastre!…
Fără pretenţii, aroganţă, aere, purtări şi maniere, care mai de care, mai complicate şi mai amplificate ori sofisticate!…
Altfel spus, am devenit atât complicaţi, amestecând lucrurile. Ne sunt plăcute şi agreate situaţiile alambicate, căile/drumurile întortocheate. Ne provoacă. Ne cresc adrenalina şi, după unii, chiar stilul de viaţă. Curios lucru, dar în postmodernitatea târzie, simplitatea, în toate formele ei, este echivalată/echivalentă cu prostia, cu ignoranţa şi, de ce nu, chiar cu aroganţa, cu involuţia biologică, cu regresul psihologic sau cu inadaptarea sociologică. În orice caz, cu cât simplitatea este mai prezentă în viaţa cuiva, cu atât scade interesul social faţă de el, din păcate!…
Nu cred că altădată, de mult sau de puţin coborâtă în istorie, simplitatea a avut o altă categorisire/o altă soartă. Dar nu pentru că nu existau motive de blam, şi atunci, ci pentru că ea se impunea cu mai multă forţă şi naturaleţe în stilul de viaţă, mai ales în comunităţile rurale, în jurul Părintelui duhovnicesc şi al Evangheliei.
Şi totuşi, simplitatea vieţii este, şi astăzi, ca oricând, o şansă. O şansă mare, rară. Un bine de care ne dezicem mult prea uşor. O floare discrete dar concretă căreia, însă, nu-i intuim prezenţa din pricina uscăciunilor care ne copleşesc/bântuie existenţa.
Se spune despre modestie şi smerenie că este capacitatea, „puterea omului de a-şi ţine locul“, adică de a se mulţumi cu ceea ce este şi cu ceea ce are. Iar aceasta se poate realiza numai fiindcă smerenia este simplitate. Dar nu o simplitate retrogradă, din punct de vedere cultural, social, axiologic, ci o simplitate care are în manifestarea ei o nobilă atitudine faţă de valorile vieţii. Iar această atitudine îşi trage seva din izvoarele nesecate ale raţiunilor dumnezeieşti care stau la baza/temelia creaturilor/făpturilor.
De aceea, simplitatea îşi găseşte loc numai în sufletul curat/gol sau golit/curăţat de patimi. Despătimirea înseamnă, astfel, o detaşare/o descotorosire voită de complicaţiile inutile ale vieţii şi revenirea la simplitatea firească a harului din noi.
Altminteri, simplitatea nu-i prostie. Dimpotrivă, ea se însoţeşte cu cea mai profundă putere şi autentică purtare raţională a omului. Numai atunci când omul va reuşi să depăşească analizele de suprafaţă ale lucrurilor, trecând dincolo de crusta lor înşelătoare (şi tare complicată), se va putea bucura foarte de toate bogăţiile nebănuite ale simplităţii. În acest sens, se spune despre simplitate că este cel de-al şaselea simţ al omului şi ochiul lui veghetor, prin care poate întrevedea ierarhia valorică a lucrurilor.
De aceea, omul simplu nu se complică nicicând. Nu se complică de dragul frumosului, al liniştii şi al păcii, al bucuriei şi al prospeţimii, al blândeţii şi al onestităţii, tot atâtea stări de spirit de care se bucură nîntrerupt/neîncetat.
Astfel, simplitatea îl poate creşte pe om la măsurile lui Iisus Hristos, Cel care a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor“ (Mt. 5, 3).
În altă ordine de idei, este foarte complicat să vorbeşti, îndeosebi în zilele noastre, despre simplitate. Pare şi mai complicat să trăieşti în vecinătatea ei. Iar pentru noi, cei de astăzi, devine aproape imposibil să-ţi doreşti să vieţuieşti sub imperiul bogăţiei/rodniciei ei. Atunci chiar ţi se complică viaţa.
Totuşi, fără simplitate, nimeni dintre oameni nu poate spune că trăieşte cu adevărat, după cum nu poate nădăjdui să-L vadă pe Domnul, „Cel blând şi smerit cu inima“ (Mt. 11, 29).
În realitatea, însă, şi în toată profunzimea ei, viaţa este simplă. Este minunat de simplă pentru că este izvor de iubire ce curge de la Dumnezeu spre om şi se întoarce de la om la Dumnezeu. Dincolo de această simplitate care defineşte viaţa stau doar inutilele ramificaţii care-i deturnează frumuseţea, consistenţa şi sensul.
De aceea, astăzi, întotdeauna şi dintotdeauna, omul simplu este “un nou Iisus Hristos” care străbate lumea, iar viaţa simplă este singura şansă la fericirea deplină, promisă de Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, întrucât este reala întâlnire dintre inima lui Dumnezeu care-l caută neîncetat pe om şi inima omului care se odihneşte nebănuit la „Sânul dragostei Lui“.
Restul nu-i decât o complicaţie ieftină, fără sens, substanţă, noimă şi conţinut!…
Cu alte cuvinte, lucrurile obișnuite ar trebui să fie simple, însă de la zi la zi se dovedesc a fi tot mai încurcate. Într-o lume care îndeamnă neîncetat la competiție, la etalarea calităților și la încrederea în forțele proprii, omul contemporan este tot mai amețit de contraste.
Opulența promovată în mass-media din ce în ce mai violent şi mai agresiv, a devenit standardul pe care majoritatea sufletelor visează/aspiră să îl atingă. Este doza/porţia zilnică pe care neuronii o doresc pentru a se menține treji în somnul lumii. Și când te gândești că în călătoria acestei vieți ar trebui să avem la noi doar bagajul strict necesar care să ne folosească în viața cea veșnică!…
Deoarece statisticile sunt alarmante în privința stresului și a modului aglomerat în care omul contemporan trăieşte/viețuiește, deja se vorbește de un curent al simplității: simplitatea la locul de muncă, simplitatea în bucătărie, simplitatea în sănătate, simplitatea și naturalețea în frumusețe, simplitatea în filme, simplitatea în muzică, simplitatea în reclame, simplitatea în joacă, simplitatea în viață, etc.
În altă ordine de idei, simplitatea nu este o stare pe care o caută doar oamenii ce vor să se apropie mai mult de Dumnezeu, ci este un subiect care stă de ceva vreme și în mințile filosofilor și logicienilor, pe paginile de statistică ale sociologilor şi pe buzele psihologilor și psihiatrilor. Mai multă simplitate, mai puține bătăi de cap parcă ne-ar spune, la unison, toţi!…
Prin urmare, la toate problemele soluția stă în autentica simplitate, în firescul/normalul lucrurilor. Cu cât este mai mare problema, cu atât soluția este mai simplă, însă omului îi este greu să accepte această realitate. De ce ? Pentru că ne plac și ne atrag lucrurile sofisticate, speculațiile, excesele. Avem „darul” de a transforma orice problemă simplă într-una, cât mai complicată şi întortocheată posibil, care nu are nici cap, nici coadă, nici început, nici sfârşit. Ne-au intrat în trupul şi sângele nostru informaţii, dureri, cuvinte, vise, frustrări, tăceri, singurătăţi, etc. Ne pierdem în labirinturi în care am intrat de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Diavolul este în detalii, spunea cineva.
Tocmai de aceea Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul spunea mereu: “simplificați-vă viața, și stresul va dispărea!”
Aşadar, lucrurile simple au devenit cele mai grele. Mă gândesc că așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul. Dacă renunțăm la lucrurile ce ne încarcă/îngreuiează sufletul, el devine mai ușor, liber, firesc… și se ridică la Creator. Căci, simplitatea este cheia liniștii, dieta sufletului şi transfuzia trupului.
De aceea, Sfinții sunt modele vii de simplitate, exemple grăitoare de golire a e-ului pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul este plin de asemenea mărturii ale bătrânilor nevoitori, care prin simplitatea/modestia vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul.
De altfel, simplitatea, conține în sine frumosul, care odihnește și unește bunătatea cu sinceritatea, naturalețea cu discreția, smerenia cu rugăciunea.
Ca atare, Dumnezeu ne vrea simpli, viața însăși este una simplă, noi însă, o complicăm cu tot felul de nimicuri, disecate într-o multitudine de fire, pe care nu mai știm să le înnodăm ori să le împletim. Şi apoi suspinăm că am rămas biruiţi/îngenunchiați în propria noastră lucrare, stângace şi ineficientă.
Totodată, simplitatea nu acoperă cu nimic firea, ea este cea care conferă suflet universului, aripi gândirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Înalță sufletul către tot ce este bun, drept și frumos. Oare, astăzi a fi simplu este o artă sau un veșmânt/o podoabă numai pentru o anumită categorie de oameni ?!…
În simplitate şi modestie, deci, sufletul se liniștește, devine mai îngăduitor, mai nobil, mai elegant, mai sensibil, mai delicat, mai atent și învață bucuria de a fi mic, cuminte şi la locul cuvenit/potrivit!…
Așadar „sfânta simplitate” este primăvara minții, a inimii, a vieții, este locul de întâlnire cu Dumnezeu, Care a spus “Ce este da să fie da iar ce este nu să fie nu!”, scurt, simplu, punctual şi concret… Iar dacă îl avem pe El, ne este suficient, căci „toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).
Iar acum, în încheierea acestui eseu aş adăuga/completa/concluziona că omului, sănătos, simplu, normal şi firesc, îi sunt necesare, neaparat, trei lucruri:
– Să-şi cunoască locul, rostul şi folosul!
– Să-şi facă datoria, împlinindu-şi obligaţiile!
– Să aibă răbdare, fără a complica, deloc, lucrurile!…
În loc de epilog…
Noblețea…
Noblețea sufletească, spirituala, fiindcă la ea ma voi referi în rândurile următoare, este o calitate, o virtute, demna de apreciat și de admirat, în dreptul celor care o au și o cultiva!…
Întotdeauna o persoana nobila, eleganta, decenta și gentila va genera, în jur lui, multa stima, pretuire si admiratie!…
De ce?
Fiindcă noblețea sufletească este apanajul omului discret dar concret, elegant dar corect, sensibil dar demn, delicat dar ferm, suplu dar consistent, atent si amabil, îngăduitor dar onest, etc.
Omul ce are aceasta excelenta calitate este cel care, întotdeauna, se poarta impecabil, vorbește ireproșabil, fără zgomot, fără a fi vocal ori strident, detesta orice fel de acte josnice, derizorii sau fapte penibile și reprobabile, este omul care dispune de o dispoziție și de o disponibilitate, plina de dragoste, clementa, înțelegere, ingaduinta și altruism!…
Întotdeauna, noblețea spirituala a omului care, cu adevărat, o are, va răspândi în jur sau, multa frumusețe, neîntreruptă delicatețe, neincetata sensibilitate și considerabila afectivitate, toate la superlativ!…
Jos pălăria în fata unor aeemenea oameni, care te ajuta fără sa te simți dator, îți oferă fără sa aștepte nimic în schimb, te asculta fără sa dea semne de plictiseala, te susține fără sa te simți obligat cu ceva, te incurajeaza fără sa îți impună ceva, te mangaie, pe obraz, atunci când chipul îți este brăzdat de tristete, mâhnire ori supărare, se bucura, cu tine, atunci când îți observa privirea luminata și luminoasa, compatimeste cu tine, împărtășește cu tine, trăiește cu tine și sărbătorește împreună cu tine, atunci când viata îți este radioasa, victorioasa și glorioasa!…
Noblețea sufletească, spirituala, se imprima, în viata celui care o cultiva, pana și în calcatura, vestimentația și ținuta lui, altfel spus, pana în cele mai mici detalii, de orice fel și amănunte, de orice natura!…
Numai spun de faptul ca o persoana nobila da dovada, oricând și oriunde, de buna sa creștere și educație, adică, de cei șapte ani de acasă și de faptul ca a citit, serios și asumat, codul bunelor maniere!…
In concluzie, omul nobil va cultiva, permanent, frumosul, veritabilul, autenticul, calitatea și perenitatea și va înlătura și îndepărta, chiar și prin simpla lui prezenta, kischul, ipocrizia, viclenia, abuzul, opulenta, mitocănia, optuzitatea, ignoranța, aroganta, mârlănia și badaranismul precum și toate celelalte asemenea!…
Da, în încheiere, mai spun, doar atat: merita, măcar, sa încercam realizarea, dezvoltarea și cultivarea acestei inestimabile virtuti, a nobleței, a calității omului, care nu îți reproșează atunci când ai greșit, care nu te judeca atunci când ai păcătuit, care nu te părăsește atunci când ai căzut, care nu te abandonează atunci când ai clacat, care nu te condamna și nu-ți întoarce spatele atunci când ai pierdut ci, dimpotrivă, este lângă tine, este cu tine și pentru tine, atunci când, practic, în virtutea revelației tale personale, conștientizezi ca Dumnezeu lucrează în viata ta, ca face, cu tine, minuni, poate în fiecare zi și ca, toate acestea le realizează prin asemenea vase, comunicante și alese care, astfel se umplu și, te umplu de harul, darul și binecuvantarea lui Dumnezeu – El Însuși – Nobilul, Gentilul, Boierul și, Cavalerul prin excelenta!…
Prin urmare, când ne întâlnim cu asemenea oameni avem toate șansele sa ne întâlnim, de fapt și, în fapt, cu lucrătorii Sai, cei buni, credincioși, fideli, loiali și, cu adevărat, nobili!…
Asadar, da, astăzi, și nu numai azi, noblețea este o floare rara care, insa, chiar merita sa o cultivam des!…
@Stelian Gomboş
Stelian Gomboș 