Studiu – Despre Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos sau Crăciunul…

Studiu – Despre Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos sau Crăciunul…

 

 

 

Introducere

 

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe 25 decembrie (7 ianuarie) Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Deasupra acestui loc străjuieşte de peste 1600 de ani, Biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena. Naşterea Domnului, Praznic împărătesc cu dată fixă, numită în tradiţie şi Crăciunul, este sărbătoarea anuală a naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.

Sărbătoarea Naşterii Domnului, deşi nu este la fel de veche precum sărbătoarea Paştelui sau a Rusaliilor, pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină dintre cele ale Mântuitorului. Vechimea ei se poate urmării retrospectiv în documente până la sfârşitul secolului III, când – după o tradiţie consemnată de istoricul Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Naşterii Domnului. La început era deosebire între creştinii din Apus şi cei din Răsărit, în ceea ce priveşte data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. Evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Cele mai importante documente în care se menţionează atât originea praznicului Naşterii Domnului, cât şi data sărbătoririi lui rămân totuşi Omiliile Părinţilor de limbă greacă şi latină ai sec. al IV-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), într-o Omilie la Naşterea Domnului din 25 decembrie 386, afirmă că după o veche tradiţie, la Roma, încă de la început, Naşterea Domnului a fost sărbătorită la 25 decembrie. Fericitul Ieronim († 420), într-o Cuvântare la 25 decembrie, îşi exprimă convingerea că în această zi S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece aceasta reprezintă o tradiţie veche şi universală. Cel care vorbeşte pentru întâia oară de consensul unanim al Bisericii de a fixa Naşterea Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie, adică la 25 decembrie, este Fericitul Augustin († 430). Sfântul Grigorie Teologul († 390) avea să rostească la 25 decembrie 379 (an în care este chemat la Constantinopol de către ortodocşi spre a întări Ortodoxia) celebra Cuvântare care va servi ca izvor de inspiraţie Sfântului Cosma de Maiuma († 781), alcătuitorul Canonului Naşterii Domnului („Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!…”).

 

Despre fixarea sărbătorii in timp istoric şi spaţiu geografic

 

În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). De fapt însă, atât în Orient cât şi în Occident Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie. Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375 apoi la Constantinopol în anul 379. Peste câţiva ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, şi la Antiohia, după cum dovedeşte Omilia la Naşterea Domnului, ţinută la Antiohia de Sf. Ioan Gură de Aur în anul 380. În Constituţiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârşitul secolului IV, Naşterea Domnului e numărată ca cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIII, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei. Cu timpul, şi anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii a fost introdusă şi în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creştinătatea răsăriteană.

La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii Domnului, s-a avut în vedere probabil şi faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creştină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstiţiului de iarnă (22—23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naştere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului şi a întunericului,(Ziua de naştere a Soarelui nebiruit), pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopţile să scadă. Opinia generală a liturgiştilor şi istoricilor apuseni, după cum menţionează pr. prof. dr. Ene Branişte în „Liturgica Generală”, este că ziua de naştere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului , Care fusese numit de prooroci «Soarele Dreptăţii» (Maleahi IV, 2) şi «Răsăritul cel de sus» (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 şi Troparul Naşterii Domnului) şi pe Care bătrânul Simeon îl numise «Lumină spre descoperirea neamurilor» (Luca II. 32). Este însă posibil ea adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creştină a Naşterii Mântuitorului Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creştină, mai veche.

 

Despre termenul Crăciun – origine, etimologie

 

Termenul Crăciun a primit mai multe explicaţii etimologice, fiind dedus fie de la un cuvânt autohton, ce numea trunchiul de brad ars pe vatră în cea mai lungă noapte a anului sau în cea de 24 spre 25 decembrie, pentru a rechema puterea soarelui, un ritual practicat de numeroase populaţii indoeuropene, fie, în exegeza recentă, raportat la un latinesc creationem „creaţie”, cu referire la naşterea lui Iisus Hristos. Dar este uşor de admis că sărbătoarea creştină s-a suprapus peste vechiul obicei antecreştin.O dovadă în această ordine de idei o constituie faptul că ortodoxia a acceptat destul de târziu şi cu unele rezerve termenul Crăciun pentru Naşterea Domnului, numită în limba veche prin formula Născutul (informaţii bogate în Dicţionarul Academiei). Avem, în această privinţă, mărturia scrierilor unor importanţi clerici; astfel este numită, de exemplu, sărbătoarea creştină în Cazania Mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643): „Cum aţi auzit la Născut de împăraţii şi de filosofii aceia că nu se întoarseră să spuie lui Irod…”; sau la Mitropolitul Dosoftei, în Viaţa şi petreacerea svinţilor (1682): „Era atuncea Născutul Domnului Hristos”. Acelaşi termen apare şi la cronicarii moldoveni; o bătălie cu tătarii este datată de Cronicarul Grigore Ureche „pre câşlegile Născutului”, iar la Nicolae Costin găsim enunţul „cântă beserica noastră în sara Născutului”. Însă termenul apare şi într-un colind publicat de Alexiu Viciu: „Ce sară e astă-sară? / Domnului, Doamne, / Da-i sara Născutului, / Că s-a născut un fiu sfânt, / Fiul sfânt pe-acest pământ” (Colinde din Ardeal, Bucureşti, 1914). În legătură cu acest termen, să ne amintim şi de un alt derivat de la verbul (a) naşte, substantivul născătoare, prezent în sintagma prin care, în textele bisericeşti, este numită Maica Domnului, ca, de exemplu, într-o rugăciune care este intitulată „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu”. Suntem obişnuiţi cu antroponimele Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel, Crăciunaş, Crăciunoaia etc., dar, paralel, semnalăm faptul că şi termenul pe care îl discutăm a fost folosit ca nume de botez, Născutul, consemnat de N. A. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc (Bucureşti, 1963); aşadar, ne aflăm în prezenţa unui perfect corespondent al franţuzescului Noël (< lat. Natalis Christi), situaţie ce deschide o fereastră spre mentalul denominativ creştin de dinaintea Marii Schisme (1054).

 

Câteva profeţii legate de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

 

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dovada veşnică, nezdruncinată a îngrijirii lui Dumnezeu de lume. Nădejdea mântuirii şi a venirii Răscumpărătorului făgăduit n-a încetat nici o clipă de la Adam până la Iisus Hristos. Ea a dăinuit de-a lungul veacurilor prin cei ce au „preînchipuit” pe Iisus Hristos, prin prooroci şi prin toţi binevestitorii mântuirii prin Iisus Hristos. Moise de pildă, închipuie pe Iisus Hristos. El a scăpat pe Evrei din robia Egiptului, trecându-i prin Marea Roşie, Mântuitorul Iisus Hristos a izbăvit lumea din robia păcatului prin baia botezului trecând-o la viaţa Darului. Şarpele de aramă înălţat de Moise (Numeri XXI, 8) preînchipuie pe Mântuitorul înălţat pe cruce (Ioan II, 14). Acela îi vindeca de muşcăturile cele înveninate. Mântuitorul a vindecat pe toţi de rănile păcatului. Mana din pustie (Exod XVI, 35) şi piatra în care Moise lovind cu toiagul a ţâşnit izvor de apă poporului însetat (Exod XVII, 6) preînchipuie pe Domnul Hristos, căci din Ei izvorăsc daruri dătătoare de viaţă; Iisus Hristos dăruieşte apa cea vie. Nu numai samarinencei la fântâna lui Iacob (Ioan IV, 14), ci tuturor oamenilor. Mielul pascal închipuie pe Mielul lui Dumnezeu ‘Cel ce ridică păcatul lumii’ (Ioan I, 29) prin jertfirea Sa. Vechiul Testament este plin de astfel de asemănări.

În al doilea rând vin proorocii. Ei au vestit mântuirea prin Iisus Hristos. Misiunea proorocilor cuprinde în sine revelaţia dumnezeiască. Iacob a binecuvântat pe fiul său Iuda, spunând: ‘Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până vor veni cele gătite lui şi acela va fi aşteptarea neamurilor’ (Facere 40, 10).

Balaam a proorocit: ‘Răsări-va o stea din Iacob şi se va scula un om din Israil şi va zdrobi pe domnii lui Moav şi va prăda pe toţi feciorii lui Sit’ (Numeri XXIV, 17).

Însuşi Moise a spus: „Prooroc din fraţii tăi ca pe mine va scula ţie Domnul Dumnezeul tău, de el să ascultaţi” (Deuteronom XVIII, 15).

Daniil a prezis timpul naşterii Mântuitorului arătând că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a templului din Ierusalim până la venirea lui Iisus Hristos vor fi 490 de ani: ‘Şaptezeci de săptămâni s-au tăiat peste poporul tău şi peste cetatea cea sfântă ca să se sfârşească păcatul şi să se pecetluiască păcatele şi să se şteargă fărădelegile şi să se curăţească nedreptăţile şi să se aducă dreptate veşnică şi să se pecetluiască vedenia proorocul şi să se ungă Sfântul sfinţilor’ (Daniil IX, 24).

Proorocul Isaia a vestit tuturor: „Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iesse şi floare din rădăcina lui se va înălţa. Şi va odihni peste dânsul Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia XI, 1-2).

Ieremia îl numeşte: „Domnul – dreptatea noastră (Ieremia XXIII, 6). Miheia arată că locul naşterii Sale va fi Betleem: „Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti intre miile lui Iuda, din tine va ieşi povăţuitor peste Israel, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veacului” (Miheia V, 1).

Isaia a spus că se va naşte din fecioară şi Îl numeşte Dumnezeu: „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia VII. 14). Mai departe spune că va fi Dumnezeu şi om: „Căci prunc s-a născut nouă, un fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe umărul lui şi se cheamă numele lui: înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, părinte al veacului ce va să fie” (Isaia IX. 5). Despre stăpânirea Lui, a adăugat: „Şi mare va fi stăpânirea lui şi pacea lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca s-o întărească şi să o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până în veac” (Isaia IX, 6).

Proorocul Osea a spus că: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea XI, 1).

Minunile Mântuitorului sunt arătate de Isaia, zicând: „Întăriţi-vă voi mâini slabe şi genunchi slăbănogi prindeţi putere ziceţi celor slabi la inimi şi la cuget: întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru. Cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti, că El va veni şi ne va mântui”.

Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; căci izvoare de apă vor curge în pustie şi râuleţe în pământ însetat’ (Isaia XXXV, 3-6).

 

Păgânii şi antichitatea îl aşteptau pe Mesia

 

Dar nu numai poporul ales, ci şi păgânii aşteptau pe Mesia, fie datorită răspândirii iudeilor în toate părţile, fie prin păstrarea unei vechi tradiţii. Astfel printre zeităţile Egiptului era un zeu Hermes pe care caldeenii îl numeau mântuitorul oamenilor. Învăţaţii au aflat în istorie şi scrierile popoarelor vechi o mulţime de cugetări care dovedesc o aşteptare universală a lui Mesia. Aceasta, nu numai la egipteni, fenicieni, caldeeni şi perşi, ci şi la arabi, chinezi, japonezi, mexicani şi la celelalte popoare din lumea nouă. Cu 550 ani înainte de Hristos, filozoful Confucius întemeietorul religiei de stat din China îl numeşte „Doritul naţiunilor, Sfântul care va putea să se compare cu Dumnezeu”. Filozoful Platon († 347 î.Hr.) spune „cel ce trebuie să ne mântuiască învăţându-ne adevărata învăţătură şi datoriile ce avem faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Marcus Tullius Cicero, mare filozof, orator şi om de stat roman (106-43) îl numeşte: „Stăpânul tuturor, Monarhul suveran, Dumnezeu, a cărui lege, una, veşnică neschimbată, va domni peste toate popoarele şi în toate vremurile”.

Cornelius Tacitus (85-120) în Istoria Romană (cartea V, cap. 13) şi Suetonius Tranquillus (70-160) în Vita Vespasiani (cap. IV) ca şi cărţile Sybiline vorbesc despre o veche idee răspândită în Răsărit cu privire la „naşterea Celui dorit al neamurilor”.

Vergilius Publius Mario (70-22 î.Hr.) marele poet roman, călăuzindu-se de informaţiile Cărţilor Sybiline vesteşte naşterea foarte apropiată a unui „Copil minune”. Şi aceasta, cu 49 de ani înainte de Hristos. Atât de temeinică era aşteptarea unui Mântuitor în lumea veche păgână încât grecii chiar îi păstrau loc între zeii lor.

Sfântul Apostol Pavel le-a spus atenienilor în cuvântarea sa ţinută în Areopag: „Bărbaţi atenieni, voi sunteţi în ochii mei, după toate câte văd, deosebit de cucernici. Căci străbătând oraşul vostru şi privind la ce vă închinaţi voi, am aflat şi un altar pe care scrie: Necunoscutului Dumnezeu. Deci eu vă vestesc vouă pe cine voi cinstiţi fără să-l ştiţi” (Fapte Ap. XVII, 22-23). Iată deci, câteva – numai câteva – din dovezile pe care se sprijină nădejdile de mântuire împlinite prin Naşterea Domnului.

Este firească marea bucurie a omenirii care cântă: „Astăzi mântuirea a toată lumea s-a făcut’… Astfel înţelegem şi dumnezeiescul imn cântat de îngeri şi oameni: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” (Luca II, 14). Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută prin Tine Născătoare de Dumnezeu celor de pe pământ s-a arătat’…Taina aceasta s-a descoperit lumii când a venit plinirea vremii.

Omenirea a fost înştiinţată de aceasta la 25 martie 748 de la întemeierea Romei. Sfântul Arhanghel Gavriil a binevestit apropierea mântuirii. El a arătat misiunea Mântuitorului Iisus Hristos în lume ca Fiu al lui Dumnezeu, când a spus Sfintei Fecioare: „Nu te teme Marie căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în sânul Tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema; şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul, părintelui său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit’ (Luca I, 30-33).

Cuvintele îngerului încununează arătările proorocilor. El încredinţează lumea că însuşi Dumnezeu a grăit prin glasul acestora şi că cele spuse de ei s-au împlinit întru totul. Aceasta este marea bucurie prăznuită astăzi de neamul creştinesc. Pentru noi s-a născut prunc tânăr. Dumnezeu cel mai-nainte de veci.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca pune în centrul istorisirii sale despre naşterea Mântuitorului persoana Fecioarei Maria. El aminteşte de venirea Îngerului Gavriil la o fecioară din Nazaret, logodită cu un bărbat pe nume Iosif. Numele fecioarei era Maria, care în ebraică înseamnă „Desăvârşita”. Părinţii Fecioarei Maria erau Ioachim şi Ana, aceştia lăsând-o pe fiica lor la Templu, începând cu vârsta de trei ani. Astfel, Maria a rămas la Templul din Ierusalim până la 12 ani, vârsta la care fetele trebuiau, după tradiţia iudaică, să se căsătorească. Preoţii de la Templu, ştiind că fata nu mai putea sta aici după vârsta de 12 ani, dar cunoscând sfinţenia vieţii ei, au hotărât să o dea spre logodnă unui om mai vârstnic, pentru ca, în felul acesta, tânăra să-şi păstreze fecioria.

Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă foarte frumos momentul alegerii lui Iosif drept viitor logodnic al Mariei. După relatarea acestuia, Iosif, care avea atunci peste 70 de ani, ar fi fost ales dintr-un număr de 12 bărbaţi, care au primit 12 toiege. La rugăciunile preoţilor de la Templu, toiagul lui Iosif a înflorit precum odinioară cel al lui Aaron. În acest fel au ştiut care dintre ei era vrednic a se logodi cu Maria. Luca vorbeşte despre plecarea Mariei şi a lui Iosif din cetatea Nazaretului în Bethleem, în urma poruncii lui Cezar August de a se face un recensământ general, astfel că toată lumea era constrânsă să meargă în cetatea strămoşilor pentru a se înregistra: „ În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Iisus Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece”.

De menţionat că în anul 747 toate oraşele şi satele din Iudeea au fost înştiinţate de porunca împăratului August, ca fiecare iudeu să se înscrie in locul de naştere al părinţilor săi. Quirinius de care aminteşte Sfântul Evanghelist Luca, este Publius Suplicius Quirinius, o mare personalitate, întărit de împărat cu depline puteri. După nouă ani a ajuns guvernator în Siria. Romanii se fereau să înrăutăţească legăturile dintre ei şi Iudei; se fereau să-i jignească, deşi realitatea era cu totul alta. Ei îmbrobodeau o stăpânire apăsătoare m forme de prietenie politicoasă…

Diplomaţia cancelariei romane era foarte mlădioasă. Stăpânirea romană statornicită in Iudeea în anul 63 înainte de Hristos n-a urmărit să lipsească poporul evreu de întreaga lui independenţă. In timpul lui Irod de pildă, fiii lui Israil îşi păstrau un fel de autonomie care le îngăduia să-şi ţină religia părinţilor şi să-şi prăznuiască la templul din Ierusalim toate sărbătorile, ceremoniile şi obiceiurile moştenite din strămoşi.

Recensământul din Iudeea trebuia să se facă ţinând seama de vechea stare a poporului evreu împărţit in triburi, astfel că fiecare om trebuia să se înscrie nu în locul unde se afla, ci în cetatea de baştină a fiecăruia, adică în locul din care se trăgea. Prin această măsură, politica romană se mlădii după obiceiurile locale ale tradiţionaliştilor iudei. Trimiterea lui Quirinius în Iudeea era o amabilitate, o tactică iscusită, ca să nu atingă nici mândria lui Irod, nici şovinismul poporului.

Sfânta Fecioară cobora din David prin tatăl său Heli (Ioachim) şi din Aaron prin mama sa Ana. Dar vitregia timpului şi o mulţime de nenorociri personale pe care noi nu le cunoaştem, aruncase această familie de obârşie regească şi preoţească in sărăcia cea mai adâncă. Ea părăsise Betleemul cetatea lui David – locul de obârşie – fie pe timpul reîntoarcerii din robi Babilonului, fie mai târziu, in momentul în care Irod urcând la tron îşi puse, în gând să distrugă rămăşiţele vechilor regi ai lui Israel începînd cu neamul Macabeilor, fără să ştie precis pentru ce.

Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Oraşul este aşezat la 80 km spre miază-noapte de Ierusalim, la 32 km spre apus de Tiberiada şi la aproape aceeaşi distanţă de marea Galileii şi de muntele Tabor. Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept”, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David. Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. Matei îl prezintă pe Iosif ca figura centrală în începutul Evangheliei sale.

Deci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Acum însă, toate casele erau pline mai ales de cei cu bani. Nu era uşor pentru tâmplarul Iosif să-şi găsească, loc de găzduit, astfel s-a îndreptat spre marginea oraşului.

La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. ‘Ei zăriră o peşteră care slujea drept staul de vite, o scufundătură cu un acoperiş mic în faţă, în felul acela pe care le construiesc şi azi Arabii şi care sunt atât de multe în Orient. Se adăpostiseră acolo şi acolo, în sărăcia cea mai desăvârşită, Maria aduse pe Mântuitorul pe lume.

Sfântul Evanghelist Luca şi-a scris evanghelia când Sfânta Fecioară încă mai trăia. El a fost în preajma ei şi multe din cele istorisite le-a ştiut chiar de la dânsa. Sfântul Luca medicul, deci un om de ştiinţă pozitiv ne încredinţează de marea minune a întrupării Fiului lui Dumnezeu, de îngerul Domnului care s-a arătat ciobanilor zicându-le ‘Nu vă temeţi, că iată vestesc vouă bucurie mare care va fi la tot norodul, că S-a născut vouă astăzi Mântuitorul, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi aceasta va fi vouă semn: afla-veţi un Prunc înfăşat, culcat, în iesle’ (Luca II, 10-12).

Doctorul şi evanghelistul Luca istoriseşte că ‘Îndată şi-a făcut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească lăudând pre Dumnezeu şi zicând: ‘Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire’ (Luca II. 13-14).

De asemenea, Sfântul Evanghelist Matei prezintă momentul Minunii din Betleemul Iudeii: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: ‘Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu’. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”.

În relatarea de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, vedem cum un înger al Domnului vine noaptea, în vis, cu scopul de a-i risipi îndoielile lui Iosif care văzuse că Maria era însărcinată, dar nu ştia că ceea ce are „în pântece este de la Duhul Sfânt”. În acest sens, el dorea să o lase în ascuns, fapt pentru care Evanghelistul îl numeşte drept, întrucât Iosif era dornic de a observa legea. Dreptatea sa era asociată deciziei de a nu-şi expune soţia; era în puterea sa să strice contractul, semnând o declaraţie în prezenţa martorilor, dar fără a face publice motivele. În urma visului pe care-l are, Iosif se hotărăşte să ia la sine pe Maria, logodnica sa, înţelegând că ceea ce se află în pântecele ei este de la Duhul Sfânt. Totodată, îngerul îi vesteşte că numele pruncului va fi Iisus, ceea ce se traduce prin „Iahve este mântuirea”.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei mai istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie… de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pentru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de prooroci: „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: ‘Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel’. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: ‘Din Egipt am chemat pe Fiul Meu’. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi”.

Astfel, chiar dacă S-a născut în circumstanţe umile şi fără ospitalitate, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va dărui lumii întreaga Sa ospitalitate. Se pare că în momentul în care Fecioara Maria Îl năştea în ieslea necuvântătoarelor pe Împăratul tuturor, „iată magi de la Răsărit au venit în Ierusalim”. Iniţial, termenul de „mag” desemna clasa cultă sacerdotală a perşilor, mai apoi ajungând să desemneze orice persoană expertă în ştiinţe şi forţe oculte. Pentru faptul că Matei menţionează „steaua”, arată că ei sunt numiţi magi pentru că sunt foarte buni cunoscători de astrologie. Evanghelistul nu ne spune altceva cu privire la ei. Dintr-un manuscris grecesc din secolul al VI-lea, aflat în Alexandria, aflăm că numele lor erau: Caspar (sau Gaspar), Melchior şi Balthasar, deşi aflăm şi alte nume oarecum apropiate de acestea mai ales în Biserica Siriacă. Faptul că vin din Răsărit ne face să ne gândim că locul de origine al lor era Mesopotamia, patria astrologiei în lumea greacă. Cei trei magi ajung la Ierusalim şi întreabă despre locul unde S-a născut regele iudeilor. Speriat că cineva ar putea să-i ia tronul, Irod îi cheamă la el pe magi, spunându-le să meargă să-L găsească pe noul rege şi să-i dea de veste şi lui pentru a I se închina. Urmărind steaua, magii au ajuns în Bethleem, unde steaua a stătut deasupra locului unde Se născuse Iisus. Aici au aflat pe „Prunc şi pe Maria, mama Lui”, s-au închinat Lui şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Luând poruncă în vis, ei s-au întors pe altă cale în ţara lor, pentru a nu se mai întâlni cu Irod. Trebuie amintit aici că Matei nu spune câţi magi au venit, numărul de trei fiind fixat datorită darurilor aduse Mântuitorului Iisus Hristos. În ceea ce priveşte referinţa cu privire la „steaua Sa”, putem spune că e imposibil de identificat un anume corp ceresc cu steaua de la Betleem, deşi de-a lungul timpului s-au dat mai mult ipoteze privind această stea (o posibilă conjuncţie a lui Jupiter cu Saturn).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei spune că cei trei magi aduc drept daruri aur, smirnă şi tămâie. Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează aceste daruri ca fiind modul magilor de a arăta că-L consideră pe Iisus nu doar un rege, dar şi Dumnezeu. De asemenea, darurile aduse de ei vor să sublinieze diferenţa dintre popoarele din vechea Mesopotamie şi evreii, care aduceau drept daruri oi. Imnografia creştină prezintă semnificaţia acestor daruri astfel: Pruncului I s-a adus aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui arhiereu care urma să moară pentru întreaga omenire. După ce magii pleacă din Bethleem, Iosif primeşte din nou, în vis, vizita îngerului care-i spune să ia pe Prunc şi pe Mama Lui şi să meargă în Egipt. Iosif a făcut aceasta, ei rămânând aici până la moartea lui Irod. Date despre această perioadă a vieţii celor trei nu avem. După moartea lui Irod, cei trei se întorc în Israel, stabilindu-se în Nazaret, la porunca primită de la înger, în vis. Observând că magii nu s-au mai întors să-i dea de veste, Irod a poruncit să fie omorâţi toţi pruncii din Bethleem şi din împrejurimi, de doi ani şi mai mici, împlinindu-se în acest fel o altă profeţie a proorocului Ieremia. În afară de Apostolul şi Evanghelistul Matei, nici un alt evanghelist nu aminteşte despre tragicul episod al uciderii pruncilor. Totodată, nici o parte a literaturii canonice sau profane aparţinând acelei perioade nu aminteşte de aceasta, în afară de „Protoevanghelia lui Iacov”. Diferenţe există şi în ceea ce priveşte numărul copiilor ucişi: în calendarele bizantine este trecut numărul de 14.000, în cele siriace 64.000, iar unii istorici moderni vorbesc de până la 100 de prunci ucişi. Cu toate acestea, o acţiune atât de iresponsabilă stă în armonie cu caracterul lui Irod, aşa cum este descris de Iosif Flaviu. Iosif îl descrie pe Irod ca fiind patologic obsedat de puterea sa – unii membri ai familiei proprii au fost ucişi chiar de el (este vorba de doi dintre fii săi) pentru că erau suspectaţi că atentează împotriva puterii sale. Biserica Ortodoxă îi serbează pe aceşti sfinţi ucişi din porunca lui Irod pe data de 29 decembrie. Dacă Evanghelistul Matei încearcă să arate că primii care I s-au închinat Pruncului au fost cei din alte neamuri, respectiv magii, Sfântul Luca subliniază că evreii, prin păstorii de pe câmp, au fost primii care au adus daruri de închinăciune Mântuitorului Hristos. Luca aminteşte în capitolul al doilea din Evanghelia sa că în ţinutul Bethleemului erau păstori care făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. La aceştia a venit îngerul, spunându-le: „Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David”, dându-le şi semne pentru a-L recunoaşte: „Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2,12). După primirea acestor cuvinte, păstorii au văzut mulţime de îngerii lăudând pe Dumnezeu, iar apoi au mers şi s-au închinat Pruncului. Relatarea lui Luca are însă o semnificaţie mai profundă decât aceasta. Evanghelistul arată că cei deştepţi, cei care au căutat mii de ani aflarea locului unde Se va naşte Mesia, cei care s-au încrezut în puterea minţii lor şi în cercetarea stelelor, au fost depăşiţi de nişte simpli păstori. Aceştia din urmă au primit revelaţia naşterii Domnului direct de la îngeri; au avut în faţa lor o experienţă mult mai mare decât urmărirea unei stele.

 

Despre importanţa şi semnificaţia spiritual – duhovnicească a naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

 

Naşterea lui Iisus Hristos este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârşite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Naşterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoştinţei celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, vieţuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârşite de omenire. Sfinţii Părinţi, în cuvântările lor la praznicul Naşterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus.

În Comentariul la Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei al Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul vorbeşte despre cele două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două naşteri, una dumnezeiască, din veşnicie, din Cer, nevăzută, şi alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumăraţi martori. Cea de-a doua naştere nu este mai puţin importantă decât prima, ci neobişnuită, plină de spaimă şi de cutremur. Atât de minunată şi neobişnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănţuiau şi vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit împreună”.

 

 

 

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu omul îşi recapătă starea şi demnitatea originară

 

Fiind Fiu adevărat al Dumnezeului Celui fără de început, a primit să audă spunându-I-Se „Fiu al lui David”, pentru ca pe om să-l facă fiu al lui Dumnezeu”. Sfântul Ioan Gură de Aur vede ca pe o condiţie sine qua non naşterea pruncului dumnezeiesc din Maria pentru mântuirea omenirii. „Dacă te îndoieşti că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredinţează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului. (…) Căci Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar atât de mult dacă nu ar fi vrut să ne înalţe pe noi. S-a născut după trup ca tu să te naşti după Duh, S-a născut din femeie ca tu să încetezi a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naştere: una asemenea nouă şi alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, se aseamănă cu noi, dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea mai presus de noi, naşterea cea viitoare pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul”. Sfântul Evanghelist Matei numeşte Evanghelia sa „Cartea naşterii lui Iisus Hristos”, deşi aceasta nu istoriseşte numai naşterea, ci toată iconomia mântuirii neamului omenesc: pentru că naşterea lui Iisus este capul întregii iconomii a mântuirii, fiind începutul şi rădăcina tuturor bunătăţilor date nouă.

 

Naşterea lui Iisus Hristos – o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc

 

Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc. „Când S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea ca o primăvară veselitoare şi a întors-o către înnoire. Căci, născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii şi ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit pe dânsul prin luarea trupului Său. Astăzi S-a născut cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Raza măririi Lui, Chipul de-a pururi vecuirii şi ipostasul Lui, hotarul şi Cuvântul Tatălui, prin care şi vecii i-a făcut. Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-a făcut ipostas trupului, precum întru aceeaşi dată şi trup însufleţit şi cuvântător şi gândit. Pentru aceea nu îl numim om îndumnezeit, ci îl mărturisim Dumnezeu înomenit.

Vorbind despre sărbătoarea Întrupării Domnului, Sfântul Grigorie de Nazians spune: „Praznicul de astăzi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea, căci se zice în amândouă felurile, două numiri fiind puse aceluiaşi lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naştere, El care era, şi de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricină şi de cuvânt. Întruparea s-a făcut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi să ni-l dăruiască şi pe a fi bine, iar mai vârtos pe noi, aceştia ce am căzut prin răutate şi neascultare din a fi bine, iar să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu.” „Cel necuprins Se vedea Prunc…”

Iisus Hristos Şi-a pregătit El Însuşi în Fecioară trupul ca biserică şi l-a făcut al Său, făcându-Se cunoscut şi locuind în el. Sfântul Atanasie cel Mare, în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeşte cu admiraţie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici (plătitori de biruri)! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-se în peşteră proastă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Sus, lucruri mari, şi jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.” (…) „Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din Fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El în scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva, şi către ceva, şi cu închipuire. Hristos Se naşte din Fecioară ca să-l îndrepte pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa. S-a culcat în iesle ca să îndrepte necuvântarea omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă neamurile. A norodului păgânesc şi a celui iudaic pentru care este scris: «Între două neamuri vei fi cunoscut». A primit înscrierea cezarului August ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti”.

Sfântul Atanasie comentează însemnătatea mântuitoare a Naşterii Domnului pentru neamul omenesc şi arată că fiind în trup, adică circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvântul le cuprinde în Sine pe toate. Pentru că, aşa cum este în afară de toate după fiinţă, dar este în toată zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzându-le pe toate, El este necuprins. Şi adaugă Sfântul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi ca om, dar, fiind Cuvântul, dădea viaţă tuturor şi era împreună cu Tatăl, fiind Fiul.”

Cu alte cuvinte, lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de la porunca Ziditorului Său. Prin naşterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimeşte ceva, ci mai degrabă sfinţeşte trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă le dă viaţă şi le hrăneşte pe toate.” Sfântul Atanasie accentuează ideea că Cel care Se naşte din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, şi nu un ipostas sau persoană umană. Fiindcă, atunci când Sfinţii Evanghelişti spun despre El că S-a născut şi a mâncat sau a băut, trebuie să înţelegem că trupul se năştea şi se hrănea cu mâncări potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvântul unit cu trupul nu-l făcea cunoscut pe om prin cele ce le lucra în trup, ci pe Dumnezeu-Cuvântul.

Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele şi profunzimile existenţei o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Fiinţă şi întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) şi nimic nu-i nou sub soare”, teologul confirmă, dar şi completează: „… până la Naşterea lui Hristos”. Consensul Sfinţilor Părinţi spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creaţia Sa, încât S-ar fi întrupat şi în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propăşirea sau înmulţirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea – Psalmul 50, 6), iar modalitatea şi motivaţia Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinaţia pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezenţa lui Dumnezeu în ea şi ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generaţii de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălăşluit cu trup şi suflet prin zămislire nu din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naştere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât şi după Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naşte din veşnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp şi spaţiu Se naşte cu trupul şi sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conţinutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu – Dumnezeu prin har şi prin împărtăşire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesenţa cel mai nobil exprimată în legătură cu raţiunea Tainei celei din veac ascunse şi nici de îngeri ştiute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în fiinţa umană moartea şi coruptibilitatea, aşa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; şi totuşi, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenţie divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om şi în om, asumându-Şi natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a şi răscumpărat.

 

Despre reprezentarea iconică, iconografică a evenimentului naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

 

De asemenea, privind la Icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos vedem că aduce în faţa ochilor dialogul dintre cer şi pământ, amândouă gravitând în jurul Celui Care, prin Întrupare, „a rămas ceea ce era – adică Dumnezeu – şi S-a făcut ceea ce nu era – adică Om”, ca într-o horă cosmică ce slavosloveşte întru bucuria împărtăşirii de binefacerile aduse, pe această cale, întregii lumi.

Fundamentul canonic al iconografiei Naşterii Domnului se află în Sfintele Evanghelii de la Sfinţii Apostoli Matei şi Luca, din care aflăm de tulburarea dreptului Iosif care, văzând că Fecioara Maria „are în pântece de la Duhul Sfânt”, fiind om „drept şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Dar i s-a arătat îngerul Domnului care i-a amintit de profeţia lui Isaia ce tulburase pe mulţi în vechime, aceea că „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. În urma apariţiei pe cer a unei stele neobişnuite, din Răsărit au sosit şi magii care, îndrumaţi către Betleem, au aflat Pruncul şi I s-au Închinat, aducându-i cuvenitele daruri (Matei 1,18-2,12). Iar Sfântul Evanghelist Luca ne mărturiseşte despre recensământul lui Quirinius care i-a determinat pe Fecioara Maria şi pe dreptul Iosif să se afle la Betleem în acel timp, când „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”. Această minune nu a rămas necunoscută păstorilor ce vegheau pe câmp în jurul turmelor, căci un înger al Domnului le-a bi-nevestit „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (Luca 2,1-20).

Icoana Naşterii este dominată de lumină

Dacă din punct de vedere teologic centrul de greutate al praznicului îl constituie Pruncul care tocmai S-a născut, din punctul de vedere compoziţional este firesc ca în jurul Acestuia să fie organizată întreaga scenă iconografică, fapt pentru Care în centrul icoanei Naşterii se află peştera, a cărei iesle L-a adăpostit pe Împăratul lumii Care nu găsise loc în altă parte. În icoanele ortodoxe, întunericul nu există decât arareori, iar aceasta doar pentru a marca ostentativ lipsa luminii, dar în cea a Naşterii pata de întuneric ce hipnotizează privirea este simbolul întunericului în care zăcea omenirea în Legea veche, în cadrul căreia doar profeţii mai dăruiau o rază de lumină prin anunţarea izbăvirii viitoare: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci întunericul a-coperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.” (Isaia, 60,1-3). Astfel, „poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1), fapt petrecut la venirea lui Mesia, când „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mat. 4,16). Scutecele Pruncului, de un alb imaculat, contrastează cu fundalul întunecat, trimiţând către lumina ce răsărise, dar şi către giulgiul găsit de femeile mironosiţe şi de apostoli în mormântul Domnului, căci Naşterea anunţă Jertfa de pe Cruce şi Învierea: „Cu scutecele tale dezlegi legăturile greşelilor şi cu multa sărăcie pe toţi îi îmbogăţeşti, Îndurate; că, venind în ieslea dobitoacelor, izbăveşti pe oameni din dobitocia răutăţii, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de început” (Utrenia dinaintea Naşterii Domnului, Cântarea a 9-a); „…prin scutece legăturile păcatelor a dezlegat şi cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare” (stihiră la Vecernia Naşterii Domnului).

 

Concluzii şi încheierea – Pântecele Mariei S-a făcut rai cuvântător

 

Alături de Prunc se află Maica Sa, pe un pat de purpură, aşa cum se cuvine unei împărătese, ca una ce participă la taina minunată şi neobişnuită, în care „cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”. Odată cu această mare minune, tuturor s-a deschis Edenul – „că pomul vieţii a înflorit în peşteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înţelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, şi nu vom muri ca Adam. Hristos Se naşte ca să ridice chipul cel căzut mai înainte” (stihiri la Vecernia Înainteprăznuirii Naşterii). Chiar lângă leagănul Pruncului se află două animale, către care trimite o profeţie a lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3).

Contemplată de sus în jos, în icoana Naşterii pot fi distinse trei paliere, cel superior, ceresc, cel intermediar, în care cerul se pogoară şi se uneşte cu pământul, şi cel de jos, pământesc, toate trei gravitând în jurul Pruncului şi al Maicii Sale, pictaţi adesea mai mari decât restul personajelor, respectând astfel perspectiva ierarhică, tradiţională în iconografia bizantină. În partea superioară, din cerul sălăşluirii Sfintei Treimi izvorăşte raza stelei care a făcut cunoscut celor pregătiţi minunea: „În taină Te-ai născut în peşteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule” (Tropar la Vecernia Naşterii Domnului). Această rază, a cărei fermă verticalitate străbate cerurile pentru a ajunge pe pământ, este axis mundi, simbol şi prefigurare a Crucii care, înfiptă în pământul înroşit de sânge, avea să străbată drumul în sens invers, de la pământ la cer. În unele icoane raza se desparte în trei, o teofanie schiţată care subliniază faptul că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt implicate în iconomia mântuirii. În planul superior al icoanei se află cetele îngereşti, reprezentări ale acelei mulţimi de oaste cerească care s-a arătat la Naştere, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,13-14). O parte se închină Pruncului, cu mâinile acoperite în semn de respect, conform ritualului de la Curtea bizantină, o parte îşi împlinesc menirea de anghelos (desemnând pe cei care anunţă ceva, care duc oamenilor veştile bune legate de mântuire), comunicându-le păstorilor minunea.

Căci, după cum glăsuieşte Sfânta Evanghelie de la Apostolul Luca, „în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 8-11). Păstorii, oameni simpli şi curaţi sufleteşte, au ajuns să-L vadă şi să se închine Pruncului înaintea magilor, ca o ilustrare a faptului că la Dumnezeu se ajunge mai repede pe calea inimii decât pe cea a calculelor complicate. Dar nici magii nu au fost lăsaţi deoparte, participând şi ei la acest mare şi îmbelşugat praznic al bucuriei, arătând astfel întregii lumi că la Dumnezeu pot ajunge şi neamurile, nu doar cei proveniţi din poporul ales: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie!” (Troparul sărbătorii Naşterii Domnului). Totodată, este interesant de reţinut că, adesea, cei trei magi sunt reprezentaţi cu vârste deosebite, unul tânăr, altul de vârstă mijlocie iar al treilea bătrân, pentru „a sublinia că lumina cea dumnezeiască se dă fără deosebire de vârstă şi de poziţie a oamenilor în această societate, vremelnică şi lumească, pe care suntem chemaţi cu toţii, să renaştem, reînviem şi să o înveşnicim, rămânând pururrea în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos – Cel născut, “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, în ieslea Betleemului…

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Stelian Gomboş

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Studiu – Câteva indicii şi referinţe despre copilăria şi “fraţii” lui Iisus Hristos…

Studiu – Câteva indicii şi referinţe despre copilăria şi “fraţii” lui Iisus Hristos…

 

 

 

Introducere – Preambul

 

Evanghelia duminicii de după Botezul Domnului

 

(Începutul propovăduirii Domnului)

 

Matei 4, 12-17

 

  1. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.
  2. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
  3. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
  4. „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
  5. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“.
  6. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

 

Textul Evangheliei pe care Biserica ni-l propune spre meditaţie în această duminică este foarte restrâns, reducându-se doar la cinci versete, dar ne oferă totuşi învăţături foarte importante. Textul de mai sus se mai regăseşte şi la Marcu (cap. 1, 15-20).

Ambii evanghelişti ne spun că Iisus şi-a început misiunea abia după executarea Sf. Ioan Botezătorul de către crudul Irod.

Deci activitatea lui Iisus nu s-a suprapus deloc cu cea a susnumitului profet. De altfel, Ioan însuşi anunţase că vremea lui va înceta de îndată ce va veni Cel care va fi mai mare decât el, Căruia nu i se face vrednic nici măcar să-I lege curelele de la încălţăminte.

Despre acesta spune că va oferi un alt fel de botez, cel cu Duhul Sfânt (Mc. 1,8). Se mai poate observa că ambii evanghelişti trec brusc de la relatarea botezului şi ispitirii la descrierea sumară a începutului misiunii iar toate cele patru Evanghelii trec sub tăcere totală copilăria lui Iisus Hristos.

.

Copilăriile necunoscute ale marilor personalităţi religioase

 

Se ştie că s-au scris o mulţime de cărţi despre viaţa lui Iisus, pe care doar un naiv le poate considera drept literă de Evanghelie, mai ales când descriu copilăria lui Iisus. Cel puţin la această parte, toate au o reală tentă de roman, fiindcă nimeni nu poate să ştie cum s-a derulat în realitate, decât prin analogie, viaţa unui copil, fie ea şi a lui Iisus, acum mai bine de două mii de ani.

Unii, dând curs imaginaţiei, au fabulat cum că în acea etapă Domnul ar fi peregrinat prin unele ţări ca India ori Egipt pentru a deprinde diverse metode de fachirism ori magie cu care apoi să-şi uimească semenii.

Copilăria lui Iisus a fost una normală ca a oricărui alt copil din Palestina al epocii, şi nimic mai mult. Nu se spune nimic despre acea perioadă, fiindcă la evrei, şi nu numai, omul este important abia după ce începe să întreprindă ceva pentru semenii săi ori pentru ţară. Se mai ştie, că în antichitatea iudaică, băieţii ajungeau la majoratul religios la 13 ani iar fetele la 12, adică la vârsta când puteau face deosebirea între bine şi rău, când aveau clar discernământul propriilor fapte. Ori Iisus n-a bulversat ordinea naturală a lucrurilor, ci a împlinit întocmai legea strămoşească şi din acest punct de vedere.

De aceea, Evanghelia ne şi spune că după 12 ani s-a comportat exact ca un adolescent iudeu al vremii, mergând la sanctuar doar atunci când legea îi permitea.

Cei nedumeriţi cu privire la copilăria lui Iisus ar trebui să ştie că nici despre copilăria altor personalităţi religioase israelite precum profeţii Isaia, Ieremia, Mihea, Iona, etc., ori politice ca: Saul, David, Solomon, Omri şi alţii, nu putem şti nimic decât cele consemnate în scris, doar din clipa accederii la tron şi, implicit, a implicării lor în viaţa politică sau spirituală a naţiunii. La evrei deci, omul devenea important doar din momentul în care începea să întreprindă ceva în favoarea semenilor lui. Numai în mitologia greacă se spune despre unii că au fost eroi din faşă.

 

Vigoarea închinată Domnului

 

Am insistat puţin asupra acestor aspecte fiindcă au legătură directă cu spusele Domnului din textul Evangheliei de astăzi când zice: „S-a împlinit vremea“ (Mc. 1, 15; Mt. 4, 14). Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să evidenţieze două aspecte, la fel de importante: primul ar fi că din punct de vedere fizic i s-a împlinit Lui Însuşi vremea ieşirii la misiunea publică, după obiceiul legii strămoşeşti, adică atunci când a împlinit 30 de ani (cf. Luca 3,23), vârstă la care, în antichitatea iudaică cineva se putea afişa public şi era efectiv luat în seamă. Era exact vârsta la care erau admişi preoţii şi leviţii la slujire (cf. Numerii 4, 1-4), doar în cazuri de excepţie la 25 de ani, iar limita maximă a slujirii era la 50 de ani.

Deci dacă preotul ori profetul ar fi încercat să se impună atenţiei publice mai înainte, nu ar fi avut nici o şansă de a fi luat în seamă de cineva, poate cel mult de copii.

Comentând acest fapt, Sf. Chiril al Alexandriei găseşte o explicaţie destul de logică şi zice: „Faptul de a rândui pentru lucrurile sfinte numai vârsta hotărâtă de lege, adică cea de treizeci de ani până la cincizeci, arată că slujbă aleasă şi fără prihană lui Dumnezeu săvârşeşte cel ce este deja şi înţelept şi în putere. Se află în acestea cel ajuns la treizeci de ani; şi este cel ce înaintează până la cincizeci. Căci s-a aplecat deja spre sfârşitul vigoarei bărbatul care a trecut de cincizeci de ani şi nu mai este în vigoare fără prihană, ci alunecă spre slăbiciunile bătrâneţii. Şi nici un neînţelept sau lipsit de vigoare nu poate sluji fără prihană lui Dumnezeu, dacă este drept să se spună că faptele ce privesc spre virtute şi se bucură de lauda legiuitorului sunt fapte ale vigorii şi chibzuinţei preafrumoase“.

Prin urmare, slujirea la sanctuar era asimilată slujirii în armată, şi tot aşa trebuie privită toată osteneala bunului creştin de a împlinii faptele virtuţii, ceea ce implică o deplină maturitate fizică secondată de integritatea capacităţilor mentale în îndeplinirea tuturor lucrărilor sfinte. Cel senil nu este deloc binevenit a-I sluji lui Dumnezeu deoarece îi lipseşte ceva

 

 

 

.

 

Planul de mântuire are termeni precişi

 

Cartea Numerii (cap. 21) precizează că nimeni dintre cei care au vreo meteahnă (tară) fizică nu se va putea apropia ca să aducă daruri Dumnezeului său, iar prin analogie se subînţelege că nici cel cu deficienţe psihice.

În concluzie, Iisus Hristos, ca Cel care a mărturisit că a venit să împlinească toată legea, nu putea ieşi la slujire mai înainte de a-I fi venit sorocul, ci numai după ce I s-a împlinit vremea. Aceste cuvinte mai au şi o altă semnificaţie, după cum vom arăta mai departe. Expresia plinirea vremii, o mai întâlnim şi la Apostolul Pavel, însă nu-i aparţine, ci a preluat-o de la evanghelistul care a pus aceste vorbe în gura lui Iisus.

Într-adevăr, cine, se întreabă un teolog, ar avea vreodată curajul să pretindă că ar şti exact ce oră bate ceasul al lui Dumnezeu. Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Iisus ne-a descoperit marele adevăr că a existat din veşnicie şi mai există încă un plan precis şi un program al Dumnezeu în derulare, cu privire la mântuirea lumii, cu termeni de finalizare.

Iisus precizează Cel dintâi şi mai apoi şi Sf. Ap. Pavel (Galateni 4, 4) că s-a împlinit vremea ca să-Şi facă apariţia în lume Mesia, cu un mesaj special din partea Părintelui ceresc.

Prin acele vorbe ne reaminteşte că El a fost promis demult lumii, însă abia acum s-a declanşat lucrarea Lui de mântuire printre oameni. El a lucrat şi mai înainte de întrupare, în istoria poporului evreu, dar a făcut-o mai discret, mai voalat am putea spune, şi în mod indirect, prin intermediul îngerului (vezi: Gen. 18; Iosua 5, 13-15 etc.).

Din perspectivă biblică, sintagma plinirea vremii are o mare încărcătură teologică. Iisus Hristos a atenţionat omenirea prin cuvintele de mai sus că istoria lumii, în primul rând israelite, a devenit aptă, adică matură de a-L primi pe Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Scriind credincioşilor din Biserica Galatiei, pe când se afla în detenţie, exclusiv pentru vina de a-L fi slujit pe Iisus Hristos cu cuvântul, vorbindu-le despre împlinirea timpurilor, zice: „Când s-a împlinit vremea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume“ (Galateni 4, 4).

De aici rezultă că a fost deci o vreme, înainte de venirea lui Iisus Hristos în care poporul lui Israel, cel ales în mod special de către Dumnezeu, aştepta, după cum i se făgăduise prin prooroci, un mare Salvator şi un Mângâietor, iar acest lucru s-a realizat abia acum, prin naşterea lui Iisus Hristos, mai întâi şi prin începerea misiunii Sale publice, în al doilea rând. Când se spune aşadar că acest lucru s-a realizat doar la plinirea vremii, vrea să spună că s-a întâmplat la vârsta când lumea era matură, era adică aptă cât de cât ca să-L primească, deoarece toate condiţiile fuseseră îndeplinite.

 

Iisus Hristos S-a întrupat când omenirea a ajuns la majorat

 

Am arătat mai sus, că în sens propriu, plinirea vremii însemna vârsta fixată pentru recunoaşterea majoratului cuiva. Atât Domnul Iisus Hristos, cât şi Sf. Ap. Pavel când vorbesc despre plinirea vremii se referă deci la un oarecare majorat şi al omenirii, o anumită maturitate a istoriei în care Dumnezeu poate să intervină explicit cu lucrarea Sa mântuitoare.

Trebuiau îndeplinite deci unele condiţii fizice sau materiale şi altele spirituale. În primul rând cele fizice erau foarte importante fiindcă ele pregăteau în lume calea pentru difuzarea mesajului Evangheliei, a cuvântului lui Dumnezeu.

Condiţiile materiale favorabile au fost create, din îngăduinţa lui Dumnezeu, de apariţia prea puternicului Imperiu Roman care a impus celebra pax romana. Pacea romană cvasi generală, chiar dacă era impusă cu brutalitate, prin forţa armelor, avea şi vădite aspecte pozitive. Printre aspectele pozitive trebuie amintită garantarea circulaţiei rutiere şi maritime, un sistem poştal şi vamal foarte bine pus la punct la care se adăuga posibilitatea comunicării într-o singură limbă de la un capăt până la celălalt al vastului imperiu.

Contextul cultural elenistic favoriza comunicarea între oamenii de diverse categorii sociale, civilizaţii şi culturi, între diferitele naţiuni şi chiar etnii.

În momentul în care a început propovăduirea Evangheliei, limba greacă devenise un fel de lingua franca a întregului imperiu.

Aşa se şi explică de ce majoritatea scrierilor nou-testamentare s-au realizat în limba greacă. Deşi pe alocuri, mai ales plebea, vorbea limba latină sau oricare altă limbă naţională, totuşi limba greacă era limba oficială a culturii, a politicii, a tranzacţiilor comerciale şi, de ce nu, a schimburilor de idei.

Un alt aspect al plinirii vremii ţinea de latura spirituală, la fel de importantă. În primul rând era vorba de o decadenţă cvasitotală a religiilor păgâne, care fiind încununate de orgii şi crime nu mai ofereau omului nici o atracţie, încât omenirea dorea cu adevărat o schimbare.

Plinirea vremii mai însemna însă şi maturizarea şi, în acelaşi timp, propagarea ideii mesianice propovăduită de profeţi, dimpreună cu implementarea învăţăturii despre unicitatea unui Dumnezeu-Persoană, ceea ce în termeni tehnici s-ar defini credinţa monoteistă.

Cu alte cuvinte, profeţiile au fost şi ele făcute cu un scop foarte precis: acela ca la venirea lui Iisus Hristos, El să poată fi uşor de recunoscut ca fiind Cel cu adevărat prevestit şi mult aşteptat. În concluzie, lumea a trebuit să fie pregătită şi să pregătească, într-un fel, calea Celui care avea să vină.

 

Cât va dura epoca harului

 

Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Iisus Hristos ne mai atenţionează că s-a încheiat o etapă importantă din istoria lumii, că a trecut vremea copilăriei Sale şi că a început o vreme nouă, vremea harului care este marcată de jertfa Domnului.

Vremea harului va dura până la sfârşitul veacurilor rânduite de Dumnezeu, când Fiul Său va reveni pe pământ, dar pentru o cu totul altă lucrare.

Cuvintele Domnului ar trebui să dea mult de gândit credinciosului creştin, mai ales cu privire la modul în care îşi petrece viaţa, fiindcă zice cartea Eclesiastului că Dumnezeu a rânduit o vreme pentru toate: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub soare îşi are vremea lui“ (cap. 3, 1).

Aşadar, dacă Dumnezeu ne-a oferit un timp pentru toate, înseamnă că noi înşine suntem cuprinşi într-un plan al Său şi că nimic nu se derulează la întâmplare.

Din Biblie sau Sfânta Scriptură mai reţinem că ni s-a oferit fiecăruia dintre noi un timp al naşterii şi unul al morţii, timp pentru care, aşa cum nota un teolog, nu suntem noi responsabili, ci exclusiv Dumnezeu.

Mai devreme sau mai târziu, fiecare va fi totuşi responsabilizat de modul în care a împlinit cu bine intervalul de timp dintre momentul naşterii şi cel al morţii.

Dumnezeu a rânduit ca atunci când se va împlini pentru fiecare vremea, i se va cerceta sufletul întocmai cum a zis Iisus despre cetatea Ierusalimului (de fapt se referea la locuitorii săi) „că n-a vrut să cunoască vremea cercetării sale“ (Luca 19,42).

 

 

 

Despre Sf. Evanghelie după Sf. Ap. şi Ev. Luca și copilăria lui Iisus

 

Dacă marea majoritate dintre noi suntem (sau ar trebui) familiarizați cu pericopele referitoare la Nașterea lui Hristos, totuși exită un pasaj care atrage atenția în mod deosebit: Sf. Luca , după ce descrie Nașterea precizează un episod unic în Evanghelii și anume mergerea la templu la 12 ani a lui Iisus.

Aceste episod a stârnit interesul și curiozitatea creștinilor simpli și savanților deopotrivă, atât prin unicitatea sa, dar mai ales prin contrastul ce se realizează între abundența de detalii referitoare la naștere și lipsa aproape totală a informațiilor legate de creșterea (copilăria, adolescența și primii ani ai tinereții) lui Iisus Hristos ca om.

Această perioadă obscură din viața lui Iisus Hristos este complet necunoscută din relatările evanghelice cu excepția acestui singur episod din Luca 2, 41-52. Trebuie menționat că unii comentatori includ și versetul 40 întrucât astfel s-ar realiza o structură poetică specific lucanică, dar totuși este lesne de observat că versetul 40 face parte din structura anterioară.

Înainte de ne apropia de textul propriu-zis al pericopei aș dori să fac o serie de precizări de ordin critic (dacă pot fi numite așa) dar cu o anumită importanță și în înțelegerea textului. În primul rând trebuie precizat că autorul Evangheliei nu a fost un martor direct al faptelor petrecute din viața lui Iisus, nu este un martor ocular. Acest fapt se poate deduce în primul rând din prologul Evangheliei: după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început (Luca 1,3).

Faptul că autorul este Sf. Ap. Şi Ev. Luca (așa cum s-a dovedit atât pe baza argumentelor legate de  critica de text, precum – și mai ales- pe baza Tradiției – Părinții și scriitorii bisericești din primele secole toți atribuie Sfântului Luca Evanghelia ce-i poartă numele) are o importanță deosebită întrucât mentorul său a fost Sf. Ap. Pavel, deci prin urmare cele scrise au girul apostolicității.

Cuvântul folosit de Sf. Ev. Luca pentru a garanta cele scrise ca fiind reale, sub Inspirație, este parhkolouqhkoti – a urmări cu atenție, a urmări cu mintea, dar și a înțelege.

Sf. Ap. şi Ev. Luca urmărește cele petrecute cu atenție ca fiind deplin adeverite între noi – însemnând prin aceasta că el și consemnează Tradiția primilor creștini. Totodată trebuie notat că aceste versete conțin un număr mare de lucanisme – adică de exprimări literare specifice Sfântului Luca, 13 la număr – ceea ce conferă autenticitate în afara oricărui dubiu pericopei.

Un al doilea aspect la care aș vrea să fac referire ține tot de ordin critic și anume că textul în cauză (capitolul  2, versetele 41-52) este păstrat foarte bine, neexistând diferențe majore între versiuni; singurele diferențe sunt notate în manuscrise de importanță secundară (notate pauci – un număr mai mic de manuscrise, în acest caz majoritatea dintre ele din Itala).

Revenind la textul Sfintei Evanghelii, vedem ca versetul 41 al capitolului al doilea începe relatarea acestui eveniment: părinții lui Iisus – adică Maria mama sa și Iosif, cel care era văzut ca tatăl Său din punctul de vedere al comunității din Nazaret – respectă obiceiul de a merge la Ierusalim în fiecare an. Iosif, fiind un drept  al Legii cum ni se spune în Matei 1,19, cel mai probabil mergea la Ierusalim de încă două ori pe an, anume la Cincizecime și la Sărbătoarea Corturilor (Ieșire 23, Ieșire 34, Deuteronom 16).

Faptul că întreaga familie merge la sărbătoarea Paștilor arată scrupulozitatea sau îndeplinirea Legii în cadrul familiei în care a crescut Pruncul Iisus, fapt sugestiv mai târziu când va spune fariseilor că El nu a desființat Legea ci a plinit-o, precum se vede,  de la începuturile copilăriei Sale.

Fiind Iisus de 12 ani, S-a suit alături de părinții lui la Ierusalim. Cuvântul  anabainontwn înseamnă a urca sau a merge călare, însă când este legat de un spațiu sacru comportă totdeauna sensul de urcuș întrucât sugerează ideea că templul se află pe un plan superior existenței mundane.

De asemenea, vârsta de 12 ani reprezintă un punct important în dezvoltarea unui copil în gândirea iudaică.

Dacă tradițiile notate în Mishna se aplicau și în primul secol, acum se intensifică educația religioasă.

Probabil și formularea preferată de Sf. Ap. şi Ev. Luca (egento etwn dodeka- fiind de 12 ani) vrea să sugereze acest lucru, întrucât egento-verbul folosit – indică o schimbare sau o trecere. Și, continuă Evanghelia, sfârșindu-se zilele: prin aceasta se spune că s-au sfârșit zilele de sărbătoare, 7 la număr.

Vedem  în continuare că Maria și Iosif se întorc de la Ierusalim cale de o zi căutându-L, și, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim.

Unii comentatori văd faptul că Maria și Iosif au făcut această cale de o zi socotindu-L pe Iisus printre prieteni și cunoscuți.

Era un lucru obișnuit ca această călătorie să fie făcută de mai mulți (chiar un sat întreg) mai ales pentru a asigura securitatea drumului (grăitor este exemplul din pilda Samarineanului milostiv: omul care se cobora singur de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari – Luca 10,30).

Totodată, faptul că ei au mers o zi totuși și de abia după accea s-au alarmat arată că Iisus era ascultător lor, ei considerând că este printre cunoscuții lor.  Întorcându-se în Ierusalim, Iosif și Maria Îl găsesc pe tânărul Iisus în templu după 3 zile.

Probabil aceste trei zile se referă la cele 2 pierdute pe drum (una dus-una întors ) și o zi de căutări, dar este foarte probabil să fie și un înțeles simbolic, în iudaism trei fiind simbolul plinătății suficiente.

Următoarele versete sunt foarte sugestive pentru înțelegerea acestei pericope. Iisus a fost găsit de către Maria și Iosif în templu. Textul original este destul de obscur – en tw ierw- unii comentatori zicând că ar fi vorba de o încăpere destinată instrucției religioase.

De asemenea, faptul că stătea între învățători nu este vorba de o răsturnare de situație maestru-ucenic; Iisus stătea jos (kaqezomenon) între dascăli, termenul en mesw putând fi tradus mai degrabă cu între ei, în mijlocul lor în sensul de participant principal la activitatea de învățare a Legii desfășurată acolo.

El ascultă și întreabă  ca potrivit staturii unui tânăr de vârsta sa, metoda întrebare-răspuns fiind preferată de cele mai multe ori în școlile rabinice.

Vedem că nu este așadar vorba de o răsturnare de situație, Iisus Hristos aici nu predă Legea, ci El uimește pe ceilalți cu înțelegerea Sa asupra Legii.

Acest fapt este extrem de sugestiv întrucât scoate în evidență, cum vom vedea,  faptul că Iisus nu a fost un scamator sau un copil reformator cum Îl portretizează unele scrieri apocrife din primele secole.

Următoarele versete relatează scurta convorbire dintre Iisus și mama Sa, Sf. Fecioară Maria. Și aici, ca și în alte părți din Luca cap. 1-2, Sf. Fec. Maria este în primul plan iar Iosif în fundal.

Tensiunea dintre revendicările loialității fizice (eu – adică Sf. Fecioară) și sociale (și tatăl Tău-adică Iosif) sunt evidente atunci când Maria vorbește despre tatăl lui Iisus ca fiind Iosif, iar Iisus Hristos îi răspunde din punctul de vedere al adevăratului Său Tată (Dumnezeu Tată).

La întrebarea plină de dragoste și îngrijorare a Maicii Sale (Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta?) răspunsul lui Iisus Hristos nu este încărcat de reproș sau răceală sufletească, ci doar de serenitatea specifică persoanei Sale divino-umane, în care umanul este doar la stare de copil: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Câteva aspecte sunt demne de notat în acest caz.

În primul rând, Sf. Ap. şi Ev. Luca prezintă încă de la începutul Evangheliei planul lui Dumnezeu caretrebuie  să se împlinească, notat prin apariția atât de deasă a sintagmei dei- trebuie că. Evenimentele care au loc în timpul lucrării lui Iisus Hristos se produc pentru că Dumnezeu pune în aplicare planul său, iar acest lucru este subliniat de fiecare dată când apare acest dei: trebuie ca  Iisus Hristos să se afle în cele ale Tatălui Său (2,49), trebuie ca El să predice vestea cea bună a împărăției (4,43), trebuie ca   să moară la Ierusalim (13,33), trebuie ca  să intre în casa lui Zaheu (19,5),trebuie ca  să moară pe cruce și să învieze pentru lume (17,25; 22,37; 24,7). Împlinirea acestui plan reprezintă structura principală a Evangheliei Sf. Luca.

Un alt aspect demn de notat este faptul că Maria, Mama Sa, și nu Iosif, ia cuvântul în templu. Acest fapt vrea să scoată în evidență contrastul dintre tatăl general considerat al lui Iisus – Iosif – și Tatăl Său – Dumnezeu Tatăl.

De accea Sf. Ap. şi Ev. Luca notează că Sf. Fecioară nu a zis noi Te-am căutat, ci tatăl Tău și cu mine (referitor la acest aspect exista o serie de controverse, unele manuscrise redand textul usor diferit).

Totodată, trebuie notat că acestea sunt primele cuvinte notate de vreun Evanghelist pe care le-a rostit Iisus Hristos în activitatea Sa pe pământ. El se află nu în slujba vreunei lucrări pământești, ci în cele ale Tatălui (en tois tou patros mou dei einai me ).

Totodată, lipsa de înțelegere de care vorbește versetul următor (Luca 1,50) este grăitor, întrucât Sf. Luca nu prezintă o imagine idealizată a Sf. Fec. Maria, ci mai degrabă el arată credința ei, dar și lipsa ei de înțelegere, deși ea va reflecta asupra lor, cum se spune și despre alte cuvinte; termenul diethrew folosit când se spune că mama Sa păstra acestea în inima ei sugerează nu doar păstrarea lor ca amintire, ci reflectare asupra lor, prețuire, tocmai prin faptul că le păstra în inima ei și nu în minte sau doar în minte.

Ultimul verset al acestei pericope lucanice ne arată că Iisus Hristos S-a întors cu părinții Lui și le-a rămas supus, crescând asemeni altor copii din Palestina primului secol: Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni. Sf. Ap. şi Ev. Luca dorește să arate că Iisus Hristos a crescut și S-a maturizat asemenea celorlalți copii. El a crescut intelectual (înțelepciunea), fizic (statura), și împlinirea voii Dumnezeiești, precum și în ochii lumii (social).

Din această relatare unică putem deduce că Iisus a avut o copilărie în multe privințe asemănătoare copilăriei altor copii cu părinți evlavioși, fiind o perioadă de creștere, de dezvoltare și învățare. Lipsesc din această pericopă  indiciile că Iisus Hristos ar fi fost un copil înfăptuitor de miracole sau alte amănunte picante din anii (așa-numiți) obscuri.

Acest lucru este de o importanță deosebită întrucât sunt multe scrieri din primele secole chiar care prezintă pe Iisus ca fiind un prodigal child, un tânăr extrem de nechibzuit, care suplinea diferitele deficiențe ale firii umane cu minuni buclucașe.

Spre exemplu, există o scriere numită Evanghelia copilăriei a lui Toma în care se vorbește despre o înviere din morți a unui copil înfăptuită de Iisus Hristos ca urmare a unei neatenții la joacă sau a unei mici invidii.

Deși sunt interesante și stârnesc curiozitatea lumii moderne în căutare de spectaculos, acestea sunt scriere apocrife sau gnostice și nu au treabă cu realitatea transmisă de Sf. Evanghelie.

Un alt exemplu ar fi cel dat în Evanghelia Gnostică atribuită lui Iudă, scrisă probabil spre spre sfârșitul secolului al doilea în care ni se spune că Iisus ar fi fost membru al comunității de la Qumran.

Studierea acestor documente a arătat foarte clar că acestea nu au nimic  în comun cu învățătura transmisă în Noul Testament și în Sfânta Tradiție.

Așadar Sf. Ap. Şi Ev. Luca ne prezintă exact atât cât este necesar înțelegerii unei perioade nedocumentate din viața lui Iisus Hristos, ca fiind Fiul lui Dumnezeu, împlinitor al Legii și al planului lui Dumnezeu.

Putem deduce din pericopa si că avem responsabilitatea nu doar a nașterii copiilor, ci și a creșterii lor care în perioada agitată a copilăriei, adolescenței și tinereții au mereu alegeri de făcut dintre care nu toate sunt cele mai fericite.

 

Despre copilăria lui Iisus Hristos – note apocrife

 

Despre felul petrecerii în Egipt a familiei sfinte nu sunt informații care să fi ajuns până la noi. Golul acesta este umplut de Evangheliile apocrife, din care foarte puține infor­mații sunt plauzibile, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost asumate de către Părinții Bisericii.

Multe astfel de povestiri relatează minuni pe care Mântuitorul le-a făcut în copilăria Sa. Sfinții Părinți, cum este Ioan Gură de Aur, spun că singura minune pe care Domnul a făcut-o înainte de începerea activității sale publice a fost cea de la vârsta de 12 ani, din Templu, pe care o relatează Sfântul Evanghelist Luca.

Există însă o foarte frumoasă povestire care se găsește în Sinaxarul egiptean. Acolo ni se spune că familia sfântă, când a fost să treacă prin­tr-un loc plin de tâlhari, a hotărât să o facă noaptea, pentru a nu fi văzuți.

În drum însă au văzut doi tâlhari ce păreau cuprinși de somn. Numele lor era Dismas și Gestas. „Dismas s-a trezit atunci din somn și, văzându-i pe călători, s-a apropiat de Maica Domnului, ca să afle ce ținea la piept.

Văzând Pruncul, s-a minunat de frumusețea Lui și a zis: «Dacă Dumnezeu ar lua trup omenesc, nu ar fi mai frumos decât acest Prunc!». Apoi Dismas, întorcându-se către Gestas, care se trezise și se apropiase și el, i-a zis: «Rogu-te, să-i lăsăm pe acești oameni să treacă în pace. Să nu-i trezim pe tovarășii noștri, ca nu cumva să-i vadă pe aceștia». Dar Gestas s-a împotrivit. Dismas i-a zis iarăși: «Îți voi da patruzeci de drahme și, ca arvună, ia acum brâul meu». Și Dismas i-a întins brâul, chiar pe când îi vorbea.

Atunci, Născătoarea de Dumnezeu i-a spus lui Dismas plină de recunoștință pentru bunătatea ce le-o arăta: «Fiul meu îți va răsplăti pentru că l-ai cruțat astăzi. Domnul Dumnezeu te va primi la dreapta Lui și îți va ierta păcatele».

Și, într-adevăr, după treizeci de ani de la această întâmplare, pe când Fiul lui Dumnezeu era pe Cruce, chiar acești doi tâlhari au fost răstigniți alături de Iisus Hristos, Dismas la dreapta, iar Gestas la stânga Crucii Lui.

Fiind răstignit, Dismas s-a căit pentru viața păcătoasă pe care a dus-o și l-a mustrat pe Gestas pentru ocările ce le aducea acela Domnului: «Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în ace­eași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă nu a făcut nici un rău».

Și, după cum știm, Dismas a fost în chiar acea zi împreună cu Iisus Hristos în rai. Căci zicând: «Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta», a primit acest răs­puns de la Domnul: «Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai»” (cf. Luca, cap 23).

După cum se poate vedea, viața Maicii Domnului este adânc legată de viața Mântuitorului, multe episoade pe care tradiția le-a consemnat sunt comune în cele două biografii.

Tot legat de călătoria în Egipt a Familiei Sfinte, tradiția mai amintește un episod. La un moment dat au trecut cu toții prin apropierea pustiei schetice (Wadi el-Natrun), despre care ni se spune că a fost binecuvântată de Pruncul Iisus.

Acolo, în acel de­șert, a înflorit peste trei veacuri grandiosul monahism egiptean, care a dat lumii numeroși sfinți și care a lăsat urme de neșters în istoria creștinismului și a spi­ritualității răsăritene.

Aici este locul de naștere al Patericului, cartea ce cuprinde cuvintele bătrânilor înduhovniciți, una dintre lecturile fundamentale pentru creștinii din toate veacurile.

 

Alte relatări, indicii şi referinţe biografice despre copilăria şi “fraţii” lui Iisus Hristos

 

Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr.

„Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6,3).

Această nedumerire era exprimată de adunarea din sinagoga din Nazaret, oraşul copilăriei lui Iisus (cf. Matei 2,23), imediat după ce El citeşte un pasaj din profetul Isaia (Isaia 61,1-2) şi-l interpretează referitor la Sine Însuşi (cf. Luca 4,21).

Indicaţia este preţioasă întrucât ne dă o listă de patru fraţi şi (cel puţin) două surori ale lui Iisus, al căror nume însă nu a fost reţinut de autorii Sfintelor Evanghelii. Noul Testament îi menţionează pe aceşti fraţi ai lui Iisus în şapte episoade diferite: Marcu 3,31-35 (a se vedea şi Matei 12,46-50; Luca 8,19-21); Marcu 6,3 (a se vedea şi Matei 13,54-58); Ioan 2,12; 7,3.5.10; Fapte 1,14; 1 Corinteni 9,5; Galateni 1,19.

Dar putem spune că Iisus a avut fraţi? Este vorba de fraţii şi surorile din aceeaşi mamă şi/sau tată sau aceste expresii trebuie înţelese altfel?

 

Semnificaţia semantică a cuvintelor greceşti adelphos şi adelphé

 

În toate pasajele Noului Testament menţionate, cuvântul „frate” este redat de grecescul adelphos, iar cuvântul „soră” de grecescul adelphé. Aceşti termeni sunt lipsiţi de ambiguitate. Combinaţia dintre alfa copulativ şi radicalul delphys (uter) înseamnă etimologic „născut [ă] din acelaşi pântece”. Desigur, cuvintele greceşti din Evanghelii, ca toate cuvintele din greacă clasică cunosc şi un sens metaforic a cuvântului „frate”, similar cu cel de astăzi. Această utilizare este frecventă la Evanghelistul Matei (cf. Matei 5,22-24.47; 7,3-5; 18,15.21.35). Ea este mai rară în Luca (cf. Luca 6,41-42; 17,3) şi complet absentă în Marcu.

În mod similar, cuvântul „frate” se referă adesea la ucenicii şi apostolii lui Iisus, ca în textul de la Matei 28,10: „Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»” (a se vedea şi Ioan 21,17; Luca 22,32). De asemenea, este cert faptul că primii creştini se numeau între ei „fraţi” şi „surori” (cf. Fapte 1,15; 6,3; 9,30 etc.). Dar în acest caz, contextul nu lasă nici o îndoială cu privire la semnificaţia cuvântului.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus este exclus faptul ca termenul să desemneze pe cei care urmează învăţătura Lui: distincţia între fraţi şi ucenici este evidentă (cf. Ioan 2,12) şi adesea cele două categorii sunt opuse una alteia (cf. Matei 12,46-50). Atitudinea lor este diferită de cea a ucenicilor Săi: „Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: «Şi-a ieşit din fire»” (Marcu 3,21). În mod similar, atunci când Evanghelistul Ioan ne spune că „fraţii” lui Iisus „nu credeau în El” (Ioan 7,5), este exclus ca termenul să fie folosit în sens metaforic: ucenicii lui Iisus care nu cred în El nu pot fi ucenicii Săi.

Vorbind de „fraţii” lui Iisus, Evangheliile ne descriu deci o legătură de rudenie. Dar în ce constă aceasta?

 

De la „fraţii” lui Iisus la „verii” lui Iisus

 

În anul 380, un creştin din Roma pe nume Helvidius a compus o scriere în care afirma că Fecioara Maria a avut cu Iosif, după naşterea lui Iisus, alţi copii care sunt fraţii şi surorile menţionaţi în textele Evangheliei (cf. Ieronim, Adversus Helvidium).

Pentru a-şi dezvolta această teorie, Helvidius s-a folosit în primul rând de Tertulian (160-220) care, bazându-se pe Evanghelia după Marcu (cf. Marcu 3,31-35), a susţinut această idee pentru a demonstra, împotriva lui Marcion şi a adepţilor săi, adevărata „umanitate” a lui Iisus (cf. Tertulian, Contre Marcion IV, 19).

În scurt timp monahul Iovinian şi de Bonosus, episcop de Sardica, în Illyria, au adoptat concepţia lui Helvidius.

Opinia lui Helvidius a fost vehement contestată de Fericitul Ieronim care, în 383, în Adversus Helvidium, a susţinut pururea fecioria Mariei. În aceeaşi epocă, episcopul de Milan, Sfântul Ambrozie, reacţionează şi el împotriva lui Iovinian obţinând excomunicarea acestuia în anul 390 după două sinoade: unul a avut loc la Roma sub papa Siricius (384-399) şi celălalt în eparhia sa, la Milan.

În anii 391-392, Sinodul de Capua, prezidat de asemenea de Sfântul Ambrozie s-a aplecat asupra cazului lui Bonosus. La început sinodul a amânat răspunsul, dar în cele din urmă Bonosus a fost condamnat de un sinod ţinut în Salonic (cf. Ambrozie al Milanului, De virginibus).

Întrucât punctul de vedere al lui Helvidius a fost respins, în conformitate cu credinţa în pururea fecioria Mariei, a trebuit să se găsească o explicaţie pentru existenţa „fraţilor” şi „surorilor” lui Iisus. Fericitul Ieronim a fost atunci primul Părinte al Bisericii care a susţinut că „fraţii” lui Iisus sunt de fapt „veri”, şi că Maria şi Iosif au rămas neprihăniţi. Bazându-se pe un text al lui Hegesip, citat de Eusebiu de Cezarea (cf. Eusebiu, Historia Ecclesiastica III, 11 19 20 şi IV, 22.), Fericitul Ieronim a identificat pe verii lui Iisus ca fiind copiii unei surori ai Maicii Domnului, care s-ar fi numit Maria lui Cleopa (cf. Ieronim, Adversus Helvidium 13-15).

 

Semnificaţia semantică a cuvântului ebraic ’ah în Vechiul Testament

 

Pentru a-şi apăra opinia, Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr. La trecerea din ebraică în greacă, susţinea Fericitul Ieronim, traducerea Septuagintei a redat în mod constant ’ah prin adelphos, ceea ce înseamnă, fără îndoială, frate. Astfel s-a ajuns să se considere ca în Noul Testament „verii” lui Iisus să fie desemnaţi ca „fraţii” Săi.

Este adevărat că, în cadrul aceleaşi familii, atât limba ebraică, cât şi aramaica veche nu distingeau în mod evident gradele de rudenie. Ebraica foloseşte, în general, cuvântul ’ah care în mod extins poate avea sensul de „unchi, nepot, văr”.

Această carenţă poate fi explicată prin faptul că la vechii evrei, ca şi la alte popoare, termenul „frate” se referă la membrii familiei extinse sau la comunitate. Acesta este motivul pentru care, în Biblia ebraică, rudele sunt adesea menţionate ca fiind fraţi şi surori.

Astfel, Lot este prezentat ca „fratele” lui Avraam în Facerea 13,8: „Atunci a zis Avram către Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi»”.

De fapt este vorba de nepotul lui Avraam (cf. Facerea 12,5; 14,12).

În Facerea 31,46: „Apoi a zis Iacov către fraţii săi: «Adunaţi pietre»”, aici este vorba de fapt nu de fraţii lui Iacov, ci de unchii săi.

În episodul în care fetele lui Eleazar s-au căsătorit cu verii lor, aceştia sunt numiţi „fraţi”: „Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, verii [’ahim în textul ebraic] lor” (1 Cronici 23,22). Iar în cartea Iosua, este imposibil să ştim dacă Otniel „fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb” (Iosua 15,17) este de fapt fratele sau nepotul acestuia din urmă. Bineînţeles lista cu astfel de exemple ar putea continua.

În toate cazurile Septuaginta traduce în mod mecanic ebraicul ’ah cu grecescul adelphos, fără a căuta să clarifice gradul de rudenie. Spre exemplu, în Facerea 29,12, Iacob spune Rahilei „că-i ruda [adelphosîn textul grec] tatălui ei şi că-i fiul Rebecăi”.

Cu toate acestea, o examinare atentă a textelor din Septuaginta arată că doar un singur loc poate fi invocat în sprijinul argumentaţiei Fericitului Ieronim: în 1 Cronici 23,22 cuvântul ebraic ’ah indică „verii” şi a fost tradus în Septuaginta prin adelphos! În timp ce în Numerii 36,11, Septuaginta foloseşte cuvântul anepsios(văr) pentru a traduce expresia ebraică „fiii unchiului lor” (benê dôdehen).

 

Cuvântul „fraţi” în Noul Testament

 

Cuvântul adelphos este folosit de 343 de ori în Noul Testament.

După o examinare critică a fiecărei ocurenţe, putem constata că în nici un caz termenul „fraţi” nu se aplică personajelor despre care am putea spune că ar fi de fapt „veri”. Atunci când adelphos nu este folosit într-un sens figurativ sau metaforic, el descrie o relaţie biologică sau juridică, desemnând un frate de sânge sau legal.

În chemarea lui Iisus a primilor Săi ucenici sau în lista celor Doisprezece Apostoli, de exemplu, Iacov şi Ioan sunt numiţi fraţi şi fii ai aceluiaşi tată, Zevedeu (cf. Matei 4,21; 10,2; Marcu 1,19; 3,17). Acelaşi lucru se aplică şi lui Simon Petru şi lui Andrei, a căror relaţie de rudenie este prezentată ca fiind „doi fraţi” (cf. Matei 4,18-21; 10,2; Marcu 1,16; Luca 6,14). Lazăr este, de asemenea, prezentat ca fratele Mariei şi al Martei din Betania (cf. Ioan 11,1-32), iar acestea din urmă sunt prezentate ca surori (cf. Luca 10,38-39).

Observăm că atunci când scriitorii Noului Testament vor să facă o distincţie în relaţia de familie dintre două persoane ei apelează la vocabularul grecesc, mult mai clar decât cel ebraic. Astfel, atunci când Evanghelistul Luca prezintă gradul de rudenie dintre Elisabeta şi Maria (cf. Luca 1,36) nu spune că sunt „surori”, ci foloseşte cuvântul suggenis (rude după trup).

La fel şi Sfântul Pavel foloseşte cuvântul anepsios atunci când vorbeşte despre Marcu „vărul lui Barnaba” (Coloseni 4,10).

Pe bună dreptate, aceste exemple ne fac să ne punem întrebarea de atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus ar trebui să ne gândim la verii Săi sau la o rudenie de a Sa?

Pentru majoritatea exegeţilor protestanţi, la care se adăugă câţiva catolici (Rudolf Pesch, John P. Meier, François Refoulé), „fraţii” Domnului sunt consideraţi „fraţii” Săi de sânge. Aceasta afirmaţie nu este o noutate: deja în secolul al II-lea potrivit lui Hegesip, Iuda era numit „fratele Domnului după trup” (cf. Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica III 19-20).

Cu toate acestea a afirma că „fraţii” Domnului pot fi „fraţii” Săi de sânge nu doar contrazice o întreagă tradiţie de interpretare a textului Sfintelor Evanghelii şi dogma Bisericii referitoare la pururea fecioria Maicii Domnului, dar ea relativizează profund sensul cuvântului adelphos din societatea ebraicăla începutului erei creştine.

 

Sensul cuvântului „fraţi” în vremea lui Iisus Hristos

 

Fericitul Ieronim, ca majoritatea Părinţilor şi exegeţilor de după el, au preferat o interpretare lingvistică a cuvântului „frate” în faţa adversarilor învăţăturii Bisericii. Pe lângă argumentul lingvistic este posibil să aducem astăzi şi unul de ordin istoric. El ne este pus la dispoziţie de manuscrisele de la Qumran, de literatura evreiască intertestamentară, de cărţile Septuagintei excluse din canonul Bibliei ebraice, de scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Toate aceste scrieri aduc o lumină nouă în ceea ce priveşte importanţa legăturilor familiale din societatea evreiască.

În Palestina primului secol o persoană nu era considerată ca un individ autonom şi independent din punct de vedere social. Comunitatea, satul, familia constituiau structura socială care protejau şi ofereau legitimitate oricărei persoane. În oraşul său natal, Nazaret, populat probabil de aproape 1600 de locuitori, Iisus Hristos are la rândul Său parte de un cadru social, de recunoaştere şi de securitate. Este evident faptul că El nu a trăit într-o familie izolată de contextul social al epocii, ci într-o familie tradiţională, ce aparţinea unei neam sau trib care i-a dat de altfel identitatea Sa terestră (cf. Matei 1; Luca 1).

Genealogiile pe care le întâlnim frecvent în Vechiul Testament nu au doar rolul de a indica arborele genealogic al unei persoane, ele exprimă totodată identitatea unui grup uman şi legătura sa cu celelalte neamuri sau triburi.

Acesta este şi motivul pentru care cei prezenţi în sinagoga din Nazaret au fost uimiţi interpretarea datăde Iisus textului biblic pe care l-a citit. Ei au remarcat că Iisus a ieşit din rolul şi cadrul social atribuit Lui şi rudelor Sale. El încălca acordul ce guvernează prerogativele şi ierarhiile din interiorul grupului. Doar astfel putem înţelege de ce Iisus concluzionează misiunea Sa la Nazaret cu proverbul: „Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa” (Marcu 6,4).

Prin aceasta El declarăcă se eliberează de controlul social al epocii (patria, rudele, casa) şi anunţă identitatea Sa. Citite în acest context, pasajele referitoare la „fraţii” lui Iisus Domnului ni se descoperă cu un sens nou ce completează, aşadar, interpretarea tradiţională a Bisericii.

Este interesant faptul că deşi în Noul Testament Psalmul 68 est citat destul de des (cel puţin de 18 ori), nu se întâlneşte nici o referinţă la versetul 10: „Înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiilor maicii mele”.

Acest pasaj ar fi integrat perfect textul de la Matei 12,46-50, o Evanghelie ce conţine aproximativ 60 de trimiteri la profeţiile mesianice şi aproximativ 40 de citate din Vechiul Testament. Oare să-l fi evitat Evanghelistul Matei în mod deliberat din cauza frazei „fiilor maicii mele”? (Traducere şi adaptare din limba franceză: Pr. Cezar Ţăbârnă)

 

 

 

 

Despre “fraţii” şi rudele lui Iisus Hristos în paginile Sfintei Scripturi

 

În paginile Sfintei Scripturi vedem că din grupul de ucenici ai Mântuitorului Hristos au făcut parte şi rude ale Sale provenite din familia Preasfintei Fecioare Maria sau a dreptului Iosif.

Acest lucru este confirmat de mărturia iudeilor care aminteau despre rudele Domnului, dar şi de începutul Bisericii creştine, când unele rude după trup ale Domnului au avut un rol important în vestirea Evangheliei.

Prezenţa rudelor Mântuitorului Iisus Hristos în Biserică a fost dezbătută pe larg în spaţiul protestant şi nu a preocupat teologia răsăriteană prea mult.

De aceea s-au făcut şi unele speculaţii în ceea ce priveşte rolul rudelor după trup ale Domnului.

Unii au spus că în Biserica primară importanţa şi locul rudelor după trup ale Domnului Iisus Hristos au fost subminate de instituţia Apostolilor şi apoi de Pavel şi ucenicii săi. Biserica însă a recunoscut contribuţia acestor persoane care au vestit Evanghelia, care au ocupat unele scaune episcopale şi care au fost cinstite cu aureola sfinţeniei. Rudele după trup ale Domnului provin din cele două familii, a Născătoarei de Dumnezeu şi familia dreptului Iosif, care a fost logodnicul Fecioarei Maria.

Importanţa celor două familii stă în faptul că se trăgeau din David, regele evreilor. O condiţie a mesianităţii Mântuitorului era înrudirea directă cu strămoşul David, înrudire care se realiza prin sânge prin familia Născătoarei de Dumnezeu şi prin adopţie prin familia dreptului Iosif.

 

Despre Drepţii Ioachim şi Ana

 

Dreptul Ioachim a făcut parte din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa regelui David în acest chip: Natan, fiul lui David, a născut pe Levi, Levi a născut pe Mehie şi pe Pamfir, Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Fecioarei Maria. Ioachim a moştenit toate purtările bune ale strămoşilor săi, era blând la chip şi credincios, aşteptând făgăduinţa lui Dumnezeu. Ioachim trăia în Nazaretul Galileii.

Când a fost vremea căsătoriei, a luat-o de soţie pe Ana din seminţia lui Levi şi din neamul lui Aaron. Ana făcea parte din neamul preoţesc al evreilor şi astfel Dumnezeu a lucrat ca în persoana Fecioarei Maria să se întâlnească vocaţia regală a lui David şi slujirea sacerdotală a lui Aaron, arătând că Mântuitorul Iisus Hristos a fost în acelaşi timp şi rege, şi preot. Ana era fiica preotului Mathan care a slujit la templul evreiesc în timpul împăraţilor Cleopatra şi Casopar ai perşilor, mai înainte de regele Irod cel Mare. Mathan era căsătorit cu Maria din seminţia lui Iuda din Betleem. Mathan şi Maria au avut trei fiice, pe Maria, pe Sovia şi pe Ana. Fiica cea mare a lui Mathan, Maria, s-a căsătorit în Betleem şi a născut o fiică căreia i-au pus numele Salomeea. Salomeea s-a căsătorit cu Zevedeu şi a avut doi fii, Iacob şi Ioan, care au fost chemaţi de Mântuitorul. Aceştia sunt Apostolii Iacob şi Ioan, numiţi în Sfânta Scriptură „voanerges”, adică „fiii tunetului”. Salomeea a făcut parte din grupul femeilor mironosiţe care l-au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos.

A doua fiică a lui Mathan, şi sora Sfintei Ana, s-a căsătorit tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta. Elisabeta s-a căsătorit cu Zaharia preotul şi au dobândit la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul. Sfânta Ana s-a căsătorit şi ea cu Ioachim şi au avut-o pe Fecioara Maria, care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Domnul Iisus Hristos şi Botezătorul Ioan au fost verişori şi, cunoscând relaţia foarte apropiată care era între Elisabeta şi Maria, este foarte probabil ca cei doi să se fi cunoscut din copilărie. Există chiar unele mărturii creştine despre copilăria Mântuitorului şi a Sfântului Ioan. Pe linia familiei Fecioarei Maria, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos a fost înrudit cu Sfântul Ioan Botezătorul şi chiar cu Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan.

 

Rudele din partea familiei dreptului Iosif

 

Conform unor tradiţii, dreptul Iosif a mai avut o căsătorie anterioară logodnei cu Fecioara Maria. Iosif a fost căsătorit cu Salomeea, fiica lui Agheu, frate cu dreptul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Prin această căsătorie, Iosif era rudă cu familia Botezătorului Ioan şi, prin urmare, şi cu Fecioara Maria, care era verişoară cu Elisabeta.

Acest lucru arată că logodna dintre Iosif şi Fecioara Maria a fost un aranjament familial prin care Fecioara Maria, lipsită de protecţia părinţilor, care erau morţi, trebuia să fie ocrotită de o rudă mult mai în vârstă. Casa lui Iosif nu era pustie, el având mai mulţi copii din prima căsătorie cu Salomeea. Iosif a avut patru fii, Iacov, Simion, Iuda şi Iosi, care au fost ucenici ai Mântuitorului, dar şi trei fiice, Estir, Maria şi Salomeea, care au făcut parte din grupul femeilor mironosiţe.

Acest lucru arată că Mântuitorul a trăit şi a crescut înconjurat de fraţii şi surorile sale vitrege. Acest lucru este demonstrat şi de mărturia biblică unde iudeii mărturiseau: „Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei la noi?” (Marcu 6, 3). Coincidenţa de nume între Salomeea, fiica lui Iosif, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu, a făcut ca cele două persoane să se identifice, de aceea, în unele tradiţii, Apostolii Ioan şi Iacob sunt înrudiţi cu dreptul Iosif, fiind consideraţi nepoţii acestuia.

 

Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului

 

Acesta nu trebuie identificat cu Sfântul Apostol Iacov, fratele Apostolului Ioan şi fiul lui Zevedeu. Iacov, ruda Domnului, a fost foarte apropiat de dreptul Iosif, tatăl său, şi de Fecioara Maria, unele tradiţii spunând că el a plecat în Egipt împreună cu familia sfântă şi Pruncul Iisus din cauza mâniei regelui Irod. Iacov a fost foarte respectat, chiar dacă nu a făcut parte din grupul celor 12 Apostoli.

În Cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 15, vedem că Iacob a condus Sinodul Apostolic de la Ierusalim atunci când s-au luat hotărâri importante în ceea ce priveşte primirea în Biserică a păgânilor. Iacov era şi episcopul Ierusalimului şi din această postură a condus Sinodul Apostolic.

Iacov a alcătuit şi o Sfântă Liturghie, care a fost transmisă prin viu grai, fiind considerată prima Liturghie a Bisericii creştine. Pomenirea lui se face pe 23 octombrie.

 

Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului

 

Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Sfânta Evanghelie Tadeu şi Levi. Iuda a scris o Epistolă care se regăseşte în Sfânta Scriptură, şi tradiţia spune că a fost trimis de Mântuitorul la regele armenilor Abgar pentru a-l vindeca. Iuda a vestit Evanghelia în Mesopotamia, în Edessa şi Arara, iar acolo a fost omorât de păgâni, fiind străpuns cu o suliţă. Pomenirea lui se face pe 19 iunie.

Despre Sfântul Simeon, ruda Domnului

 

Acesta a urmat în scaunul Ierusalimului după fratele său Iacob. A făcut parte din grupul celor 70 de ucenici ai Domnului. Fiind martorul distrugerii Ierusalimului în anul 70 de către Tit, fiul împăratului roman Vespasian, nu a părăsit cetatea sfântă, ci a reorganizat comunitatea creştină de aici. Sfântul Simeon este prăznuit pe 27 aprilie.

 

Câteva aprecieri şi consideraţii la adresa cărţii „Iisus din Nazaret: naraţiunile copilăriei”

 

În cartea „Iisus din Nazaret: naraţiunile copilăriei”, care face parte dintr-o trilogie,  Suveranul Pontif – Papa Benedict al XVI – lea scrie că la scena naşterii Mântuitorului nu a luat parte niciun animal şi că îngerii nu au cântat păstorilor, contrar tradiţiei creştine.

În cartea publicată de curând, Papa Benedict al XVI-lea încearcă să dezlege unele mistere şi să combată unele mituri legate de venirea pe Pământ a Mântuitorului.

Astfel, Papa susţine că Steaua de la Betleem a fost o supernovă, aceea despre care astronomul german Johanes Kepler a spus că a apărut în jurul anilor 7 sau 6 Î.d.Hr.

Tot atunci ar fi venit şi Mântuitorul pe Pământ, în lumea muritorilor, potrivit astronomului Papei.

Suveranul Pontif mai spune că Naşterea lui Iisus este o realitate. El mai spune că este posibil ca Fiul lui Dumnezeu să nu se fi născut în Betleem, ci poate în Nazaret şi că la naşterea lui nu au fost prezenţi nici vite, nici măgari, animalele acestea apărând doar în legendele despre Naşterea Domnului.

De altfel, Suveranul Pontif afirmă chiar că tradiţia cântatului colindelor de Crăciun provine dintr-o eroare, întrucât îngerii nu le-au cântat păstorilor. „Conform evangheliştilor, îngerii au ‘vorbit’ păstorilor, dar creştinii au subînţeles că îngerii ar fi cântat”, scrie Papa.

De asemenea, Papa spune şi că Fecioara Maria a fost, într-adevăr fecioară, atunci când l-a născut. „Este adevărat că Iisus Hristos este unicul fiu al lui Dumnezeu şi că a fost conceput din Duhul Sfânt şi născut de Fecioara Maria. Răspunsul, fără nicio rezervă, este DA!”, susţine cu tărie Suveranul Pontif. (Cf. http://www.dcnews.ro/mitul-despre-nasterea-lui-iisus-demontat-de-papa-benedict_252098.html#sthash.xa89raRh.dpuf).

 

 

 

 

 

Dr. Stelian Gomboş

 

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Raport de activitate – acţiunile umanitar – bisericeşti şi activităţile caritativ – filantropice, precum şi serile cultural – spirituale şi duhovniceşti, organizate de către, în cadrul şi la nivelul parohiei noastre „Sf. Cuv. Antonie cel Mare” – Titan – Bucureşti, pe parcursul anului 2016…

Raport de activitate – acţiunile umanitar – bisericeşti şi activităţile caritativ – filantropice, precum şi serile cultural – spirituale şi duhovniceşti, organizate de către, în cadrul şi la nivelul parohiei noastre „Sf. Cuv. Antonie cel Mare” – Titan – Bucureşti, pe parcursul anului 2016…

 

08 Ianuarie – s-a desfăşurat, în cadrul bisericii şi parohiei noastre, spectacolul spiritual – creştin „Vorbind cu Tine, Doamne” Scenariu după carte “Rugăciuni pe malul lacului” scrisă de Sfântul Nicolae Velimirovici. Distribuţia: Actriţa Ana Calciu, Psalt – Andrei Stratulat, Flaut – Andrada Dumitrache. Regia: Ana Calciu şi Teodora Mareş. Manager de proiect: Malvina Roşu.

08 Februarie – a avut loc întâlnirea spiritual – duhovnicească cu tema: „Tineretul contemporan între dezorientare, tristeţe şi bucurie – Câteva soluţii şi remedii duhovniceşti”, susţinută de către Părintele Paroh Visarion Alexa de la Biserica „Sf. Ier. Nicolae” – Militari din sectorul 6, Bucureşti.

22 Februarie – a avut loc manifestarea cultural – duhovnicească cu tema: „Mişcarea spirituală Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, între istorie, prezenţă şi actualitate”, invitaţi fiind: Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu – Slujitor la Biserica „Sf. Ier.  Silvestru” din Bucureşti, precum şi scriitorul şi publicistul creştin Adrian Georgescu din Bucureşti.

26 – 27 Februarie – un grup de optsprezece bărbaţi am fost într-un pelerinaj de suflet la Mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea, unde am participat la Sfintele Slujbe.

05 Martie – s-a derulat/desfăşurat/realizat Campania Umanitară „Un mărţişor din suflet, oferit unui suflet”, ediţia a treia – o campanie umanitară, dedicată, de această dată, Aşezământului Social şi Caritativ – Filantropic din localitatea Bisoca, judeţul Buzău, din cadrul Fundaţiei pentru copii „Sfântul Sava – Savaliada” din municipiul Buzău, judeţul Buzău, toate conduse de către Părintele Profesor Dr. Mihail Milea…

07 Martie – a avut loc întâlnirea/seara duhovnicească cu tema: „Educaţia tinerilor în antichitatea greco-romană şi valorificarea ei în actualitate”, invitat de onoare fiind Părintele Prof. Univ. Dr. Vasile Gordon – Slujitor la Biserica ” Sf. Proor. Ilie Tesviteanul” – Gorgani din Bucureşti.

21 Martie – a avut loc loc întâlnirea spiritual – duhovnicească cu tema: „Viaţa, familia şi activitatea cotidiană a preotului în lumina societăţii şi viziunii contemporane”, invitat de onoare fiind Părintele Paroh Petru Moga de la Biserica „Sf. Ier. Nicolae” din oraşul Câmpina, judeţul Prahova.

25 Martie – s-a desfăşurat, în cadrul Bisericii şi parohiei noastre, Spectacolul Spiritual – Creştin “Diaconiţa Olimpiada”. Este o adaptare după scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către Sfanta Diaconiță Olimpiada, cu actrița Ana Calciu; voci: Tomi Cristin și Florin Nan; regia: Marian Popescu. Manager de proiect: Malvina Rosu.

04 Aprilie – a avut loc loc seara spiritual – duhovnicească cu tema: „Despre educaţia moral – spirituală şi duhovnicească a tineretului creştin, reflectată în operele Marilor Sfinţi Părinţi Capadocieni”, susţinută de către Părintele Prof. Univ. Dr. Constantin Pătuleanu – Parohul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” – Udricani din Bucureşti.

15 – 16 Aprilie – un grup de cincisprezece bărbaţi am fost într-un pelerinaj de suflet la Mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea, unde am participat la Sfintele Slujbe.

18 Aprilie – a avut loc loc întâlnirea/seara spiritual – duhovnicească cu tema: „Despre virtuţile teologice ale credinţei, nădejdii şi dragostei, în lumina scripturistică a Noului Testament”, susţinută de către invitatul de onoare, în persoana Părintelui Prof. Univ. Dr. Ion Popescu – Parohul Bisericii „Sf. Proor. Ioan Botezătorul” din municipiul Piteşti şi Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Sf. Mc. Filofteea” din municipiul Piteşti, judeţul Argeş.

16 Mai – a avut loc loc întâlnirea/seara spiritual – duhovnicească cu tema: „Bătrânii frumoşi şi liberi (o perspectivă inedită asupra fericirii) – O provocare pentru Tine(ri)!”, susţinută de către invitatul nostru de onoare, în persoana Domnului Cornel Constantin Ciomâzgă – scriitor, publicist, jurnalist şi mărturisitor creştin…

30 Mai – a avut loc  loc întâlnirea/seara spiritual – duhovnicească cu tema: „Despre tinereţea fizică, naturală, biologică şi cea spirituală din pesrpectiva scrierilor biblice, patristice şi filocalice”, invitat de onoare fiind Preacuviosul Părinte Arhim. Dr. Antim David – Stareţul Schitului Măgureanu din Bucureşti.

13 Iunie – a avut loc întâlnirea spirituală şi seara duhovnicească cu tema: „De trei ori în Areopag. Despre nebunia (supra)rațională a credinței și (i)raționalitatea (nebună) a lumii de azi”, invitat de onoare fiind Părintele Lect. Univ. Dr. Adrian Sorin Mihalache – Cadru Didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Realizator al Emisiunii „Lumina Celui Nevăzut” de la TV Trinitas – Televiziunea Patriarhiei Române.

27 Iunie – a avut loc întâlnirea spirituală şi seara duhovnicească cu tema: „Familia Românească în contextul globalizării contemporane”, invitat de onoare fiind Domnul Iulian Capsali – regizor de film documentar, publicist şi mărturisitor creştin şi tată a nouă copii.

01 – 02 Iulie – un grup de doisprezece bărbaţi am fost într-un pelerinaj de suflet la Mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea, unde am participat la Sfintele Slujbe.

17 Septembrie – a avut loc/s-a realizat şi derulat o nouă Campanie Umanitară cu titlul: “Un ghiozdan din suflet oferit unui suflet” – ediţia a patra, dedicată, de această dată, Aşezământului Social şi Caritativ – Filantropic din localitatea Ocnele Mari, judeţul Vâlcea, din cadrul Parohiei Ortodoxe „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” – Trăistari şi a Fundaţiei Umanitare „Inimă pentru inimă” din localitatea Ocnele Mari, judeţul Vâlcea, conduse şi păstorite, cu atâta dragoste, jertfelnicie şi abnegaţie, de peste cincisprezece ani, de către Părintele Paroh Petre Veţeleanu…

19 Septembrie – a avut loc  întâlnirea spiritual – duhovnicească cu tema: „Despre tinereţe fără bătrâneţe…”, susţinută de către invitatul nostru de onoare, în persoana Domnului Dr. Costion Nicolescu – Teolog, eseist şi publicist precum şi cercetător la Muzeul Ţăranului Român (MTR) din Bucureşti.

26 Septembrie – a avut loc întâlnirea spirituală şi seara duhovnicească cu tema: „Despre tinerii de azi şi relaţia lor cu familia creştină contemporană în faţa provocărilor lumii actuale”, invitat de onoare fiind Părintele Nicolae Tănase de la Parohia Valea Plopului, judeţul Prahova.

10 Octombrie – a avut  loc întâlnirea spirituală şi seara duhovnicească cu tema: „Biserica şi destinul neamului nostru românesc în context actual”, invitat de onoare fiind Părintele Protoiereu Gheorghe Colţea – Parohul Bisericii Ortodoxe Române din localitatea Moeciu de Jos şi Propopopul de Bran – Zărneşti, din frumosul ţinut românesc al Branului, din judeţul Braşov.

17 – 22 Octombrie – un grup de doisprezece personae (bărbaţi) am fost într-un binecuvântat pelerinaj în Grecia şi în Sfântul Munte Athos, unde am vizitat cele mai representative biserici din Thessalonic şi cele mai însemnate mănăstiri athonite.

29 Octombrie – Am oficiat (un) Parastas în cinstea Părintelui Arhim. Teofil Părăian – Duhovnicul Mănăstirii “Constantin Brâncoveanu”, localitatea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, fiindcă s-au împlinit şapte ani de la naşterea cea cerească şi veşnică a renumitului nostru părinte duhovnicesc – Preacuviosul Părinte Arhim. Teofil Părăian – distins slujitor, sacerdot, propovăduitor, mărturisitor şi duhovnic al neamului şi poporului nostru dreptslăvitor creştin!…

31 Octombrie – a avut loc întâlnirea spirituală şi seara duhovnicească cu tema: “Pocăinţa – calea cea mai sigură ce duce către Dumnezeu”. Invitat fiind Părintele Protosinghel Ghelasie Iorga – Stareţul Schitului Darvari din Bucureşti.

14 Noiembrie – a avut loc  loc întâlnirea spiritual – apologetică cu tema: „Vaccinarea copiilor – pro sau contra?…” , avându-l ca invitat de onoare pe  Domnul Dr. Pavel Chirilă – Fondatorul primului spital creştin din România postdecembristă – Spitalul „Christiana” din Bucureşti, totodată fondatorul Aşezâmântului, Mănăstirii şi Editurii „Christiana” din Bucureşti, Fondatorul şi Directorul Fundaţiei, Spitalului – Aşezamântului Hospice de îngrijiri paleative „Sfânta Irina” din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, Fondatorul Clinicii Medical – Creştine şi Oncologice de îngrijiri paleative din cadrul Mănăstirii Nera, localitatea Nera, judeţul Caraş Severin şi Directorul Centrului Medical – Creştin „Naturalia” din municipiul Bucureşti.

18 – 19 Noiembrie – un grup de douăzeci şi cinci de bărbaţi am fost într-un pelerinaj de suflet la Mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea, unde am participat la Sfintele Slujbe.

28 Noiembrie –  a avut loc  întâlnirea spiritual – apologetică şi educativ – duhovnicească cu tema: avându-l ca invitat special pe „Despre marea familie a Bisericii şi marea familie a neamului în faţa provocărilor contemporane – realităţi, soluţii şi perspective”, Părintele Prof. Dr. Mihail Milea – Preşedintele Fundaţiei „Sfântul Sava” din Buzău, Profesor la Seminarul Teologic Liceal „Chesarie Episcopul” şi Preot – Slujitor la Catedrala „Sfântul Sava” din municipiul Buzău.

05 – 06 Decembrie – în cadrul Slujbei de priveghere, oficiată în cinstea Hramului Bisericii noastre – Sf. Ier. Nicolae – Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, a susţinut un frumos concert de colinde tradiţionale, româneşti, grupul de tineri şi membri ce formează Asociaţia cultural – spirituală “Tradiţia Românească”, condusă de către Părintrele Vladimir Alexa, iar a doua zi – în timpul şi cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ne-au colindat şi încântat mai mulţi elevi ai Şcolilor Gimnaziale nr. 82 şi 149 de la noi, din cartierul nostru Titan al sectorului 3 Capitală.

 

Alte detalii, amănunte. documentar foto – video şi informaţii suplimentare, cu privire la toate aceste momente spirituale, evenimente duhovniceşti, activităţi umanitar – bisericeşti şi acţiuni caritativ – filantropice, precum şi multe altele, puteţi găsi pe site-ul parohiei noastre –  www.bisericasfantulantonie.ro .

 

 

Dumnezeu să ne ajute, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!…

 

Mare mulţumită lui Dumnezeu pentru toate! Amin!…

 

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin!…

 

Bucureşti – Decembrie 2016

 

Cu deosebită consideraţie, în numele organizatorilor şi a participanţilor, Epitrop Dr. Stelian Gomboş

 

www.bisericasfantulantonie.ro

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Pro Memoria – Episcopul Gherasim (Cucoşel) Putneanul – la împlinirea a doisprezece ani de la naşterea sa in viaţa cea cerească şi veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi…

Pro Memoria – Episcopul Gherasim (Cucoşel) Putneanul – la împlinirea a doisprezece ani de la naşterea sa in viaţa cea cerească şi veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi…

 

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Anul acesta, în această zi de praznic, 06 decembrie, închinată Sfântului Ierarh Nicolae – Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, comemorăm împlinirea a doisprezece ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi apologet al dreptei credinţe creştine – Episcopul Gherasim (Cucoşel) Putneanul – după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, până la sfârşitul acestui drum şi pelerinaj pământesc, pentru a ajunge în viaţa cea cerească şi veşnică!…

De aceea, pentru noi toţi, din anul 2004, această zi va comemora totdeauna, acest eveniment închinat blândului logofăt spiritual al Sucevei şi Rădăuţilor, în perioada anilor 1992 – 2004!…

Episcopul Gherasim Cucoșel s-a născut la data de 30 mai anul 1924 în satul Bogdănești din comuna Râșca, județul Suceava, într-o familie de credincioși, primind la botez numele de Ioan Cucoșel. În anul 1938, a intrat la Schitul Boureni, cu intenția de a învăța muzica bisericească pentru ca, mai apoi, să urmeze studii teologice. La 10 februarie anul 1942 a ajuns într-o Școală Militară de Telegrafiști, a fost lăsat la vatră pe 24 aprilie anul 1945, iar pe 1 iulie anul 1945 a intrat ca frate la Mănăstirea Neamț. Acolo a depus voturile monahale și a primit numele Gherasim pe 23 martie anul 1946, fiind apoi hirotonit ierodiacon. În anul 1952 a fost hirotonit ca ieromonah. A urmat cursurile Seminarului Teologic Monahal de la Mănăstirea Neamț (1949-1953), apoi cursurile Institutului Teologic Universitar din București (1953-1957). În anul 1957, a fost numit egumen la Mănăstirea Neamț (1957-1962), fiind în paralel și profesor la Seminarul Teologic Monahal de la Mănăstirea Neamț (1957-1959). În anul 1962, a fost chemat la stăreția Mănăstirii Putna (1962-1977), fiind hirotesit întru arhimandrit la 22 ianuarie anul 1967. Acolo a restaurat întreg complexul mănăstiresc: biserica, turnul tezaur, turnul Eminescu, clopotnița, muzeul și chiliile, fiind constant sprijinit de Mitropolitul Moldovei și Sucevei de atunci, Iustin Moisescu.

La data de 16 noiembrie anul 1976 a fost ales arhiereu-vicar al Episcopiei Aradului, cu titlul „Hunedoreanul”, fiind hirotonit întru arhiereu și instalat la 25 iunie anul 1977. Din anul 1985 a fost transferat ca Arhiereu-Vicar la Episcopia Buzăului cu titlul „Vrânceanul”. Din 2 iulie anul 1992, până la plecarea sa întru Domnul a slujit ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (având titlul „Putneanul”), cu sediul la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava. Episcopul Gherasim și-a stabilit reședința în orașul Rădăuți, în incinta Mănăstirii Bogdana.

Bun cunoscător al Tipicului bisericesc și iubitor de viață liturgică, PS Gherasim slujea cu multă bucurie și evlavie. Din încredințarea IPS Părinte Pimen Zainea, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a sfințit zeci de biserici de mir și de mănăstire, a încurajat zidirea de biserici, înființarea de schituri și mănăstiri, acordând o atenție deosebită Mănăstirii Cămârzani, din satul natal al mamei sale. În același timp, a fost preocupat de viața duhovnicească a clerului, monahilor și credincioșilor, fiind un duhovnic al multor oameni de vârste și profesiuni diferite. „Om al rugăciunii, față senină și misionar dinamic, PS Părinte Episcop Gherasim Putneanul rămâne în conștiința monahilor, preoților, ierarhilor și credincioșilor un slujitor vrednic și harnic al Bisericii Ortodoxe Române”, a spus despre el Mitropolitul de atunci Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei. S-a dovedit un misionar dinamic și duhovnicesc, păstrător al tradițiilor ortodoxe românești și în același timp deschis spre dialog și cooperare cu alte Biserici Ortodoxe și de altă confesiune. A călătorit adesea în străinătate, unde a vizitat parohii românești din diaspora și comunități monahale ortodoxe și romano-catolice. PS Părinte Episcop Gherasim Putneanul a participat la festivitățile de canonizare a Cuviosului Leontie de la Rădăuți și a binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. De asemenea, a organizat Muzeul Etnografic de la Mănăstirea de maici Sf. Gheorghe din localitatea Cămârzani, din comuna Vadu Moldovei, unde s-a retras, de altfel, în ultimele luni, ca urmare a problemelor de sănătate, fiind bolnav de pancreatită. În anul 2000, PS Părinte Episcop Gherasim Putneanul a fost declarat cetățean de onoare al municipiului Rădăuți.

Ierarh misionar și cărturar, harnic și darnic, mărturisitor şi pilduitor, PS Părinte Episcop Gherasim putneanul a trecut la Domnul la vârsta de 80 de ani, după o lungă și grea suferință, în ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie 2004). Înmormântarea sa a avut loc în ziua Zămislirii Maicii Domnului (9 decembrie 2004) la Mănăstirea Cămârzani (jud. Suceava), la numai 7 km de Fălticeni, ctitorită de către Preasfinția Sa. Sluba de înmormântare a PS Părinte Episcop Gherasim a fost săvârșită de un sobor numeros de ierarhi și preoți, în frunte cu Mitropolitul de atunci Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, alături de Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, IPS Părinte Pimen Zainea și de PS Părinte Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.

PS Părinte Episcop Gherasim putneanul a scris următoarele lucrări:

Catalogarea manuscriselor românești din Biblioteca Mănăstirii Secu (1994);

În duhul evlaviei ortodoxe (1999);

Cuvinte și tâlcuiri arhierești (1999);

Mierea din drumul pelinului (2000);

Iarba din roata amurgului (2001);

Precizări tipiconale (2002);

Tămâie și exil – dialoguri despre pribegia fraților (2003);

Tihna însemnărilor (2004).

De asemenea, Episcopul Gherasim (Cucoșel) Putneanul a publicat diferite articole în revistele: „Mitropolia Banatului” și „Îndrumătorul Bisericesc” de la Timișoara și Arad.

Aşadar, în urmă cu şapte ani, în primele minute ale sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, trecea în lumea veşniciei vrednicul de pomenire Episcop Gherasim Putneanul. Drept urmare, la mormântul său de la Mănăstirea Cămârzani din judeţul Suceava a fost oficiată, sâmbătă – 03 decembrie anul 2011, slujba Parastasului de către Înaltpreasfinţitul Pimen – Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, alături de un sobor de preoţi, pentru vrednicul de pomenire episcop Gherasim Putneanul, fost Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Vlădica Gherasim, numit şi „Bunicul de la Bogdana“, a văzut lumina zilei, după cum am mai spus, în comuna Râşca la data de 30 mai anul 1924. Copilăria grea, cu pierderea tatălui şi cu lumina cărţii primite la Ciumuleşti, l-a făcut pe tânărul de atunci să aleagă drumul mănăstirii. A ucenicit la Boureni un schit care ţinea de Mănăstirea Neamţ, iar după împlinirea obligaţiilor militare a intrat în marea obşte de la Neamţ. După ucenicia de la Neamţ şi după studiile teologice seminariale şi universitare, ieromonahul Gherasim a fost, pe rând, profesor la seminarul nemţean, egumen la Vovidenia, egumen al Mănăstirii Neamţ şi apoi stareţ la Putna, cu o rodnică şi lungă stăreţie în perioada grea a anilor 1962-1977. La Putna a restaurat întreg complexul mănăstiresc, fiind constant sprijinit de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei de atunci, Iustin Moisescu. Prin rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1977 a fost chemat la slujirea arhierească. Ca Arhiereu-vicar la Arad şi Buzău, PS Părinte Episcop Gherasim a lucrat cu multă râvnă în ogorul Bisericii.

În anul 1992 a revenit acasă, în ţinutul natal, slujind ca Episcop-vicar al Sucevei şi Rădăuţilor, având reşedinţa în incinta Mănăstirii Bogdana. S-a dovedit a fi un misionar dinamic şi duhovnicesc, păstrător al tradiţiilor ortodoxe româneşti. A călătorit adesea în străinătate, unde a vizitat parohii româneşti din diaspora şi comunităţi monahale. Bun cunoscător al tipicului bisericesc şi iubitor de viaţă liturgică, episcopul Gherasim slujea cu multă bucurie şi evlavie. Din încredinţarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Pimen, a sfinţit zeci de biserici de mir şi de mănăstire, a încurajat zidirea de biserici, înfiinţarea de schituri şi mănăstiri, acordând o atenţie deosebită Mănăstirii Cămârzani din satul natal al mamei sale. În acelaşi timp, a fost preocupat de viaţa duhovnicească a clerului, monahilor şi credincioşilor, fiind un duhovnic al multor oameni de vârste şi profesiuni diferite. Ca ierarh în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost totdeauna respectuos şi comunicativ, smerit şi voios, dornic să înveţe de la alţii şi să sfătuiască pe alţii. Vlădica Gherasim nu şi-a dorit să ajungă episcop, a acceptat jugul arhieriei pentru a nu ieşi din ascultarea faţă de patriarhul Iustin şi nu l-au interesat treptele înalte ale ierarhiei bisericeşti. Mai presus de a fi egumen, arhimandrit sau episcop, a fost tot timpul un adevărat călugăr. Până ca boala să-l răpună, programul său era după tipicul pravilei călugăreşti. Când se petreceau întâmplări nu tocmai plăcute, Vlădica Gherasim zicea că trebuie să le ducem toate cu răbdare şi cu credinţă. Când cineva greşea, îl pomenea pe Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei şi Sucevei, care spunea: „Nu puteţi voi greşi cât pot eu ierta“.

În încheiere vin să întreb, ce ar zice şi cum ar analiza Preasfinţitul Părinte Episcop Gherasim Cucoşel mersul şi evoluţia Bisericii astăzi, când iată, se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute, pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acesteia!…

Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de colaboratori şi dreapta lui socoteală ar fi fost de mare folos acum dar, am convingerea că felul său de a fi şi, mai ales, de a vedea lucrurile a fost moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, avându-l astfel, între noi şi mai cu seamă întru noi, pentru care fapt mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a nerecunoştinţei, fiindcă efortul şi aportul său au fost foarte consistente, făcându-se adeseori referire la el aşa încât, după cum am aminitit şi mai sus, Ierarhul mărturisitor şi pilduitor Gherasim Cucoşel al Bisericii noastre strămoşeşti şi al poporului nostru românesc este ca un far care încă mai luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo deşi probabil, sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă!…

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna – Mitropolitul Ardealului – în conştiinţa noastră, recunoscătoare şi mărturisitoare…

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna –  Mitropolitul Ardealului – în conştiinţa noastră, recunoscătoare şi mărturisitoare…

 

„Mitropolitul Andrei Şaguna a fost un bărbat aproape extraordinar, trimis de Providenţa Divină pentru fericirea poporului său; că el a fost un Moise, pentru că şi el, ca şi acela, a eliberat poporul său, conducându-l în pământul autonomiei şi independenţei; şi el, ca şi acela, dădu poporului său tablele legii: Statutul organic; şi, în fine, lovi în piatră şi dădu apă cerească poporului său: ştiinţă, lumină, cultură. Despre un astfel de bărbat, pe drept cuvânt, se poate zice că el, pururi va străluci ca un luceafăr pe orizontul bisericii şi naţiunii române.” Aşa îşi încheia Nicolae Popea discursul de recepţie, prezentat în 13/26 martie anul 1900, dedicat vieţii şi activităţii arhiepiscopului şi mitropolitului ortodox al Transilvaniei, Andrei baron de Şaguna (1808-18739).

Andrei Şaguna s-a născut la Miskolţ, în Ungaria, într-o familie de macedo-români din Balcani, a urmat şcoala gimnazială la  Mişcolţ, apoi studii de drept şi filozofie la Pesta şi teologice şa Vârşeţ. La vârsta de 25 de ani îmbracă haina monahală la mănăstirea de la Hopovo. În anul 1846 a fost numit vicar al Episcopiei Ardealului iar, în 18 aprilie 1848, în plină revoluţie, era numit Mitropolit al Transilvaniei. Cum afirma Academicianul Dan Berindei: a fost „o mare personalitate a naţiei româneşti, un conducător înţelept, măsurat, plin de echilibru, al românilor ardeleni în momente care nu au fost deloc uşoare pentru el…un purtător de cuvânt al naţiunii române”. Într-o amplă şi nuanţată analiză a activităţii mitropolitului Şaguna, Părintele Profesor Mircea Păcurariu a subliniat că prin Statutul organic, el a dat „cea mai democratică organizare a bisericii”, drept care  fost consacrat drept „cel mai de seamă organizator şi legiuitor bisericesc din perioada modernă a istoriei, mai ales dacă luăm în calcul şi lucrările sale de Drept canonic, unele traduse în limbile latină, rusă şi greacă.”

Implicat şi în viaţa naţional-politică, Mitropolitul Andrei Şaguna a participat la revoluţia românească din Ardeal, devenind „capul neîncoronat” al românilor din Transilvania. A fost copreşedinte al Adunării naţionale de la Blaj, care a formulat acea „petiţie naţională” cu 16 articole reprezentând principalele revendicări româneşti, între care recunoaşterea românilor „ca naţiune de sine stătătoare”şi desfiinţarea iobăgiei. „Pe bună dreptate, sublinia Părintele Profesor Mircea Păcurariu într-o alocuţiune a sa, că Mitropolitul Andrei Şaguna a fost considerat diplomatul revoluţiei româneşti din Ardeal, după cum Simion Bărnuţiu era considerat teoreticianul sau ideologul ei, iar Avram Iancu comandantul de oşti populare româneşti.” După revoluţie, Mitropolitul Andei  a continuat lupta pentru drepturile românilor, îndeplinind diferite funcţii, reuşind să „unească în mâna sa cârja de ierarh cu sceptrul unui adevărat conducător politic”. Pentru toate,  istoricul american Keith Hitchns a scris despre el ca „ultimul dintre marii ierarhi conducători politici”.

Înţelegându-şi şi asumându-şi cu exemplară răspundere misiunea, Mitropolitul Andrei Şaguna a fost şi un misionar al culturii româneşti, convins de importanţa emancipării românilor prin cultură pentru care a iniţiat acţiuni ce-l fac de vrednică cinstire pentru neamul său. Amintim dintre acestea: înfiinţarea „Tipografiei diecezane”,  a ziarului „Telegraful Român”, „gazetă politică, industrială, comercială şi literară” cu apariţie neîntreruptă până astăzi, editarea a numeroase cărţi şi manuale, reeditarea Bibliei de la Sibiu şi  rolul decisiv în înfiinţarea „Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român din Transilvania” (Astra). Tot Mitropolitului Andrei Şaguna i se datorează organizarea şi îndrumarea învăţământului românesc de toate gradele, pus sub ocrotirea bisericii, reorganizarea Institutului teologic-pedagogic din Sibiu precum şi numeroase „fundaţiuni” prin care se acordau burse de studii pentru elevii şi studenţii mai săraci. Ca „mare preot” al Bisericii sale, cum a mai fost numit, s-a remarcat ca un vrednic slujitor al altarului bisericii, fiind  considerat cel mai bun cuvântător bisericesc din sec. XIX. Membrii Societăţii Academice Române,  apreciind întreaga sa munca l-au ales, la 7 septembrie anul 1871, ca membru de onoare.

Drept urmare, viaţa şi opera Mitropolitului Andrei Şaguna stă sub semnul unei personalităţi de dimensiuni europene prin formaţie, prin misiunea pastorală, prin ampla sa dedicare educării şi culturalizării poporului român din Transilvania cât şi prin participarea sa la mişcarea paşoptistă. Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei iar după reînfiinţarea Mitropoliei a elaborat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după care s-a condus Biserica transilvăneană până  în anul 1925 şi care a stat totodată la baza principiilor de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Ca rezultat al trudei sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproape 800 de şcoli “poporale”, un liceu cu 8 clase la Braşov cu şcoală reală-comercială, un gimnaziu cu 4 clase la Brad.  Au fost editate peste 25 de manuale şcolare iar la Sibiu în anul 1853 a înfiinţat un Institut teologic-pedagogic, cu două secţii teologice şi una pedagogică, a tipărit o serie de manuale didactice şi a trimis numeroşi tineri la universităţi din Austria şi Germania, cu burse oferite din fondurile şi fundaţiile create de el.

Aşadar, a fost primul preşedinte al “Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi  cultura poporului român” (Astra), a iniţiat în anul 1853, după cum am spus şi mai sus, ziarul  “Telegraful Român” care apare până astăzi, fără întrerupere. A fost Preşedinte al Marii Adunări Naţionale româneşti de pe Câmpia Libertăţii de la BIaj din 3/15 mai 1848, fiind delegat să prezinte revendicările româneşti împăratului. După 1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, în anii 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreşedinte al Conferinţei naţionale-politice a românilor de la Sibiu (1861) şi a Congresului naţional al românilor de la Alba lulia (1863). În anul 1871 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Cu alte cuvinte, întreaga sa operă a fost pusă în slujba emancipării culturale şi sociale a poporului pentru care a păstorit, fiind pentru românii transilvaneni ceea ce fusese doar cu puţin timp înainte Samuel von Brukenthal pentru comunitatea săsească: amândoi rămân în memoria europeana ca întemeietori de instituţii, personalităţi enciclopedice, deschise valorilor umaniste. Organizarea acestei importante aniversări româneşti, aici şi acum, este proba cea mai elocventă că nimic nu este mai profund universal decât a lucra pentru propăşirea spirituală, culturală, socială şi politică a propriului neam şi a patriei.

Totodată, Mitropolitul Andrei Şaguna era un om al rugăciunii, era mereu prezent la slujbele din modesta sa catedrală, nu numai la Liturghie, ci şi la Utrenie şi la Vecernie, îi urmărea pe studenţii teologi care cântau la strană şi de multe ori îi îndrepta atunci când greşeau. Contemporanii ştiau că era un om al rugăciunii, în fiecare dimineaţă îşi făcea pravila lui călugărească, respecta cu stricteţe toate posturile rânduite de Biserică.

A murit la 16-28 iunie anul 1873 şi, potrivit dorinţei sale testamentare, a fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari, unde el slujise de multe ori, „fără pompă, fără muzică şi fără predică”, prohodit de un singur preot, duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan. Cu toate acestea, la înmormântarea lui au participat mii de români veniţi din toate părţile Ardealului, au venit trenuri speciale, mai ales de la Braşov. Întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului.

După câţiva ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, Ioan Slavici scria că „astăzi, chiar, şi creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”. La scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Andrei Şaguna. Pe vremuri, în multe case ţărăneşti din Ardeal, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane. Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a românilor transilvăneni.

Iar promisiunile, argumentele invocate, demersurile şi reuşita ori succesul ÎPS Părinte Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, au urmărit întotdeauna, cu sârguinţă cursul vieţii Mitropolitului Şaguna – o viaţă de sfinţenie de la „Andrei cel mare la Andrei cel Sfânt”, care deopotrivă a stat „sub semnele timpului şi ale duhului”, considerând  că acum a fost vremea şi timpul ori ceasul ca Mitropolitul Andrei Şaguna să fie canonizat – argumentaţie bine întemeiată şi puternic fundamentată.

 

Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Recenzie: „Andrei, Apostolul lupilor” – Dumitru Manolache, Editura Dacica, Bucureşti, 2008, 495 de pagini…

Recenzie: „Andrei, Apostolul lupilor” – Dumitru Manolache, Editura Dacica, Bucureşti, 2008, 495 de pagini…

 

Lucrarea de faţă, elaborată cu multă competenţă şi acrivie de către ziaristul şi publicistul creştin Dumitru Manolache – cel care se îngrijeşte de una din paginile de spiritualitate a cotidianului Patriarhiei Române „Lumina”, constituie un demers mai vechi a domniei sale, deoarece această carte face parte din cea de a doua ediţie, revizuită şi îmbunătăţită şi este rodul unei investigaţii jurnalistice de peste 15 ani, sprijinită din plin de către Biserica Ortodoxă Română. O investigaţie concretizată şi fructificată într-un volum de aproape 500 de pagini, ce îşi propune să aducă dovezi substanţiale pentru o afirmaţie pe care o lansează într-un mod cât se poate de tranşant. Şi lucrul acesta îl observăm şi din Cuvântul la a doua ediţie semnat de către Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol – Constanţa, care susţine că: „Apostolul Andrei este important pentru că, mai întâi, ne-a creştinat. Este o mare cinste pentru noi. Din peştera lui de la Ion Corvin a plecat creştinismul la noi. Este o cinste pentru neamul nostru românesc, atât de bârfit şi de călcat în picioare. Noi am luptat să ne ţinem pământul. N-am fost niciodată în avangardă, ci numai în avanpost. Cine-şi dă viaţa pentru marele Adevăr este asemenea îndumnezeirii. Pentru strămoşii noştri a fost suficientă prezenţa Sfântului Andrei. El nu a venit „să spună”, pentru că nu trăim cu inventări în credinţă. Deja credinţa era. Hristos venise. Apostolul Andrei nu a venit să ne spună noutăţi, ci ceea ce a spus Mântuitorul: Eu sunt Cel ce sunt: Calea, Adevărul şi Viaţa! Nu-i nimic altceva. Eu sunt mulţumit cu cât ne-a lăsat Sfântul Andrei. De ce ne-am mai teme de moarte dacă ne-am pregătit de Înviere? Peştera, Dobrogea şi Sfântul Andrei ne aşteaptă de două mii de ani…”

În altă ordine de idei, autorul mărturiseşte în cuvântul său la ediţia a doua că „Apariţia volumului Andrei, Apostolul lupilor, în anul 2000, s-a bucurat de o atenţie deosebită din aparte cititorilor. În intervalul de timp care s-a scurs de la apariţia primei ediţii, interesul pentru problematica andreiană a cunoscut o semnificativă revigorare. Atenţia sporită a cititorilor faţă de misiunea evanghelizatoare a Sfântului Andrei, apariţia unor informaţii noi legate de începuturile creştinismului românesc, rezultatele inedite obţinute în urma unor cercetări pe care le-am efectuat asupra unor tradiţii populare, în care am identificat reminiscenţe protocreştine din perioada prezenţei Sfântului Apostol Andrei în pământurile lupilor, ipotezele unor cercetători referitoare la începuturile creştinismului românesc, puse în circulaţie în ultima vreme pe diferite canale de comunicare au favorizat acumularea unui volum consistent de materiale documentare pe tema dezvoltată în cartea menţionată mai sus… Dincolo însă de motivele enumerate mai sus, Sfântul Apostol Andrei reprezintă pentru mine o harică bucurie, o permanentă revelaţie care trebuie mărturisită. Prezenţa lucrătoare a Sfântului Andrei în viaţa mea m-a apropiat tot mai mult de descifrarea acelei tainice clipe astrale în care Dumnezeu S-a revelat strămoşilor noştri prin cuvintele Apostolului lupilor (iar cine sunt „lupii” nu mai trebuie să o spunem, pentru cei care cunosc simbolistica vechilor daci), cel dintâi chemat la ucenicia Mielului. Acestui moment unic din istoria de două milenii a creştinismului i-am acordat o atenţie cu totul specială în ediţia de faţă. Autorul mai recunoaşte că „Apropiindu-mă de Andrei, am înţeles şi alte „lucrări” (despre care nu vorbesc în carte); (şi toate acestea, apropo de acuzaţiile ce le aduc unii la adresa autorului – de protocronism ori dacomanie); care par, la prima vedere, fără de sens. Am înţeles de pildă, de ce este ignorată figura lui Pavel ca evanghelizator al insulei, în tradiţia cipriotă, însă este recunoscut Barnaba ca fondator al Bisericilor de aici, însoţitorul Apostolului Neamurilor, deşi acesta nu figurează printre marii misionari. Am mai înţeles de ce nu este pomenită în Noul Testament şi în nici o tradiţie Alexandria Egiptului, deşi este imposibil ca aceasta să fi fost neglijată de primii misionari creştini, mai cu seamă că legăturile dintre Alexandria şi Ierusalim erau regulate şi intense. Aşadar, toate capătă sens doar dacă înţelegem că tradiţia devine mărturisitoare numai în măsura în învinge timpul. Prin urmare, de ce Andrei este atât de viu şi prezent în tradiţia românească? Pentru că misiunea lui a fost aşteptată, serioasă, de lungă durată şi lucrătoare printre „lupi”. Pasul făcut spre creştinism de către strămoşii noştri a fost unul necesar, prevăzut în iconomia mântuirii. Miracolul aducerii noastre la faţa Adevăratului Dumnezeu este deopotrivă taină şi luminare, pentru că la români trecutul şi viitorul se regăsesc laolaltă în lucrarea prezentului altfel decât la alte popoare. Aceste caracteristici conferă trăsături unice începuturilor noastre creştine. Multe dintre capitolele primei ediţii au fost revăzute şi completate cu informaţii de ultimă oră, au fost introduse noi capitole referitoare la tradiţii, la prezenţa apostolului în evangheliile apocrife şi gnostice, la chipul sfântului, astfel încât apreciem că această ediţie înglobează sintetic aproape întreaga problematică dezbătută. Prin Apostolul lupilor, suntem şi noi, românii, păraşi la cina nemuririi, alături de sfinţi.”

Potrivit afirmaţiilor făcute de către scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu „Fără a fi teolog, publicistul Dumitru Manolache a cercetat cu dragoste şi migală mărturiile sau argumentele scripturistice, patristice, istorice, arheologice, lingvistice, mitologice şi folclorice referitoare la Sfântul Apostol Andrei, Cel dintâi chemat, şi la misiunea lui evanghelizatoare la Gurile Dunării, unde strămoşii românilor, vechii daci (al căror nume etnic se tălmăceşte „lupii”), au primit creştinismul de timpuriu, în mod paşnic şi organic, pregătiţi tainic pentru aceasta de henoteismul spiritualist al religiei lui Zamolxis. Andrei, Apostolul lupilor este cea mai completă sinteză de până astăzi a tradiţiei globale privitoare la Sfântul Andrei şi la originile apostolice ale creştinismului românesc, oferind reflecţiei teologice un vast material factologic, în parte inedit, într-o vreme în care conştiinţa românească are nevoie mai mult decât oricând de o recuperatio a propriilor temeiuri istorice şi religioase”.

Cu alte cuvinte, cartea jurnalistului creştin, apologet şi mărturisitor -Dumitru Manolache este şi reportaj şi eseu (dovadă în acest sens, stă copiosul şi bogatul indice bibliografic de la sfârşitul volumului), şi roman, după cum se vede în capitolul despre vindecarea leprosului din cetatea Patras – Grecia, ca fiind ultima minune a Sfântului Apostol Andrei, precum şi răstignirea sa pe o cruce în formă de x. „Sunt conştient de faptul că este un volum care va da naştere multor discuţii. Dar dacă nu ar fi aşa, atunci ce fel de carte ar mai fi?” – se întreabă retoric autorul. Căci multe dispute poate provoca, cu siguranţă, o informaţie strecurată în ultimul capitol al cărţii, intitulat în mod sugestiv „Urmele Sfântului Andrei”, despre tradiţia alegerii şi prelucrării lemnului de rezonanţă (pentru viorile Stradivarius), adusă în Bucovina de către ucenicii iudei ai Sfântului Andrei… Istorie preluată de domnul Manolache cu reţinerile şi rezerva de rigoare, citând şi trimiţând întotdeauna la sursa bibliografică. Dumitru Manolache ne împărtăşeşte şi motivul ori mobilul investigaţiei sale, profesioniste şi harnice şi anume: un pelerinaj făcut în anii “90 la mănăstirea Dervent – Constanţa, unde s-a simţit într-o noapte vizitat de chipul Sfântului, cu care apoi, putem spune că s-a întâlnit într-un mod cât se poate de “personal” în anul1996 când cinstitul său cap – ce se păstrează la Catedrala Mitropolitană din Patras a fost adus într-o procesiune solemnă în România – la Iaşi şi Galaţi. Menţionăm faptul că la 30 Noiembrie, el a fost răstignit la Patras, după o ultimă minune pe care am menţionat-o mai sus. De fapt aici se păstrează doar capul Sfântului, trupul ajungând în Basillica San Pietro din Roma – Italia. Şi totuşi Sfântul Apostol Andrei – delegat fiind de către Sinodul de la Ierusalim din anul 50 să propovăduiască cuvântului Domnului nostru Iisus Hristos în Scythia (Maior şi Minor), deci pe ţărmurile românesc şi rusesc ale Mării Negre, este venerat astăzi în special în lumea răsăriteană, ortodoxă, drept măritoare.

În Argument autorul susţine că „Despre Apostolul Andrei scrierile vechi nu prea vorbesc deşi, ca şi Pavel, a purtat în lume cuvântul Mântuitorului, al Celui despre Care chiar un Ernest Renan spunea: „Iisus a fost cel mai măreţ geniu religios care a trăit vreodată. Frumuseţea Lui este eternă, iar domnia Lui nu va avea sfârşit. Iisus este unic în toate privinţele şi nimic nu poate fi asemănat cu El. Întreaga istorie este de neconceput fără Hristos”. Acest întâi aflător al lui Mesia a străbătut lumea, ajungând până la noi şi creştinându-ne. Prezenţa lui pe aceste pământuri a fost, nu de puţine ori, contestată, spunându-se că lipsesc dovezile istorice. Ca şi când memoria neamului, în care Andrei este prezent de două mii de ani, nu ar însemna nimic. Despre acest Apostol vorbesc rândurile care urmează (în această carte). Din moment ce creştinismul propovăduit de el este „credinţă istorică” (Josh Mc Dowell), investigarea ei trebuie să se bazeze atât pe mărturisirile scrise, cât şi pe cele orale. Existenţa istorică a Sfântului Apostol Andrei este certă. Cum, de altfel, certă se dovedeşte şi prezenţa sa în teritoriile noastre, după cum voi arăta în continuare. Mărturiile lui despre Iisus Mântuitorul, deşi neconsemnate, ne apar la fel de adevărate ca şi cele scrise ale lui Pavel. Parafrazându-l pe istoricul Josh Mc Dowell în cartea sa, intitulată: Mai mult decât un tâmplar: „Dacă prezenţa Apostolului Andrei în părţile de la Istru ar fi o minciună, cu greu ar fi putut ea persista în memoria colectivă a oamenilor de aici timp de două milenii.”

Autorul mai susţine la paginile 12 – 13 că „Este cert că, printre marii misionari ai epocii începuturilor Bisericii, se numără şi Sfântul Andrei – unul dintre cei doisprezece apostoli ai Domnului, a cărui activitate este anunţată în cărţile Noului Testament, prin texte cu conţinut general (Marcu 16, 20), confirmată în scrierile cu caracter istoric din primele patru secole şi descrisă amănunţit în izvoarele hagiografice care fac ecoul memoriei vii a bisericilor locale, cărora Sfântul Apostol Andrei le-a pus început prin predica sa, ori le-a aprofundat învăţăturile creştine de felul acelora ale Sfântului Apostol Pavel, expuse în şcoala lui Tiranus din Efes (Fapte 19, 9-10). Rămasă conturată în memoria unor popoare creştinate de Andrei, lucrarea sa este valoroasă şi vastă, atât în ceea ce priveşte importanţa sa în sine, cât şi extensia ariei geografice şi etnice, la fel ca şi cea a lui Pavel, cel numit „Apostol al neamurilor”. Deopotrivă cinstit de români, greci, bulgari, ucrainieni, ruşi ori scoţieni, Sfântul Andrei are, pentru noi, o importanţă deosebită: credinţa propovăduită de el în secolul apostolic populaţiilor din sudul Dunării, în provinciile romane imperiale Moesia Inferior (în care era inclusă şi Scythia Minor – Dobrogea de astăzi), Moesia Superior şi Tracia, coincide ca moment cu perioada în care în pântecele istoriei se plămădea poporul român. Perceput ca „naş” al poporului nostru, este de la sine înţeles motivul pentru care trebuie să-i acordăm acestui sfânt atenţia noastră sporită, să aprofundăm rolul misionar pe care l-a jucat în această parte de lume. Pentru că, aşa cum se adresa Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Asia Proconsulară, poate şi Andrei a spus creştinilor din Scythia Minor: „Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor” (Efeseni 2, 19-20).

Dacă ar fi, în cele ce urmează, să înşiruim câteva dintre titlurile mai sugestive ori mai semnificative ale volumului de faţă, ne-am ori la: Solemna aşteptare; Andrei, pescarul din Betsaida; Însoţitor al Mântuitorului; Apostolul cu cel mai lung stagiu de ucenicie; Ziua în care a fost numit Apostol; Andrei în cărţile Noului Testament; Andrei primeşte harurile preoţiei apostolice; Şcoala creştină de misionari de la Ierusalim; Itinerariul misionar al Sfântului Andrei; Căutând buletinul de identitate al Sfântului Andrei; Sfântul Apostol Andrei în memoria Pustnicilor – Păstrători de la Râmeţi; Creştinarea ruşilor de către Apostolul Andrei, între adevăr şi mistificare; Legenda Sfântului Andrei în lumea catolică; Dimensiunile lumii de la Istru; Călătoriile „Arhiereului cel bătrân”; Peştera Sfântului Andrei; Al doilea botez, de la Copuzu, o reminiscenţă a botezului lui Andrei; Misionar printre lupi; Apa neîncepută, adusă cu gura pentru colacul lui Andrei; Tirighina – Barboşi, al treilea „cartier general” al Apostolului Andrei; Alături de Andrei, misionar în ţara lupilor; Icoanele creştine de pe Columna lui Traian; „Izvorul Sfântului Andrei” de la Dervent; Tradiţia despre călătorii şi minuni; Răstignirea Sfântului Andrei; Odiseea moaştelor, pe scurt; Acatistul Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat (30 noiembrie); Simbolistica andreiană; Andrei, chip de om şi chip de sfânt; Apostolul Andrei în Evangheliile apocrife şi gnostice; Urmarea lui Andrei.

În încheierea acestei scurte prezentări, în cadrul căreia ar mai fi multe de zis însă vrem să lăsăm plăcerea descoperirii cărţii în amploarea şi profunzimea ei cititorilor interesaţi ori avizaţi, trebuie să susţinem, odată cu autorul la paginile 480 – 482, că asistăm în interiorul acestei lucrări, la o prezenţă multiplicată a Sfântului Apostol Andrei în teritoriile dacilor, fie prin misiuni întreprinse direct, fie prin evanghelizări făcute de ucenicii săi. Amalgamarea informaţiilor, transfigurarea, suprapunerea peste altele, sau calchierea lor exprimă, după părerea noastră, chiar dacă poate părea paradoxal, o indiscutabilă prezenţă a Sfântului pe meleagurile noastre. De aceea, Dumitru Manolache le-a acordat atenţie, le-a prezentat, fiindcă fiecare dintre ele are valoarea ei. Fiecare reprezintă un crâmpei din marea operă de evanghelizare a Apostolului Andrei în teritoriile lupilor, aşa cum a fost ea reţinută şi transmisă din generaţie în generaţie, vie şi lucrătoare până în zilele noastre. Ne-am botezat şi „îmbrăcat”, aşadar, în Iisus Hristos şi am străbătut secole, purtând permanent în inimă sămânţa încolţită, aşezată cu atâta dragoste şi trudă de Sfântul Andrei – Apostolul nostru. Cei care i-au purtat mesajul în acele prime veacuri de după trecerea lui s-au dovedit la fel de convingători ca însuşi Sfântul Andrei. „Lupii” şi-au lăsat „gurile legate”, pentru a-şi deschide inimile şi a primi veşnicia. Prin botez, prin Liturghie şi rugăciune s-au înălţat până la Dumnezeu, devenind cetăţeni ai Raiului, ai Cerului.

Cei de atunci şi noi, cei de acum, suntem urmarea Sfântului Apostol Andrei, moştenitorii de drept ai „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte”. Spune, spune, Moş Andrei,/ Cel cu crucea cea de tei,/ Cine, cine-i Moş Crăciun,/ Moş Crăciun cel mai bătrân…/ Moş Crăciun e tatăl vostru,/ E şi Dumnezeul nostru,/ El le făcu şi pe pom, şi capră, şi pe om… (colindă cu Capra – simbol al Carpaţilor şi animal domestic sacru la daci). Prin Apostolul Andrei, Iisus Hristos Mântuitorul ne-a vorbit nouă. Cerul s-a deschis, lumea de dincolo a intrat definitiv în lumea de aici, făcându-ne concetăţeni cu îngerii. Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zidită în noi de către Sfântul Apostol Andrei, se întemeiază din punct de vedere istoric, conţinând germenii viitorului. De aceea, noi am fost şi suntem „nemuritori”. Fiul lui Iona din Betsaida Galileei, fratele lui Petru, nu a venit la noi să ne afurisească, ci ca să ne transfigureze, adică să ne spiritualizeze, să ne înduhovnicească. Nu a venit să arunce blesteme asupra acestui pământ şi asupra puterilor sale tainice, ci să-i arate Cerul. Să ne cuprindă pe noi, lupi rătăciţi, în marea lui inimă, alături de ceilalţi fraţi pe care îi „vânase”, să ne ridice capetele şi să ne deschidă sufletele, făcându-ne să recunoaştem că toţi avem Unul şi Acelaşi Tată… Mesajul acesta, din păcate (mărturiseşte scriitorul şi gazetarul Dumitru Manolache ca un avertisment), părem a-l fi uitat demult. Apostolul nu mai este trupeşte printre noi de două mii de ani, iar pământul este în stare să ne izgonească, să ne arunce. Dar acolo, în peştera sa din localitatea Ion Corvin (unde în momentul de faţă este o măreaţă şi strălucitoare mănăstire), şi astăzi, de eşti atent, poţi auzi şi asculta glasul său, dezlipindu-se de pereţii calcaroşi, miruiţi cu lacrimi de ulei, şi spunându-ne: „Ridicaţi-vă, căci cetatea voastră este în ceruri, dar ca să credeţi în ea, să ajungeţi acolo, trebuie să faceţi dovada ei încă aici, pe pământ, prin faptele şi iubirea voastră!” Este ceea ce a încercat şi condeierul Dumitru Manolache prin această însemnată scriere, gândindu-se cu priceperea şi inima sa la Sfântul Apostol Andrei – Începutul alfabetului credinţei noastre, curăţitoare, primenitoare, sfinţitoare şi desăvârşitoare către Împărăţia cea veşnică a Sfintei Treimi. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Apostol Andrei să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!…

 

Dr. Stelian Gomboş

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

In memoriam: zece ani de la săvârşirea din această viaţă, pământească, a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa. Recenzie: „Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora”, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău, Cu o predoslovie a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura „Christiana”, Bucureşti, 2007, 350 pagini…

In memoriam: zece ani de la săvârşirea din această viaţă, pământească, a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

 

Recenzie: „Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora”, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău, Cu o predoslovie a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania,  Editura „Christiana”, Bucureşti, 2007, 350 pagini…

 

 

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Drept urmare, mi-am adus şi eu aminte, pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, de Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa acum, la momentul împlinirii a zece ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească, când a avut venerabila vârstă de 82 de ani, eveniment ce s-a săvârşit în ziua de marţi – 21 Noiembrie anul 2006; De asemenea, am avut un prilej şi un răgaz de reflecţie şi (de) reculegere şi în timpul slujbei prohodirii care s-a desfăşurat la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în ziua de sâmbătă – 02 Decembrie anul 2006, iar apoi a înmormântării sale în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun, în frunte fiind un alt vrednic de pomenire – Prea Fericitul Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, precum şi (de) foarte mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi,!…

Pentru a fi sincer, doresc să recunosc că în iureşul acestor zile, am constatat cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să vorbeşti ori să scrii despre Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puţină vreme, adică de numai 10 de ani!… De ce? Pentru că Părintele Gheorghe Calciu s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui apoi vocea sa inconfundabilă, cât se poate de sobră dar şi caldă în acelaşi timp; după aceea cultura teologică şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cucerniciei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, toate fiind susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat, în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!… Părintele Gheorghe Calciu a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Iar cartea aceasta se prezintă în aceste vremuri, ca un omagiu şi un prinos de cinstire şi de recunoştinţă, tocmai acum la împlinirea a cinci ani de la mutarea în veşnicele lăcaşuri a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa – cela care a făcut parte „din generaţia destinată nu doar temniţei, dar şi sinistrei reeducări de la Piteşti, puse pe cale şi dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era să petreci ani grei de închisoare laolaltă cu camarazii aceleiaşi suferinţe, şi chiar luni de tăcută recluziune într-o celulă izolată, şi alta să treci prin convulsiile fizice şi morale provocate de propriii tăi camarazi deveniţi diavoli şi, până la urmă, istovit, să te pomeneşti asemenea lor. Sunt traume sufleteşti pe care numai un erou le poate depăşi, dar care îi rămân pe viaţă în cârcă, asemenea unei jivine cu ghearele înfipte în grumaz. Părintele Calciu ştia că o cădere poate fi depăşită numai prin asumarea ei conştientă şi responsabilă, şi aceasta l-a făcut, până la urmă, victorios” – potrivit aprecierii cuprinsă în „Predoslovia” cărţii, semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit, de pioasă şi vrednică amintire, Bartolomeu Valeriu Anania.

Scopul şi motivul apariţiei acestei lucrări este foarte bine reflectat în „Lămurire asupra ediţiei” unde se arată adevărul „că nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici o făclie aprinsă să stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viaţa Părintelui Gheorghe Calciu să fie tăinuită, ci pusă în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din neamul său”. În altă ordine de idei, scrierea de faţă este alcătuită din „Predoslovie”, „Lămurire asupra ediţiei” şi patru părţi, intitulate: „Viaţa este Hristos”, „În prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu există”, la care se adaugă „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” şi „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea mai este completată la urmă şi cu câteva fotografii, ce reflectă unele secvenţe şi evenimente din viaţa Părintelui.

Lucrarea, deci, cuprinde mai întâi, înregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa i-l luase Părintelui Gheorghe Calciu cu patru ani şi ceva în urmă, pe parcursul a trei zile de împreună-călătorie prin ţară. Iar ostenitorii, mai bine spus ostenitoarele Mănăstirii Diaconeşti – Bacău, care au compus şi structurat cartea au constatat „cu mare bucurie că interviul, cu o durată de şase ore, era de fapt, o incursiune amănunţită în viaţa părintelui, din copilărie până în momentul expulzării din ţară, în august anul 1985” – maicile nefăcând altceva decât să transcrie materialul, completându-l cu informaţii din alte interviuri şi articole. În continuarea cărţii, cercetându-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost găsite şi câteva fragmente de manuscrise ale Părintelui, confiscate în anul 1979, înainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatări ale unor episoade din prima detenţie şi din timpul activităţii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Le redăm ca atare în partea a doua a cărţii, ca o completare la informaţiile cuprinse în interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmărire al Părintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate şi adnotate de Monahul Moise. Precizăm că scopul nostru a fost să întregim, prin aceste informaţii, anumite aspecte din viaţa şi activitatea Părintelui Gheorghe Calciu, arătând că drumul Părintelui spre Împărăţie a urmat calea pe care Domnul Însuşi a avut-o: Părintele Calciu Dumitreasa a fost în iad cu sufletul, dar l-a biruit în Iisus Hristos şi s-a făcut părtaş la Înviere. Rămânea să mai acoperim perioada exilului în America. Pentru aceasta ne-am adresat familiei Părintelui, precum şi credincioşilor din Parohia „Sfânta Cruce” din Washington D.C., unde sfinţia sa a slujit în ultimii aproape douăzeci de ani. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul faţă de altul”. Şi am cunoscut că aceştia erau cu adevărat ucenicii Părintelui Calciu. În câteva zile, toată comunitatea de la „Sfânta Cruce” s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Părintele. Două suflete generoase s-au ostenit să adune şi să ne trimită toate aceste mărturii. Cu încuviinţarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta şi organiza materialul potrivit cu concepţia de ansamblu a cărţii. Am adăugat la sfârşit scrisorile dictate de Părintele, înainte de moarte, către familie, enoriaşi, către Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Valeriu Anania – căruia, printre altele i-a spus ca „Dumnezeu să Vă dea tăria cugetului şi arma cuvântului să evitaţi pe cât posibil unui om, răutăţile care încep să atace tot mai violent adevărurile credinţei noastre ortodoxe şi să Vă lungească zilele spre slava Sa. Amin”; apoi către Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu şi Mănăstirea Diaconeşti, ultimele trei netipărite până acum, precum şi câteva însemnări făcute de cei apropiaţi, la un an de la adormire”, cum ar fi: preoţii Iustin Pârvu, Amfilohie Brânză, Adrian Beldianu, Nicolae Tănase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Călinescu, Lucian Popescu. Aşadar, această carte – ce are câte un citat scripturistic drept motto la începutul fiecărei părţi – ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, folosindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi – zice Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. În altă ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevărat mărturisitoare şi folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebită adresată de către Ioan Ianolide Părintelui Gheorghe Calciu – la 08 august anul 1985, având o valoare inestimabilă şi de-a dreptul profetică şi testamentară, drept pentru care, în memoria şi a unuia şi a celuilalt o redăm în cele urmează, în întregime: „Frate Calciu, Preamărit să fie Hristos prin miile de sfinţi şi martiri ai acestui veac, în rândul cărora ne-am aflat, şi pe unii dintre ei i-am văzut şi-i mărturisim lumii spre pocăinţă. Preamărit să fie Hristos pentru milioanele de victime creştine ucise de furia caiafică, pe care-i purtăm în sufletele noastre şi-i mărturisim lumii, spre trezire. Preamărit să fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omeneşti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia în considerare. Dar noi vrem să salvăm lumea de un asemenea destin, deci o chemăm la realitate. Creştinătatea şi omenirea întreagă trebuie să se trezească, cât timp nu e prea târziu. Oamenii să se teamă nu de aceia care ucid şi iau viaţa, ci de aceia care ucid sufletele, transformând viaţa în iad veşnic. Trebuie făcuţi să înţeleagă realitatea crudă şi incredibilă a vremurilor noastre. Iisus Hristos şi Antihrist dispută puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul înflăcărat în luptă cu Antihrist, vom fi pierduţi şi omenirea va cunoaşte un rău şi mai grav, de o întindere catastrofală. Creştinătatea are deplina răspundere pentru mântuirea întregii lumi şi trebuie să şi-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurată, toţi sfinţii dintotdeauna să fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos şi a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, această scriere constituie o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă umilinţă şi fineţe dar şi conştiinţă misionar-apologetică, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena „leilor comunişti” datorită credinţei lor nestrămutate în Dumnezeu  – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dându-le celor smeriţi Harul ce sfinţeşte, stăpâneşte şi ocârmuieşte toată făptura!…

Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Iisus Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa şi a celorlalţi ca el, este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părintele Calciu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică – şi asta pentru că vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…

Dacă vom spicui câteva dintre aprecierile şi caracterizările unor cunoscuţi şi apropiaţi ai Părintelui, acum la împlinirea unui an de pomenire între cei trecuţi în viaţa fără de sfârşit, vom vedea că „Felul în care părintele îşi exprima dragostea faţă de ceilalţi era cu totul special. Împărtăşea dragoste de la inimă la inimă, niciodată exprimată prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. În condiţiile în care, împreună cu familia, avea domiciliu forţat (înainte de plecarea în SUA), depuşi fiind din drepturi, trăind din milostenii, părintele era mult milostiv: purta de grijă elevilor orfani ai Seminarului (de la Mănăstirea Radu Vodă – Bucureşti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpăra haine şi cărţi, şi pe toate le ştie Dumnezeu. Parcă urma rânduiala Sfinţilor neadormiţi, care opreau în mănăstire cât le era de trebuinţă pentru hrana zilnică şi restul împărţeau până seara” – după mărturisirea făcută în această carte, la ultima rubrică a ei, de către Părintele Adrian Beldianu – Parohul Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti – fost elev seminarist de-al Părintelui Calciu.

Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten mărturiseşte că „Despre părintele Calciu nu se poate mărturisi decât tăcând. „Căci sunt cuvinte care nu cuvântă, şi sunt tăceri ce pot să spună tot”. Mai ales în cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se tălmăci pe înţelesul lui rosturile firii şi deci şi ale omului, va trebui totuşi să-l evocăm, acum şi aici, în câteva lumeşti cuvinte, pe care însă le vom rosti în şoaptă, spre a nu-i tulbura odihna întru Domnul. Curând vom prăznui un an de când acest rugător de performanţă şi ziditor de suflete a plecat să se odihnească puţin în Lumina Cea Dintâi şi să depună mărturie în faţa Celui Atotputernic şi a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat în veşnicie, despre sine şi despre nevrednicia şi neputinţele noastre. Cu această ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut şi i-am fost aproape, ne vom întâlni cu el în duh şi poate, de vom fi în stare de graţie, îl vom însoţi, tot în duh, într-o ultimă „călătorie prin duhul României”. Pentru mine, apropierea acestei prăznuiri are şi o altă încărcătură. Una specială. De aproape cincisprezece ani, în fiecare toamnă, la sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, prietenul meu, părintele Ghiţă – aşa îi spuneam noi în intimitate – îmi era oaspete. Venea şi se instala la mine ca la el acasă. Şi ne simţeam bine. Şi eu, şi el. Uneori, când rămâneam singuri, dădeam în mintea copiilor: ne zbenguiam, ne băteam cu perne şi făceam fel de fel de trăsnăi. Asta poate pentru că nici eu, nici el nu am avut tinereţe. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma în chilie de duhovnic şi în loc de pelerinaj. Venea multă lume să-l vadă şi să-l „pipăie” pe părintele. Unii o făceau doar din snobism, pentru a se putea lăuda în cercurile lor că l-au văzut şi au vorbit „cu popa Calciu”, dar cei mai mulţi veneau sfioşi, mânaţi de reale nevoi sufleteşti. Şi părintele avea pentru fiecare un sfat, o vorbă bună, un îndemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei în vârstă, dar şi mulţi tineri, veneau pentru spovedanie. Şi părintele nu refuza pe nimeni. Se închidea cu fiecare într-o cameră şi acolo se sfârşea această Sfântă Taină. După spovedanie se întreţinea îndelung cu omul, dându-i poveţe şi spunându-i vorbe de încurajare. Unora le dădea dezlegare, altora canoane şi tuturor sfaturi. Pe toţi îi îndemna să-şi găsească un duhovnic la care să meargă des. Părintele acorda o atenţie deosebită tinerilor, pentru care avea o aplecare specială. Considera că ei sunt „sarea pământului”, dar că, în acelaşi timp, sunt şi cei mai vulnerabili la capcanele şi smintelile acestui veac. Considera de asemenea, că nouă, celor mai în vârstă, ne revine datoria de a le îndruma paşii şi de a le veghea devenirea, fiindcă – spunea el – „lumea de mâine va arăta aşa cum vor rodi ei, şi ei vor rodi numai dacă noi îi vom plivi, adică dacă vom stârpi din jurul lor buruienile care-i sufocă”. Acelaşi interes l-a manifestat părintele Calciu şi pentru tinerii români „desţăraţi”, pe care i-a întâlnit în exilul său de peste Ocean. În cele câteva vizite pe care i le-am făcut în America, am fost plăcut impresionat că Biserica Ortodoxă Românească „Sfânta Cruce” de lângă Washington D.C., în care slujea părintele, era în fiecare duminică plină de tineri, în special, care veneau aici să se întâlnească cu Ţara. Multora dintre ei părintele le era şi duhovnic, şi protector, şi sfătuitor, şi uneori chiar şi în instanţă de judecată, iar ei se considerau, pe drept cuvânt, fiii lui duhovniceşti” – toate acestea, conform relatărilor domnului Andronescu.

Un alt cunoscut – Lucian Popescu subliniază faptul că „Părintele vorbea cu aceeaşi deferenţă cu oricine, fiind cu asta câteodată pricină de poticnire. Îi era la fel de drag să zică vorba bună ţigăncii din parcarea Mănăstirii Voroneţ, sau politicianului de cel mai înalt rang, sau bogătaşului care nu îşi ţinuse făgăduiala, sau celui ce şi-o ţinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului închis de comunişti mai mult ca el, sau intelectualului dezamăgit în sinea lui că dialogului i se refuzau posibilele subtilităţi, sau deghizatului securist înmuiat ori neînmuiat încă de radiaţiile nenumite ale părintelui, sau vameşului, sau desfrânatei, sau lunatecului. Nu am văzut niciodată un om găsind atât de bine calea cea dreaptă, care e totuna cu cea de mijloc, atunci când ea există, în drumul complicat ce duce, mereu în proximitatea iadului, către Împărăţia Tatălui. În anul 1990 a fost alungat cu violenţă din Seminarul teologic din Bucureşti, de unde în anul 1978 a fost arestat pentru Cuvântul lui Dumnezeu (cele „Şapte Cuvinte către tineri”). În anul 2006, slujindu-i-se arhiereşte de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Vodă a aceluiaşi Seminar”.

Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.

Prin urmare, lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…

Scriitorul Răzvan Codrescu atenţionează şi subliniază  faptul că „Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…

De aceea, cartea de faţă (şi celelalte care sunt şi vor mai apărea) este foarte bine venită, remarcându-se ca un omagiu şi un prinos de recunoştinţă adus Părintelui Calciu, dorindu-se a fi un pas către revenirea la normalitatea cinstirii înaintaşilor noştri aşa cum se cuvine, aducându-ne astfel aminte „de mai marii noştri”!…

Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre româneşti şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

 

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

 

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu