Semnal editorial şi publicistic – Pr. Ioan Alexandru Mizgan, Sfântul Ioan Gură de Aur – Arhiepiscop la Constantinopol, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura „Theosis”, Oradea, 2016, 116 pagini…

Semnal editorial şi publicistic – Pr. Ioan Alexandru Mizgan, Sfântul Ioan Gură de Aur – Arhiepiscop la Constantinopol, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, Editura „Theosis”, Oradea, 2016, 116 pagini…

 

Motto: Sfântul Ioan Gură de Aur a fost omul echilibrului sănătos, ținând o dreaptă cumpănă între învățătură și practică. A fost sincer față de Dumnezeu și față de oameni, dar mai ales a fost plin de viață duhovnicească, plin de curaj duhovnicesc, întărind pe toți cu acest curaj care îl stăpânea pe el. Mi-a plăcut întotdeauna să-l numesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul curajului creștin!

Dr. Ioan Mihălțan – Episcopul Oradiei, Bihorului și Sălajului

  

Lucrarea de faţă, elaborată cu multă competenţă, seriozitate, responsabilitate şi acrivie de către istoricul bisericesc – Părintele Dr. Ioan Alexandru Mizgan, de la Oradea – slujitor la Biserica „Sf. Ap. Andrei” – Apostolul Românilor, şi publicată de către bunul meu coleg şi prieten Virgil Baidoc, la Editura „Theosis” din Oradea, ne provoacă şi ne convinge, încă odată, de faptul că, până laurmă, în pofida tuturor încercărilor noastre, nici o carte nu poate cuprinde tot ce a făcut acest Părinte al Bisericii, fără a ne descuraja, totuşi.

Ca orice mare personalitate şi ca Părinte al Bisericii, nu se lasă uşor abordat sau cuprins în câteva fraze, oricât s-ar strădui ele să alcătuiască o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui creşte. Nici un Părinte bisericesc nu a lăsat o moştenire literară atât de vastă.an a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan Gură de Aur predica la Constantinopol.

În vest sau Apus erau Fericiţii Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sfântul Ioan Gură de Aur a împărţit atenţia lumii.

În privinţa aspectului fizic, Sfântul Ioan Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266).

Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Sfântul Ioan Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.

În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin.

Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan Gură de Aur este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate.

Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.

Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan Gură de Aur în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan Gură de Aur.

Toate scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor.

Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice sau scripturistice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.

Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Bibliei sau Sfintei Scripturi, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii.

Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Sfânta Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.

În altă ordine de idei, în scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Sfântul Ioan Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa.

Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Sfântul Ioan Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.

În teologie, Sfântul Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui  preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător.

Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic.

Putem spune că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Iisus Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Iisus Hristos.

Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan Hrisostom nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântului Vasile cel Mare, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.

Este de netăgăduit că Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Bibliei sau Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare.

Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Sfântul Ioan Hrisostom era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin.

Biblia sau Sfânta Scriptură este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor. Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.

Marele Părinte, Păstor şi Arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.

Ca orator şi predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Sfântul Ioan Hrisostom şi Fericitul Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Sfântul Ioan Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Fericitul Augustin se adresa mai mult minţii, Sfântul Ioan Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sfântul Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Iisus Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni (Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate.

Cu toate aceste elogii, este, încă, prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă încă prea puţin cercetat, chiar şi de către cei care consideră numele său un symbol, iar în acest sens, volumul de faţă vine să ne încurajeze, spre adâncă cercetare şi profundă lecturare.

Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.

Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.

Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Iisus Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.

Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.

Cu alte cuvinte, pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop.

Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.

În calitate de Episcop, Sfântul Ioan Hrisostom a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care şi-au cumpărat dregătoria cu bani.

Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia.

Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri).

În timpul acesta, Sfântul Ioan Gură de Aur şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. Este greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.

Nectarie – Patriarhul anterior, a fost un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.

A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile cel Mare în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.

Drept urmare, Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În  zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială.

Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Bibliei sau Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat.

Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan Gură de Aur de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.

Prin urmare, acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals.

A fost cu adevărat gură de aur, a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi.

Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Iisus Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.

Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri.

De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale.

La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă.

Pentru că Sfântul Ioan Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii. Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.

Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare special din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul  Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.

În concluzie, făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor.

Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor. (Cf. Pr. Liviu Petcu –http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/cine-fost-sfantul-ioan-gura-de-aur – 17.08.2016/22.09.2016)

În cele ce urmează voi mai reţine, remarca, reţine şi sublinia faptul că lucrarea de faţă mai arată, între multe altele, că „Sfântul Ioan a propovăduit Evanghelia Mântuirii, a veştii celei bune a noii vieţi „în Iisus Hristos”. El nu a predicat o etică independentă şi nici o etică a situaţiei, ci a predicat o morală şi o virtute desăvârşite, pentru o viaţă desăvârşită „în Iisus Hristos”.

Izvorul şi caracterul eshatologic al moralei creştine nu îl constituie nici persoana umană şi nici comuniunea persoanelor (societatea).

Altfel spus, Sfântul Ioan Gură de Aur a interpretat morala în Duhul Bisericii, cu toate că a folosit elementele eticii iudaice şi ale filosofiei antice”. Cartea aceasta mai arată că el L-a predicat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, Mielul şi Marele Arhiereu. Chiar viaţa lui dreaptă „după Iisus Hristos” a fost testul eficient şi veridic al credinţei celei adevărate. Morala sa a fost profund înrădăcinată în credinţă; chiar putem spune că ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu.

El a realizat legătura organică între credinţa şi viaţa „în Iisus Hristos” după modelul Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, fiind un mărturisitor al credinţei vii, întrupată în fapte bune. Credinţa a fost pentru el o normă de viaţă şi nu o teorie, fapt pentru care vocea lui a fost auzită foarte departe, atât în Răsărit, cât şi în Apus.

Autorul cărţii de faţă susţine între altele, că Sfântul Ioan „a fost un martir şi un mucenic al vieţii autentice „în Iisus Hristos”, a fost o voce care a chemat Biserica în totalitatea ei – cler şi credincioşi – la împlinirea Evangheliei. I-a chemat pe toţi la adevărul despre Dumnezeu şi a apelat la sinceritate şi la curăţirea conştiinţei.

Întâi de toate, a vădit minciuna, ca apoi să-l arate pe mincinos cu degetul adevărului şi al dragostei. A fost o voce în „deşertul” virtuţii şi sfinţeniei, asumându-şi condiţia de profet şi martir. A fost persecutat şi respins nu de necredincioşi, cum ar fi fost de aşteptat, ci de fraţii lui falşi, aflându-şi sfârşitul pământesc fără casă, ca prizonier, în exil. Toate acestea ce i s-au oferit în viaţă ca să le sufere, le-a acceptat în duhul bucuriei şi al credinţei, ca şi cum ar fi fost din mâna lui Iisus Hristos, Care Însuşi a fost respins, tăgăduit, contestat şi răstignit.

„Viaţa în Iisus Hristos” a fost pentru el un creştinism integral; el fiind profetul unui Creştinism integral, fără compromisuri. Nu este întâmplător faptul că Părinţii Bisericii, de după el, l-au considerat ca fiind o autoritate pentru credinţa ortodoxă”.

Prin urmare, „să luăm aminte ca nu cumva şi noi să purtăm în mod conştient sau inconştient război împotriva Bisericii, împotriva dogmelor ei, împotriva sfinţeniei ei, împotriva etosului ei, împotriva vocaţiei şi misiunii ei, împotriva adevărului şi vieţii ei, împotriva sfinţilor şi a tradiţiei ei, împotriva poruncilor şi virtuţilor ei, împotriva Duhului Sfânt Unul şi Acelaşi, Care inspiră, aşează şi desăvârşeşte toate cele ale Bisericii…”

În acest fel stând lucrurile, după ce am trecut în revistă toate cele ale vieţii, ale personalităţii, activitatea şi marea dăruire a Sfântului Ioan Hrisostom, concluzionăm şi accentuăm că lucrarea istorico-teologică a Părintelui Ioan Alexandru Mizgan, este una foarte actuală şi diacronică, nu numai pentru că se editează la aniversarea a aproape o mie şase sute zece ani de la adormirea Sfântului Părinte Arhiepiscop, ci şi pentru faptul că redă literalmente întreaga semnificaţie a temei, de vreme ce Sfântul Ioan a trăit viaţa sa în Iisus Hristos, a slăvit Biserica şi a suferit ca martir în exil, pentru slava lui Dumnezeu şi mărturia Bisericii!…

Cuvântul lui, învăţătura, sfaturile şi îndemnurile sale au fost întâi de toate viaţa lui proprie. Cuvântul a fost viaţa lui şi viaţa sa a fost cuvântul lui, cu dăruire până la capăt şi cu consecinţe dintre cele mai aspre pentru el. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Hrisostom s-a remarcat şi evidenţiat ca următor al lui Iisus Hristos în toate, încununându-şi viaţa sa cu martiriul exilului său, şi cu o moarte nedreaptă şi nemeritată.

În cele din urmă, vreau să afirm şi să-mi recunosc convingerea că tot ceea ce se mărturiseşte, ori s-a mărturisit, deja, în toată această perioadă despre Sfântul Ioan Hrisostom, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare Părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre de oameni ai începutului de mileniu III.

Prin urmare, Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Ioan să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!…

Aşadar, cartea Părintelui Dr. Ioan Alexandru Mizgan de la Oradea este de o imperioasă actualitate care invită la multă luciditate, responsabilitate, discernământ şi dreaptă măsură sau dreaptă socoteală.

Mai bine zise, este o lucrare foarte concisă, cu care ar trebui să se întâlnească atât intelectualii cât şi credincioşii în calitate de membrii ai Bisericii pentru a înţelege cât mai bine viaţa, opera şi activitatea acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii şi foloasele duhovniceşti destinate poporului lui Dumnezeu care astăzi, mai mult ca oricând, este chemat să-şi asume destinul spiritual al înaintaşilor, învăţătorilor şi strămoşilor săi!…

 

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Rămas bun, încă odată, şi vă mulţumim în mod deosebit pentru tot, Mult Stimate Domnule Rector!… Articol omagial – cu prilejul împlinirii a patru ani de la trecerea la cele veşnice a Domnului Prof. Univ. Dr. Ing. Theodor Maghiar – Rectorul Universităţii Oradea…

 

Rămas bun, încă odată, şi vă mulţumim în mod deosebit pentru tot,

Mult Stimate Domnule Rector!…

Articol omagial – cu prilejul împlinirii a patru ani de la trecerea la cele veşnice a

Domnului Prof. Univ. Dr. Ing. Theodor Maghiar – Rectorul Universităţii Oradea…

 

Iată că se împlinesc, deja, patru ani, din acea zi de toamnă – 28 septembrie 2012, aţi plecat să vă odihniţi puţin, fiindcă eraţi sătul de prea multe şi puţin ostenit, iar noi nu putem decât, măcar acum, să fim absolut de acord cu domnia voastră, toţi, la unison!…

V-a chemat Dumnezeu puţin la El să vă împărtăşiţi de o voroavă binecuvântată şi de un taifas duhovnicesc, fără nici un fel de stări conflictuale ori tensionate, şi asta fiindcă L-aţi iubit enorm de mult şi L-aţi slujit, cu toată fidelitatea, loialitatea şi credincioşia toată viaţa!…

Altfel spus, Dumnezeu Preabunul V-a chemat la El, acolo, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!…

Cu alte cuvinte, aţi plecat de la moarte la Viaţă, de la pământ la Cer!…

În altă ordine de idei, în urmă cu patru ani, când am aflat de naşterea dumneavoastră cea veşnică, m-am gândit şi hotărât să vă adresez aceste mulţumiri, simple şi sincere, cuprins fiind de vii şi adânci emoţii, din cauza recunoştinţei şi a preţuirii ce v-o port în chip neîncetat, pentru tot ce aţi făcut pentru mine personal, pentru universitatea orădeană – care este ctitoria dumneavoastră şi de care (sau la care) mă mândresc cu faptul că am învăţat şi eu, pentru judeţul şi oraşul nostru, pentru Biserica noastră strămoşească, pentru învăţământul universitar românesc, pentru ştiinţa şi cercetarea românească, pentru atâţia mii şi mii de oameni – studenţi şi cadre didactice, într-un cuvânt pentru noi toţi!…

Cugetând acum, în aceste clipe, cu prilejul împlinirii a patru ani de la trecerea dumneavoastră la cele veşnice, la viaţa cea fără de sfârşit, mă gândesc la activitatea şi la personalitatea domniei voastre foarte complexă şi foarte completă, mă gândesc la darul omului providenţial cu care v-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe Care dumneavoastră L-aţi cinstiţi cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!…

În aceste împrejurări şi momente, comemorative şi omagiale, m-aş bucura să ştiu, Mult Stimate Domnule Rector, că atât contemporanii cât şi posteritatea vă vor acorda, în continuare şi întotdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce aţi făcut, pentru ceea ce sunteţi şi însemnaţi (sau ar trebui să însemnaţi) dumneavoastră în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele Teodor Maghiar, şi de aici înainte, va fi pronunţat cu veneraţie şi respect, pentru tot binele pe care dumneavoastră l-aţi făcut atâtor oameni şi care fapte, fiţi sigur că sunt consemnate de către Dumnezeu în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aveţi parte!…

Aşadar, fiţi încredinţat, Domnule Rector Teodor Maghiar, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai altarelor care se roagă, pe mai departe, Bunului Dumnezeu, să vă dăruiască acolo, unde aţi plecat, mai linişte şi pace în suflet, mai multă bucurie sufletească, cerească şi duhovnicească, decât aţi avut aici pe pământ, şi să vă răsplătească pentru faptul că i-aţi făcut pe ei sau pe copiii lor oameni cu şcoală şi cu studii înalte, încheiate – lucru care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri – marcate de prezenţa şi activitatea dumeavoastră atât de prodigioasă şi care s-a desfăşurat pe parcursul atâtor ani, bogaţi, îmbelşugaţi şi rodnici!…

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de vă întâlni şi cunoaşte, mulţumindu-vă în mod sincer şi solemn pentru tot, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Mult Stimate Domnule Rector, acum, în încheierea acestor modeste dar sincere rânduri, adresate domniei voastre, vreau să vă mai rog, încă odată, doar un singur lucru: să ne iertaţi, încă odată, pe toţi, pentru tot şi pentru toate, să priviţi de Acolo, de Sus, cu multă detaşare şi umor la toate netrebniciile şi nevredniciile acestei lumi, unde v-aţi întâlnit (şi) cu soţia dumneavoastră – Doamna Maria şi să vă bucuraţi, în continuare, amândoi, de răsplătirile şi binecuvântările Celui de Sus, pe care, sunt convins,că le veţi primi cu toată nobleţea şi generozitatea, după cum, nobil, generos şi atât de frumos a fost şi sufletul domniei voastre!…

 

Dumnezeu să vă ierte şi să vă odihnească

de toată corvoadă şi osteneala acestei vieţi şi lumi!

Veşnică să vă fie amintirea şi pomenirea! Amin!

 

Septembrie 2016

 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Despre Părintele duhovnicesc şi importanţa acestuia în viaţa creştinului, în viziunea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Teofil Părăian, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc în aceste zile şapte ani…

Despre Părintele duhovnicesc şi importanţa acestuia în viaţa creştinului, în viziunea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Teofil Părăian, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc în aceste zile şapte ani…

 

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Teofil Părăian – duhovnicul mănăstirii „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din localitatea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, acum, la împlinirea a şapte ani de la momentul naşterii sale în viaţa cea cerească, eveniment ce s-a petrecut în ziua de joi – 29 octombrie anul 2009, la Spitalul Militar din municipiul Cluj-Napoca.

După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Arhimandrit Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la venerabila vârstă de 80 de ani, pe care i-a împlinit în anul 2009 la data de 03 martie. Totodată şi în timpul slujbei prohodirii şi înmormântării sale, care s-a desfăşurat în ziua de sâmbătă – 31 octombrie anul 2009, la mănăstirea sa de metanie, mai sus menţionată, unde se nevoia şi ostenea în cele duhovniceşti din anul 1953, sfântă slujbă la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun şi ai cinului călugăresc, precum şi de mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi!…

Pentru a fi sincer, doresc să recunosc că, în iureşul acelor zile dintre moartea şi înmormântarea sa, am constatat cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să vorbeşti ori să scrii despre Părintele Teofil Părăian, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puţină vreme, adică de numai 18 ani!…

De ce? Pentru că Părintele Arhimandrit Teofil Părăian s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; după aceea cultura teologic – duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii preacuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, chiar natura, spiritual şi, de ce nu, şi cu acut simţ al umorului, sănătos şi autentic, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Teofil Părăian a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Totodată, sfinţia sa a fost unul dintre cei mai luminoşi şi mai învăţaţi călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul dar mereu blând cu păcătosul, plin de harul păcii şi al bucuriei. Chiar dacă avea şi unele păreri pe care nu i le puteam împărtăşi, l-am apreciat mereu pentru felul în care ştia să-şi argumenteze opiniile şi să şi le spună simplu şi învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni.

Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bunăcuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase.

Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale.

Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie.

Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii.

Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele.

Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1].

Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia buneicuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el.

Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

Vocea profetică a Bisericii şi a Părintelui duhovnicesc din Ea, se aude în istorie, căci nu se concepe ca, propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, curăţindu-l şi îndepărtându-l prin baia celui de-al doilea botez, adică prin lacrimile pocăinţei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei şi a duhovnicului numai în ea sau din interiorul ei, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spaţiului pământesc, traversând toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare.

Trecând puţin, într-un alt registru al acestui material, vom susţine că înainte de a săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei, Duhovnicul trebuie să se pregătească „cel puţin atât cât se pregăteşte pentru slujba Sfintei Liturghii şi pentru predică” sau chiar mai mult decât atât. Spovedania este Taina dumnezeiască în care lucrează harul divin curăţitor al sufletului, prin mărturisirea păcatelor cu sinceritate şi pocăinţă, în faţa lui Iisus Hristos, prin mijlocirea duhovnicului, lucrare ce întăreşte hotărârea de îndreptare şi deschide omului calea mântuirii.

După Sfântul Ioan Damaschin: „Pocăinţa este întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.

Cunoaştem cu toţii adevărul că Taina Mărturisirii a instituit-o Mântuitorul nostru după Învierea Sa din morţi, când a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, suflând asupra lor, ca act văzut şi zicându-le: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), căci pentru a ne putea apropia de Pomul Vieţii, de Sfânta Euharistie, nu putem rămâne „goi”, precum Adam cel ce păcătuise, ci trebuie să ne îmbrăcăm în haina curată a harului pe care Dumnezeu îl revarsă în Biserica Sa. Fiecare credincios redobândeşte haina curată a Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii, numită de Sfinţii Părinţi „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”.

Aşadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanţă în misiunea pastorală a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfânt de purificare şi întărire sufletească şi o adevărată artă de conducere pe calea mântuirii, realizată prin persoane de vocaţie, anume instituite.

De aceea, ea poate fi considerată ca o adevărată „instituţie”, atât prin valoarea şi importanţa sa, cât şi prin permanenta ei necesitate.

Ca atare, „pentru Sfinţii Părinţi, duhovnicul este „omul duhului”, căruia i s-a încredinţat „toată puterea cerească”, este omul „ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi se face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”.

Printre altele şi, dincolo de „paternitatea sa spirituală” ce are două sensuri: – acela de „părinte” şi acela de „bătrân – avvă”, care avea ucenici, responsabilităţile părintelui duhovnicesc sunt: acceptarea şi asumarea delicatei meniri de părinte spiritual, rugăciunea continuă pentru fiii săi duhovniceşti, iubirea dezinteresată a acestora şi purtarea sarcinilor acestora, în duhul iubirii lui Iisus Hristos.

În altă ordine de idei, „lucrarea sacramentală care se săvârşeşte în Biserică are şi latura sa tămăduitoare. Lucrarea preotului duhovnic se completează şi cu cea de mijlocitor în tămăduirea sufletească, putând fi numit cu un tehnic modern: „psihoterapeut”. Termenul acesta este pus în ghilimele pentru a nu reduce sau limita lucrarea duhovnicească, care este „sinergie”.

Părintele duhovnicesc „îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare”.

Deci, „viaţa duhovnicească pentru toţi creştinii, clerici şi mireni este hotărâtor influenţată de legătura lor cu duhovnicul. În situaţia actuală a Bisericii şi pentru folosul credincioşilor, preotul paroh poate şi trebuie să fie un bun duhovnic” (p. 13 din cartea Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina). În acest fel, „valoarea şi rolul Tainei Spovedaniei în Biserica Ortodoxă se află în strânsă legătură cu importanţa Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu caracterul hristologic şi eclesiologic al acestora, precum şi cu „viaţa în Iisus Hristos” realizată prin Sfintele Taine, fiindcă Sfintele Taine reprezintă „poarta” şi „calea” prin care viaţa lui Dumnezeu lucrează în creaţie, o izbăveşte de păcat şi de moarte, o face vie şi o sfinţeşte.

Cincizecimea care a avut loc odinioară se împlineşte mereu în sânul Bisericii, în Sfintele Taine, prin mijlocirea ierarhiei sfinţitoare” – potrivit afirmaţiilor spicuite din această carte, la pagina 13.

„Prin Sfintele Taine, după Sfântul Nicolae Cabasila, trecem prin toate câte a trecut Iisus Hristos, repetând sacramental drumul firii umane asumate de Iisus Hristos spre unirea deplină cu firea dumnezeiască”.

Sfintele Taine aparţin Bisericii ca acte ale Capului ei, Iisus Hristos. „Aceasta înseamnă că pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele” (p. 14).

Viaţa duhovnicească este „viaţă în Iisus Hristos” şi se realizează prin conştientizarea tot mai deplină a vieţii sacramentale. Prin harul mântuitor pe care îl împărtăşesc Sfintele Taine, ele ne nasc şi ne întăresc în viaţa cea nouă în Iisus Hristos, unindu-ne tot mai desăvârşit cu El.

Prin Sfintele Taine devenim fii ai trupului bisericesc, cu posibilitatea şi şansa urcării noastre la Cer, ca fii ai împărăţiei.

Mai precizăm faptul că Sfânta Taină a Spovedaniei în Biserica Ortodoxă poate fi prezentată din perspectivă dogmatică, scripturistică, precum şi în lumina hotărârilor sinoadelor ecumenice şi locale. Necesitatea acestei Sfinte Taine se impune datorită universalităţii păcatului (cf.Iac.3,2), iar instituirea ei s-a făcut de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa din morţi (Ioan 20, 22-23).

Remarcăm faptul că în limbajul teologic ea apare sub mai multe denumiri – Pocăinţă, Mărturisire, Spovedanie, Căinţă – fiecare dintre ele punând în lumină unul sau altul dintre aspectele specifice ei.

Mai reţinem faptul că puterea de a ierta păcatele a dat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora printr-un act cât se poate de probatoriu şi de obiectiv.

Ca urmaş al Sfinţilor Apostoli, episcopul are puterea şi dreptul de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Această putere el  transmite şi preoţilor care, prin hirotonie primesc în chip virtual puterea dezlegării păcatelor, dar dreptul de a o exercita în practică se acordă prin hirotesia întru duhovnic.

Aşadar, Sfânta Taină a Spovedaniei are o profundă fundamentare scripturistică şi patristică. Învăţătura despre această Sfântă Taină este întărită şi de hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor ecumenice şi locale, precum şi de canoanele Sfinţilor Părinţi.

Această Sfântă Taină în Biserica Ortodoxă (conform afirmaţiilor autorului), are o deosebită semnificaţie liturgică şi pastorală, constituind pentru preotul slujitor şi duhovnic cel mai important mijloc de pastoraţie individuală sau personală, deci duhovnicul (adică părintele duhovnicesc) în scaunul mărturisirii este un fel de judecător, dar „nu ca să rostească sentinţe, ci ca să aprecieze cu iubire pentru penitent (care este fiul duhovnicesc) şi cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui” (p. 45).

Pentru credinciosul de azi, spovedania este o necesitate spirituală foarte evidentă. Ca persoană, omul nu este o fiinţă singuratică, ci este întotdeauna în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, şi prin aceasta cu societatea, cu creaţia întreagă. Ontologic vorbind, omul este într-adevăr legat de Creator şi de creatura Sa, chiar dacă nu are conştiinţa şi cunoştinţa acestei relaţii. Înzestrat de Creator cu aspiraţia spre comuniune, omul simte nevoia să comunice şi altuia viaţa sa interioară. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l mulţumeşte, ci simte dorinţa de a-şi comunica gândurile, sentimentele, înclinaţiile sau neputinţele sale interioare.

Acest fapt implică şi un efort deosebit atunci când prin spovedanie se înţelege nu destăinuirea a ceea ce este bun în fiinţa sa, ci dimpotrivă, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedică, deficienţă, neputinţă sau izvor al unor fapte şi gânduri rele” – potrivit afirmaţiilor făcute de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care aminteşte şi de faptul că: „două sunt ispitele care îl opresc pe creştin de la spovedanie. Este vorba de ruşinea şi teama că păcatele şi slăbiciunile dezvăluite vor fi folosite ca motive de dispreţ sau ca arme împotriva lui, de către cel care le ascultă. Sfinţii Părinţi, foarte buni cunoscători ai luptelor duhovniceşti ne previn spunându-ne că diavolul ne dă curaj şi ia ruşinea de la noi atunci când săvârşim păcatul, şi aduce asupra noastră ruşine şi teamă, când dorim să ne spovedim. Cunoscând această perfidă strategie a celui rău, trebuie să alergăm cât mai repede la duhovnicul nostru ca să ne mărturisim. Numai procedând aşa vom putea învinge ruşinea şi teama şi vom progresa în viaţa duhovnicească”.

Responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmaţiilor făcute de către Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul său despre Preoţie”), are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”.

Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Aşadar este nevoi de convingere, nu de constrângere.

Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20).

Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap.10).

Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea faţă de păstoriţi, se aminteşte că: „Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă vă veţi iubi unul pe altul până la sacrificiul propriei vieţi: căci cea mai mare dovadă de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeşte cineva”. Sfântul Ioan Hrisostom compară, apoi, preoţia creştină cu cea a lui Aaron. Diferenţa radicală constă în aceea că preoţia creştină a fost instituită de Însuşi Duhul Sfânt.

O altă deosebire decurge din jertfa adusă la altar de slujitor: preotul creştin oficiază jertfa cea fără de sânge în care prin pogorârea duhului Sfânt pâinea şi vinul se prefac în chip tainic în Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Comparaţia cu jertfa făcută de proorocul Ilie ne dă, iarăşi, dimensiunea înfricoşată a preoţiei creştine (cap. 14). Desigur că sufletele omeneşti create nu pot să suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec aşa cum am arătat sub forma văzută şi gustată a pâinii şi a vinului. Să nu uităm, aşadar, că minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pământ!

Nu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”.

Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri preoţii devin conlucrători în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1).

Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi Taina Botezului – poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât de puerile, ca să ne exprimăm cu prea multă blândeţe, ne par prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu care suntem asediaţi în mass media contemporană. Acestea pot avea aderenţă şi succes numai la acei la care legătura cu Biserica, Tainele – deci Harul – învăţătura şi liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizării.

Doar în condiţiile acestea se poate explica şi pierderea acelei facultăţi esenţiale dobândită în chip haric la Taina Mirungerii: – pentru a dobândi darul deosebirii duhurilor (diakrisis), discernământul ori dreapta socoteală.

Aceasta s-a petrecut, desigur, în mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, şi s-a datorat, în cea mai mare măsură, percepţiei distorsionate, de tip nestorian şi augustinian, conform cărora cele cereşti rămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind, din ce în ce mai mult, în sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic.

Şi astfel, în locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, acel eshaton adevărat creştin, care este un veşnic prezent s-a instaurat, gradual, acea percepţie filozofică idealistă şi abstractă, culminând cu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age.

Drept urmare, Păstorul Duhovnicesc trebuie să folosească îndeosebi arma rugăciunii, care-l ajută să unească neputinţa şi nedesăvârşirea lui cu atotputernicia şi binecuvântarea lui Dumnezeu[3].

În altă ordine de idei, citindu-i datele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, la faptul că Părintele Teofil Părăian s-a născut la 03 martie anul 1929, într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi.

S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în anul 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe Părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism.

Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 01 aprilie anul 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov.

După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”.

La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, Părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai anul 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 Părintele Teofil Părăian este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a început să răspundă invitaţilor din ţară şi participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care şi-a propus să înmulţească bucuria şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ. Căci echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor.

Prin sinceritatea, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Teofil Părăian. Şi acest lucru pentru că păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial pe fiul său duhovnicesc şi să-şi împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui[4].

Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii sale aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării”[5]. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui[6] caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui, împlini şi desăvârşi cu adevărat[7].

Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a primit cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Teofil Părăian a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

Alături de mentorii şi părinţii săi duhovniceşti: Arsenie Boca, Serafim Popescu, Veniamin şi Timotei Tohăneanu ori mitropoliţii: Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, Părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Arhimandrit Teofil Părăian şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.

Totodată, Părintele Teofil Părăian a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Iisus Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale. A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul nostru Iisus Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Prin mutarea sa la cele veşnice, Părintele Teofil Părăian ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.

Am vorbit, acum şi aici, despre acest mare Părinte al Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-l numim sfânt, căci ne temem de asta.

Dar pentru noi aceste persoane ori personalităţi duhovniceşti au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Teofil Părăian – cel care a ajuns acum alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

Acum, în încheiere voi susţine că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Teofil Părăian – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi binecuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 

[1] I Cor. 15, 33

[2] Os. 7, 9

[3] Κωνσταντίνος Μουρατίδης, Ποιμαντικαί αρχαί και μέθοδοι εν τη ασκητική διδασκαλία του Μ. Βασιλείου, p. 109.

[4] Sf. Vasile cel Mare, Regulile vieţii monahale 22, PG 13, 1409 a.

[5] Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b c.

[6] Χρυσόστομος Γιαλούρης, Εισήγηση στο Β’ Ιερατικό Συνέδριο των κληρικών, Αθήνα, 1961, p. 33.

[7] Cf. Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b.

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Petre Ţuţea – Apologetul creştin, filozoful magistral şi gânditorul autentic – între Dumnezeu şi neamul său…

Petre Ţuţea – Apologetul creştin, filozoful magistral şi gânditorul autentic – între Dumnezeu şi neamul său…

 

La 6 octombrie anul 1902, în satul Boteni, Muscel, judeţul Argeş, s-a născut Petre Ţuţea. Întâi oficial şi diplomat la Ministerul Economiei Naţionale, mediatorul celui dintâi tratat economic între Romania şi URSS. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Pandrea; filosof creştin, membru activ al Mişcării Legionare, deţinut politic în regimul comunist, personalitate vestită şi renumită pentru ascuţimea şi acurateţea spiritului şi cuvântului său („Bătrâneţea şi alte texte”, „Tratat de economie politică”, „Comentarii la Platon”, „Reflecţii religioase asupra culturii”, „Filosofia nuanţelor”, „Introducere mistică în filosofia modernă”). Cu alte cuvinte, economist, publicist, eseist şi filosof creştin, Petre Ţuţea este considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a mişcării gândiriste. S-a născut în viaţa cea veşnică şi cerească la data 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana“ din Bucureşti, aşa încât, în iarna acestui an se vor împlini 25 de ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri.

Despre el vorbind puţin în paginile următoare vom observa şi constata că „Scriind, şi-a pierdut legenda”, spunea Constantin Noica despre Petre Ţuţea, pe la începutul anilor 60. Asta înseamnă faptul că Petre Ţuţea ar fi trebuit să rămână în legenda sa, aceea de exponent al oralităţii, unul din cei mai mari ai secolului. Dar Petre Ţuţea nu şi-a dorit el oare, prea multă vreme poate ca Socrate, cu care a fost des asemuit, această legendă? A scrie înseamnă a domoli gândul, a-l confisca în forme pe care nu întotdeauna le va şterge vântul cel bun, dar câte altele rămân în afara literei şi a cuvântului? Gândul potolit şi confiscat în forma prozaică a scrisului poartă în chip vădit semnul istoriei, însă nu are totodată şi încetineala acesteia. Oralitatea este însă vie, este comunicare ce duce la cuminecare (împărtăşire din cuvânt) şi comuniune şi lucrare deopotrivă, aşadar întemeiază. Petre Ţuţea: o personalitate complexă la care până şi flecăreala cum o numeau unii, devenea spectacol de idei, sofisme, ca şi la anticul din porticele Atenei. Geniu oral, Socrate nu şi-a îngăduit să scrie până la moarte pentru că-l avea urmaş pe Platon. Exponent, şi el de geniu al oralităţii, Petre Ţuţea a pierdut în cele din urmă pariul cu legenda: la bătrâneţe a început să scrie.

Temniţa comunistă unde a avut revelaţia religiosului, mai exact a incarnației lui Iisus Hristos sub suferinţă l-au determinat să nu lase la o parte nimic din ceea ce este omenesc: nici chiar scrisul. Sub semnul imediatului la Petre Ţuţea se afla mereu raportul religie-istorie, divin-uman. Pentru istorie a avut mai întotdeauna cuvinte grele, dar o accepta. Istoria, spunea el, este plină de oameni de stat, de conducători de oşti, de savanţi, de artişti, de inventatori, de exploatatori lacomi, de mişcări de mase, de sfinţi şi de infractori, la ordinul lui Dumnezeu. De aceea, popoarele care vor numai să facă istorie sunt supuse pieirii. Cultura filosofică, ştiinţa nu trebuie să slăbească sentimentul religios. Ştiinţa este seacă dacă nu este însufleţită de iubire, de pasiunea purităţii şi de setea de absolut. Citez, iarăşi din „Întâmplări obişnuite”: „Nu mi se pare justă afirmaţia că excesele teologice usucă sentimentele, adică rădăcinile sufleteşti ale vieţii. Se poate spune mai degrabă că această sinistră ispravă o face prostia ştiinţifică”. Fireşte, săpa, oricât de departe, la temelia pe care s-a ridicat acest hibrid religios şi istoric, nu duce nicăieri. Orice demers aici este aporetic, te va îngropa, te va vârî în înfundătură. Şi atunci noi ce facem? se întrebă un personaj din piesa evocată. Răspunsul lui Petre Ţuţea este acesta: „Trăim. Eu nu suport soarele arzător al istoriei universale. Copacii nu trăiesc cu rădăcinile la soare. Doresc ca neamul meu să trăiască sub puterea protectoare a lui Dumnezeu. Pasiunea gloriei este copilărească. Un ţăran român care se roagă sub nuc, coboară prin actul lui veşnicia în viaţa trecătoare. Pe el rugăciunea îl pune în contact cu absolutul şi prin aceasta se purifică şi se întăreşte. În acest sens, haina umilinţei este expresia unei îndrăzneli nelimitate. Fapta lui este lipsită de conţinutul zgomotos al timpului. Pasionaţii istoriei numesc astă trăire subistorie. Este mai exactă formula absenţei istoriei. Omul religios respinge terenul nisipos al devenirii. El este.” Dacă era întrebat ce meserie are, Petre Ţuţea răspundea că profesiunea lui este aceea de a fi român.

A fost mândru toată viaţa de naţionalismul său, care nu era şi un şovinism : cea mai mare minune a lui Dumnezeu- spunea el în clipele de exaltare- a fost aşezarea pe pământ a românilor. Nutrea convingerea că, dacă printr-un decret divin i s-ar anula calitatea de român, ar suferi ca de o stare ebrietoasă şi nu ar mai găsi, precum beţivul înveterat, drumul spre casă. Naţionalistul Petre Ţuţea nu a fost şi rasist. În piesa de teatru ’’Întâmplări obişnuite’’, toate personajele poartă spiritul şi spusele filosofului. Rasismul, spunea el, ar fi motivat de trei direcţii. Unii urmăresc întărirea neamului în vederea expansiunii, formula poporului ales justificând aici foamea de spaţiu şi bogăţie. Alţii, eugenic vorbind, interzic dreptul la procreere degeneraţilor, suferitorilor de morb ereditar, motivându-se estetic şi economic. Şi în al treilea rând, paradoxalii, care folosesc argumentul milei. Am întâlnit, încheia el, foarte puţini care să fie îngrijoraţi de soarta speciei om. Era tributar clasei ţărăneşti din care îşi trăgea seva şi pe care se clădea conceptul său de om românesc. El zice: „Comunitatea ţărănească este o realitate organică. Nu seamănă cu o adunătură informă(se poate observa şi aici că platonicianul din el avea oroare de topirea formelor) sau cu un azil de noapte. Sufletul ţărănesc are trăsături de o mare frumuseţe umană. Nu se poate vorbi de umanismul ţărănesc, fiindcă sufletul ţărănesc este incompatibil cu titanismul, sau cu însingurarea încărcată de deznădejde”. Am putea spune că ne aflăm cu Petre Ţuţea, în faţa celui mai lapidar gânditor român. Un om care a vorbit enorm în viaţa lui a reuşit să rostească la sfârşitul ei, lucrurile esenţiale despre Dumnezeu, om, moarte şi eternitate în cele mai puţine cuvinte. A vorbit despre om, da întotdeauna despre om raportat la logica lui Dumnezeu, despre sfânt, erou şi geniu, idiot sau impostor, libertate şi egalitate (pe cea din urmă nu o suporta, spunea:”nu poţi să-i pui pe aceeaşi scară pe Kant şi Iliescu”), despre cunoaştere şi adevăr, despre democraţie şi liberalism, despre comunism, despre rugăciune şi credinţă, despre revelaţie şi inspiraţie, despre politică, despre ştiinţă, despre creaţie, despre tehnică. A vorbit despre toate acestea într-un mod răspicat, gândul căzând de fiecare dată peste problemă cu o verticalitate categorică, în urma căruia adevărul se evidenţiază de la sine, părând să spună că, aşa simplu cum este, el nu are nevoie de cine ştie câte cuvinte pentru ca să poată apărea.

Toată concepţia filosofică a lui Petre Ţuţea stă sub această dimensiune a simplului şi a răspicatului, categorie de stil care deschide drumul deopotrivă către apariţia adevărului şi către formularea lui. Petre Ţuţea pare să redescopere pe cont propriu cele câteva adevăruri eterne în care stă lumea, această redescoperire sprijinindu-se la rândul ei pe o logică eternă, adică pe familiaritatea cu „logica lui Dumnezeu în mersul ei natural pe pământ”. Aş adăuga la toate astea un mod firesc de raportare la lucrurile ultime, deopotrivă hâtru şi solemn, pe care il provoacă şi înlesneşte originea sa ţărănească. Petre Ţuţea este ţăran din Muscel şcolit la Universitatea de la Berlin şi care, în mod esenţial, rămâne să se comporte cognitiv – ca ţăran. Prin felul de a se exprima, Petre Ţuţea trimite cu gândul la un personaj a lui Ion Creangă, trecut prin experienţa lagărului comunist, convertit de cunoaşterea cultă a Bibliei şi de lectura temeinică a lui Kant. Aşadar, cine a fost Petre Ţuţea? Şi-a pus singur această întrebare.”Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da atunci – ce sunt? Că nici ultimul parazit care creşte în cutele societăţii nu sunt… Pesemne că sunt cineva dificil de fixat.” Într-adevăr, cineva dificil de fixat. Sigur este că a fost cineva inconfundabil. Nu şi-a vorbit niciodată de rău nici măcar torţionarii pentru ca să nu jignească poporul român, că în interiorul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. „La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea a simţit această grijă, Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ce am făcut, important este că nu am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”

Aşadar, ar fi putut, în stilul său inconfundabil, să afirme despre sine: Până şi un prost vede că sunt inconfundabil… Cum singur spune, Petre Ţuţea s-a revărsat în alţii. Când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urmă, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile. Înţelese în dozajul lor corect, uneori cu doza necesară de umor, alteori rămânând de-a dreptul contestabile, ele pot să apere de amăgitori, de proşti şi uneori de excesul care stă la pândă în fiecare dintre noi. Dar mai presus de orice ele sugerează un lucru nespus de simplu şi de greu de obţinut: că a fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta. Pentru că în acest caz chiar şi eroarea, aparţinându-ţi este mai lesne suportabilă. Cu atât mai mult în acest vremuri în care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut întâmpla a fost acela de a fi greşit (sau de a fi devenit victime), participând la erorile altora…

 

… Şi iată, câteva din cugetările veşnic memorabile, înţelepte şi mereu actuale ale lui Petre Ţuţea

  1. Se spune că intelectul este dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul este dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
  2. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu este nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
  3. Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
  4. O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba este om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
  5. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin este viu.
  6. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
  7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
  8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.
  9. Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrâneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
  10. Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – este Biblia.
  11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
  12. Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu este nici un adevăr.
  13. Shakespeare, pe lângă Biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti.
  14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
  15. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
  16. În biserică afli că exişti.
  17. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
  18. În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.
  19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
  20. De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
  21. Cum să fie creatura creator? ”Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
  22. Omul este un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
  23. Creştinismul nu este ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este expresia unui mister trăit, or ideologia este ceva construit.
  24. A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, este inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
  25. Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
  26. Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.
  27. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
  28. Dacă nu cunoşti revelat – prin graţie divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Îi tomba dans une méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle”. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură ” legea gravitaţiei”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.
  29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia este sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că este fascist.
  30. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta este părerea mea despre democraţie.
  31. Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul este făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.
  32. Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.
  33. În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul.
  34. Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.
  35. Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând la iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.
  36. Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu este calea ferată.
  37. În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească până îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăceşti până devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.
  38. Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filozoful trăncănind silogisme.
  39. Francmasoneria doreşte puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioşi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională, deci sunt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare; anulează însuşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.
  40. Geniul este relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea este posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul este mai apropiat de cer; dar nu sunt în măsura în care este apropiat sfântul.
  41. În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.
  42. Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.
  43. Apariţia unui mare gânditor este pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ”spălare” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu este din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.
  44. Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi. Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care… Ca să vezi, nici nu m-am gândit!
  45. Inteligenţa, oricât de mare nu este suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.
  46. Întrebat fiind cum înţelege gândirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti.
  47. Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică este fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că este mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Iisus Hristos – dar nu ne interesează!
  48. Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. iar la apariţia lui Iisus Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Emil Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.
  49. Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamică şi istoria.
  50. Nu este om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, este laureat al premiului Nobel pe lângă Kant.
  51. Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor.
  52. La comunişti, dacă nu eşti cu ei – sau nu mai eşti cu ei – înseamnă că eşti legionar. De ce acest ”sindrom legionar” la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.
  53. Nu se poate spune că mişcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sunt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici naţional-socialismul german n-a durat şi erau similare cu mişcarea legionară. Deosebirea dintre ele şi mişcare este aspectul religios al mişcării legionare. Nici fascismul şi nici naţional-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas şi a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăsnească dacă există! Şi apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există.
  54. Unde este omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.
  55. Omul este liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: ”Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)
  56. Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul este un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul este un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.
  57. Libertatea omului este partea divină din el.
  58. Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. Este foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă este posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.
  59. Luciditatea este o limpezire a spiritului, nimicitoare. Cînd eşti lucid eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.
  60. Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata pe lângă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.
  61. A şti la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor.
  62. Este mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon.
  63. Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne.
  64. Heidegger spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut în fiecare zi!
  65. Moartea mă determină să fiu esenţial. M-a impresionat foarte mult sunetul pământului căzând pe cosciugul lui Nae Ionescu.
  66. Morţii antici nu sunt deloc frumoşi. Numai morţii creştini sunt astfel. Am găsit totuşi la Homer un mort de toată frumuseţea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorâtă de Ahile. Şi plânge Ahile că a omorât frumuseţea asta de femeie… Şi-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn şi-l omoară – pe poporul muncitor – că-i obraznic şi că insultă cadavrul ăleia. Aici am văzut aşadar o frumuseţe, deşi în principiu, morţii antici nu sunt frumoşi. Creştinii sunt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.
  67. Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.
  68. Omul este guvernat pe pământ de două morale: de morala dogmelor, care este creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala normelor, care, ca morală laică, este construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută şi ea arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune, pe care n-o poate atinge niciodată.
  69. Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.
  70. Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.
  71. Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă. Când a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.
  72. Fără nemurire si mântuire, libertatea este de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu este liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
  73. Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţă speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.
  74. Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu este un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
  75. Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.
  76. Auotonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămâne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nesocotându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nesocotind omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.
  77. Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care este obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu este nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.
  78. Omul nu este o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic; ştiinţific, nu. Moise este mai valabil decât ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei.
  79. Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu.
  80. Personalitatea este acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine.
  81. Eu am afirmat odată într-un salon, că Platon este mişcarea spiritului înlăuntrul eternităţii. Când gândim, toţi suntem platonicieni. Dacă eu încerc să gândesc universul, trebuie să mut Biblia în universul îngheţat al ideilor platonice. Asta înseamnă meditaţia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în faţa esenţelor.
  82. Faţă de măreţia lui Iisus Hristos, Platon este un personaj mărunţel şi cuviincios. Pe Platon poţi să-l scuturi şi constaţi că arhetipurile lui sunt filozofice, dar dacă muţi arhetipurile acestea în religia lui Iisus Hristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea este un simplu ”demiurg”, ceea ce în greceşte înseamnă ”meseriaş”.
  83. Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.
  84. La întrebările fundamentale ”de ce?” şi ”în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: ”d-aia”. A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcţiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest ”merge şi aşa”; că ”merge şi aşa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând şi nu orice.
  85. La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.
  86. Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.
  87. Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!
  88. Protestantismul est o religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii.
  89. Pudoarea creştină este atât de pură, încât carnea eroticului creştin, capătă pecetea spiritului, ceea ce până la creştini n-a realizat nimeni.
  90. Eu cred că războiul nu este făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.
  91. Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi. Dar o armată care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gât pe care scria Gott mit uns.
  92. Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă religie am lătra precum câinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu este o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.
  93. Cine n-a putut fi înlocuită? Religia! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Şi dacă vrea să scoată, să extragă esenţe din ştiinţele naturii, este parazit. Atât! Nu îndrăzneşti să spui despre religie, teologal vorbind – dacă eşti cinstit – că a fost înlocuită de filozofie sau de ştiinţă. Un creştin îţi spune că adevărul se defineşte prin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindeşte imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poţi!
  94. Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.
  95. Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.
  96. Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.
  97. Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.
  98. Ştiinţa se mişcă asimptotic la absolut. Arta se mişcă asimptotic la absolut. Ştiinţa este sediul folosului şi arta este sediul plăcerii.
  99. Religia este sediul adevărului transcendent în esenţă şi unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculaţii teoretice ale ştiinţei, prin adevărul absolut unic, care este Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Domnului străbătută de absolut este om, si ăla e dihor laureat.
  100. În Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te în împărăţia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poţi. Nu poţi! Înotăm în Univers ca mormolocii, şi lumea lui Iisus Hristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.
  101. Revoluţia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.
  102. Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă este o ”restructurare” a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Iisus Hristos.
  103. Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel – eram şase sute de inşi într-o curte închisă – nu ve-ţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari până nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Iisus Hristos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă ”unanimism moral creştin”. Fiindcă în universul lui Iisus Hristos o celulă care mai palpită într-un muribund este mai valoroasă decât toate galaxiile posibile.
  104. Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.
  105. Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română….
  106. Sfântul are forţa de coeziune a pietrei.
  107. Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie este legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum este ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie.
  108. Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.
  109. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect.
  110. M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Ştii ce i-am spus? – ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.
  111. Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon şi despre Iisus Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sunt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu suntem solidari unii cu alţii…
  112. Este incorect să ai dispreţ faţă de tehnică. Eu nu sunt tehnocrat, însă recunosc că în bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.
  113. Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.
  114. Ţăranul este omul absolut.
  115. I-am spus eu Părintelui Dumitru Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveţi parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.
  116. Deşi sunt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenţa existenţei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că este om. N-a reuşit să intuiască existenţa sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele.
  117. Am avut şi discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii…
  118. A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea! Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!
  119. Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.
  120. Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.
  121. M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu când te aşezi la masa de scris cum scrii? – Sunt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pândit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. – Eşti inspirat? – Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele când scriu eu. Sunt foarte neliniştit. Eu, care sunt creştin… Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o împietate.
  122. Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.
  123. Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.
  124. M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domnule? – N-am vorbit, domnule. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?
  125. Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul Patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…
  126. Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important este că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
  127. Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
  128. Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. ”Să mâncăm noi buruiana asta din pământ…” Ce a zis regele Franţei? ”Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.”
  129. Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ”Cu idei, frate, cu idei!”
  130. Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingând cruzimea până la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.
  131. Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, ”titanii” s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni.
  132. Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider ”animal prost”, homo stultus – atunci când se screme să facă singur ordine, adică când practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spaţiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaştere.
  133. Vlad Ţepeş are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. ăsta-i voivod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor este o pajişte cu miei!…

 

 

Sursa bibliografică de referinţă este cartea: Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Fundaţia „Anastasia”, Editura „Arta Grafică”, Bucureşti, 1992.

 

 

Material documentar întocmit de Dr. Stelian Gomboş

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

“Să stăm cu frică, să stăm cu credinţă, să luăm aminte, cu pace a aduce!…” – Câteva consideraţii, analize, discuţie, indicii şi referinţe cu privire la Sinodul din Creta…

“Să stăm cu frică, să stăm cu credinţă, să luăm aminte, cu pace a aduce!…” – Câteva consideraţii, analize, discuţie, indicii şi referinţe cu privire la Sinodul din Creta…

 

În loc de introducere sau prolog – Între ecumenism şi antiecumenism

 

La poporul rus dacă se întâlnesc trei oameni pot cânta pe patru voci, datorită calităţilor musicale pe care fiii acestui popor le au în mod nativ, ca un talent şi talent înnăscut. În ce ne priveşte pe noi, fiii acestui popor, când ne întâlnim trei oameni avem cel puţin patru idei sau puncta de vedere, evident, diferite, căci, nu ştiu de ce, nouă ne place să defilăm separate şi să pierdem în comun!…

Altfel spus, dezbinarea rămâne, cel puţin în momentul de faţă, cel mai mare păcat şi cea mai dureroasă tară a poporului român. Invidia şi judecata aproapelui – întemeiate pe o credinţă hipertrofiată în propriul punct de vedere, şi mai ales pe o tragică frustrare a unei nedeveniri personale – ne determină pe noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea, luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuţi ca popor creştin pentru veşnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un adevărat război fratricid.

Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru că-i desparte pe cei de aceeaşi credinţă, dar şi pentru că, prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile evanghelice, în numele cărora se luptă.

Cu alte cuvinte, „ecumenistul” este deja un personaj cunoscut creştinilor practicanţi. Este de cele mai multe ori un om cu studii teologice şi în străinătate (dar nu neapărat), este aproape întotdeauna într-o poziţie semnificativă fie pe scara instituţională a Bisericii, fie în ierarhiile şcolii teologice. Sunt oameni expuşi cumva, prin poziţia lor, la un contact diplomatic cu străinii, cu cei de altă credinţă, şi presaţi de instanţele politice ale vremii să facă posibil şi pozitiv dialogul cu aceştia.

De la Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încoace, cam tot timpul am fost forţaţi să purtăm acest așa-zis „dialog”, fie pentru că cei ce ne conduceau ţara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După anul 1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult, din păcate. Cât de mult cred ei în acest „dialog” este însă o altă discuţie şi, deci, o altă socoteală.

Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în multe dialoguri şi mare profesor de Drept, Panteleimon (Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile – dar ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nici o teologie?! Discuţi un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi puţin, mănânci o masă bună şi te întorci acasă”. Pentru majoritatea lor, la atât se rezumă ecumenismul – căci, în esenţa lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic al instituţiilor bisericeşti.

Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce luptă cu discernământ şi argumente teologice pentru apărarea dreptei-credinţe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic), ci pe cei care-şi fac o profesiune de credinţă, un scop în viaţă din lupta antiecumenistă. Revoluţionari de profesie, aceştia parcă se bucură când cineva face o afirmaţie sau un gest interpretabil ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaşte cu invective, dovedindu-și astfel „importanţa”. Poate că la unii dintre ei buna-intenţie nu poate fi contestată, dar lipsa discernământului şi a maturităţii teologice şi eclesiologice a unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar.

Cu toate că sunt situate pe poziţii teologice într-un fel antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, şi anume în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu.

De asemenea, este cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun pliroma bisericească – ierarhi, preoţi şi credincioşi.

 

Despre un Sinod nici „mare”, nici „sfânt

 

Toate aceste tare duhovniceşti şi eclesiologice au fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici – nu pentru că nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecţii privind subiectele discutate şi organizarea. Nu-i spunem „sfânt”, pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase și presiuni, iar la sfârşit a fost impus pentru a fi semnat un document care nu fusese complet discutat în plen.

De altfel, se pare că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele importante cu care se confruntă astăzi Biserica – cum ar fi cele liturgice şi eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern, ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu celelalte confesiuni creştine. Poate că fostul ambasador S.U.A. în Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susţine implicarea politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul organizator al acestui Sinod [1].

În ceea ce priveşte rezultatele Sinodului, s-ar putea spune că a fost un eşec, după cum observă acelaşi analist american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de ceea ce s-a intenţionat, iniţial – într-un sens pozitiv, însă, pentru noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în discuţie, prin intervenţia hotărâtă a ierarhilor noştri, iar Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două sinoade care au punctat în mod decisiv diferenţele dogmatice dintre noi şi catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie (879-880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palamà (1341, 1351, 1368).

În toată această discuţie rămâne însă documentul privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine. În acest text se constată uşor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei cu cei care susţin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc.

Cu toate că la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe parcursul documentului se vorbeşte despre „refacerea unităţii creştine” sau despre „unitatea pierdută a creştinilor” – concepte cel puţin discutabile din punct de vedere dogmatic.

De asemenea, textul a ţinut să asigure buna desfăşurare a dialogului ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secţiune a fost, în mod foarte probabil, impusă din exterior.

De cealaltă parte, antiecumeniştii de profesie au început să propovăduiască cu multă vehemenţă apropiatul sfârşit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat atmosferei apocaliptice şi și-au întrerupt comuniunea cu proprii ierarhi. Alţii, tulburaţi la culme, ameninţă că o să le urmeze în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului şi al Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă şi invectivele, atacurile la persoană şi ameninţările care au umplut Internetul.

Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reuşit să facă o analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-şi comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au transformat în cruciați ai dreptei-credinţe, militând mai curând pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară şi duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, față de anumite lucruri din cele votate.

 

Despre îmbrăţişarea Strategiei lui „dezbină şi stăpâneşte”

 

Nu este oare grăbită o asemenea reacţie şi oarecum suspectă în ce privește raţionalitatea şi chiar buna-intenţie a unora din cei care au adoptat-o?

Noi credem că este disproporţionat de mare în raport cu ce s-a întâmplat, mai ales în condiţiile în care sinodalii români au fost printre cei mai conservatori de-a lungul Sinodului, astfel încât mai multe hotărâri sau accente neortodoxe nu au putut trece datorită lor. Este forţată sau suspect de grăbită din cel puţin alte două motive.

În primul rând, acest Sinod nu are nici o putere dacă nu va fi recunoscut de absolut toate Bisericile ortodoxe locale. De acest lucru ne cam îndoim, atâta timp cât patru Biserici nu s-au prezentat tocmai pentru că nu erau de acord cu anumite teme propuse, cât şi cu organizarea. Cum or să recunoască Sinodul, atâta timp cât s-au declarat împotriva organizării lui?

Pe de altă parte, înseşi Bisericile participante trebuie să-l recepteze la nivelul propriului Sinod şi al pliromei bisericeşti. Dar şi dacă, prin absurd, s-ar face aceste recunoaşteri, credeţi că atâta timp cât ierarhii înşişi nu au fost de acord cu documentul îl vor avea la inimă pentru a-l transforma în dreptar de credinţă?

Ne îndoim că acest Sinod va fi pomenit ca „Mare şi Sfânt” în istoria Bisericii, iar dacă aşa vor sta lucrurile, de ce să creăm o astfel de dezbinare în Biserică, cum numai în perioada schimbării calendarului s-a mai produs? Oare nu s-ar putea să fi fost chiaracesta unul din scopurile ascunse ale promotorilor acestui Sinod – cel de a aduce tulburare şi confuzie în Biserica lui Iisus Hristos, prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi?

Al doilea motiv pentru care credem că este exagerată o asemenea reacţie este acela că, cel puţin în ultimul deceniu, ecumenismul a intrat într-o mare criză. Confesiunile anglicană şi protestantă s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce mai poţi numi creştinism, încât nici cei mai ecumenişti dintre ortodocşi nu mai pot avea curajul să propună o unire cu ei. Gândiţi-vă că, în rândul acelora, majoritatea recunosc şi practică preoţia femeilor – şi chiar episcopia lor – şi recunosc căsătoriile între homosexuali, având chiar preoţi homosexuali declaraţi şi căsătoriţi (!).

Pe de altă parte, bisericile catolicilor, ca şi ale protestanţilor, sunt în marea lor parte goale, și nu mai au preoţi care să slujească nici măcar credincioşilor care le-au mai rămas. Cu cine să faci ecumenism?! Dacă renunţă la filioque, la teoriile varlaamite şi la primatul papal se poate începe orice discuţie cu catolicii – altfel, din toată filosofia dialogului ecumenic nu va rămâne decât o simplă diplomaţie.

Având în vedere toate acestea, nu credem că ecumenismul mai are vreun viitor, cel puţin în actualul context – lucru pe care l-au înţeles şi cei care au împins din spate organizarea acestui Sinod, şi pe care, probabil, l-au constatat şi mai bine la încheierea lui. Conştiinţa ierarhilor ortodocşi, deşi a fost mult biciuită în ultimele decenii cu ameninţările politicului şi cu atracţiile secularismului, s-a arătat încă suficient de trează pentru a se poziţiona ortodox în momentele critice din viaţa Bisericii.

Mai sunt însă şi ierarhi teologi şi mărturisitori, nu puţini, şi s-ar putea ca mâine să apară și alţii, astfel că, în lectura noastră, acest Sinod, chiar dacă a făcut anumite compromisuri, a demonstrat faptul că dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol.

Astfel că Sinodul din Creta, prin toate reacţiile născute, prin problematizările pe care le-a prilejuit, credem că a folosit mai mult Ortodoxiei decât puteau bănui duşmanii ei – numai că lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă şi cei care sunt puşi în poziţia delicată de ecumenişti, cât şi antiecumeniştii care au găsit acum un moment în care să-și satisfacă toate frustrările acumulate în timp. Este momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile, făcute în Duhul Adevărului, pe tema dreptei credinţe, şi nu a strigătelor isterice, a ameninţărilor şi acuzaţiilor de tot felul.

Altfel, s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele dreptei-credinţe, care naşte atâtea tulburări, să fie exact ceea ce s-a urmărit prin organizarea Sinodului. Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte” nu urmăreşte astăzi atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât tulburările şi dezbinarea dinlăuntrul Bisericii – chiar schisma, prin polarizarea credincioşilor în „ecumenişti” şi „antiecumenişti”.

Cu alte cuvinte, războiul cel dintre noi. Căci ce alt avantaj au avut după schimbarea calendarului duşmanii Bisericii dacă nu schisma zeloților, confuzia şi tulburările care continuă până astăzi? Oare credeţi că această experienţă nu se doreşte a fi repetată de aceiaşi oameni, chiar cu sprijinul direct al celor care se cred „cei mai” ortodocşi?

 

„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară…” Luca 17:2

 

Cu privire la canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861), privind încetarea pomenirii unui episcop, trebuie să observăm că acesta este interpretat greşit, oarecum contrar spiritului său. Canonul nu obligă pe nici un credincios să întrerupă comuniunea cu ierarhul său care „mărturiseşte erezia cu capul descoperit în Biserică”, ci îi permite să o facă dacă într-adevăr ierarhul a căzut în erezie, şi nu doar dacă i se pare că a făcut aceasta. „Îi permite” înseamnă că „îi îngăduie”, dar responsabilitatea aparţine celui care rupe comuniunea, iar nu altcuiva.

Aşadar, dacă s-ar rămâne în comuniune până când Sinodul (fie cel local, fie cel ecumenic) se va pronunţa, nu este periclitată mântuirea sufletului, cum cred unii. Dimpotrivă, dacă se rupe comuniunea în temeiul acestui canon, şi se face cu zgomot, atrăgând şi pe alţii la acest act, iar apoi gestul se dovedeşte neîntemeiat, cel care l-a făcut riscă să-şi piardă mântuirea chiar dacă s-a întors la comuniunea cu ierarhul său, căci poate un altul pe care el l-a atras la aceasta nu o va face! Zice Mântuitorul: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Cf. Luca 17:2).

Drept urmare, cei care se joacă cu aceste ameninţări să ştie că nimic nu este mai grav în faţa lui Dumnezeu decât să scoţi pe cineva din comuniunea cu Biserica lui Iisus Hristos pentru a-l arunca în schismă sau în necredinţă.

Mai este un aspect care trebuie precizat. Acei antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor de credinţă. Și nici credincioşii nu vor mai da atenţia cuvenită acestor teme, căci dacă strigi de prea multe ori că vine lupul, când acesta cu adevărat va veni, nu te va mai crede nimeni.

Prin urmare, drumul către mărturisirea dreptei-credinţe este probabil altul decât cel urmat de cei care preferă manifestările defăimătoare în locul dialogului ortodox, teologic.

 

Aşadar, ce-i de făcut?

 

În sfârşit, ce ne rămâne de făcut? Cu toţii ar trebui să luăm mai în serios exigenţele evanghelice ale vieţii creştine, care înseamnă să petreci mai mult cu Iisus Hristos decât în interminabile navigări pe Internet, chiar dacă este vorba de site-uri sau grupuri de socializare hiper-ortodoxe. Iertaţi-ne că trebuie să o spunem, dar noua patologie a dependenţei de Internet, a consumării vieţii creştine în interiorul unui mediu care nu are nimic în comun cu îndumnezeirea nu este cea mai bună modalitate de a ne apăra Ortodoxia, căci se impune dreaptă măsură în toate.

Sfinţii Părinţi şi canoanele (în numele cărora mulţi se luptă) vorbesc în primul rând de post şi priveghere, de rugăciune de toată vremea şi de viaţă liturgică, şi mai ales de conştientizarea faptului că la urcuşul duhovnicesc – presupus de curăţirea de păcate, luminare şi desăvârşire – sunt chemaţi toţi cei ce poartă numele lui Iisus Hristos, nu doar Sfinţii. Fără acestea, toate bătăliile noastre vor fi numai bătălii ideologice, care vor aduce multă tulburare în Biserică tocmai pentru că vor fi duse fără de Iisus Hristos.

Mănăstirile trebuie să fie în primul rând centre duhovniceşti, locuri ale plinirii poruncii evanghelice „Rugaţi-vă neîncetat!” (Cf. 1 Thes. 5:17), şi, poate mai puţin gospodării bine-chivernisite; centre de studiu a lucrărilor teologice şi ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi mai puţin obiective turistice sau veşnice şantiere.

Într-un asemenea context, frica de ecumenism nu va mai putea exista, căci minţile curăţite de patimi şi luminate de harul lui Dumnezeu vor fi ele înseși faruri pentru gândirea şi viaţa ortodoxă a teologilor şi a ierarhilor noştri.

Soluţia se află, aşadar, la noi, iar dacă nu am făcut-o până acum, credem că acest Sinod din Creta este încă un bun prilej pentru a pune un nou început al vieţii noastre în Iisus Hristos, al unei aşezări nu în discuţiile interminabile pe Internet, ci în câştigarea Duhului lui Dumnezeu – Singurul prin care suntem îndreptăţiţi să credem că putem face ceva (Canonul 124/113 al Sinodului de la Cartagina).

[1] http://www.euractiv.com/section/global-europe/opinion/will-ankara-take-aim-at-patriarch-bartholomew/

(Cf. Gheorghe Fecioru – http://www.familiaortodoxa.ro/2016/09/10/intre-ecumenism-si-antiecumenism/ – 10.09.2016/15.09.2016).

 

În loc de concluzii – Comunicat de presă în legătură cu reacții ale unor credincioși din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei față de Sinodul din Creta

 

În ultima vreme, pe adresa Arhiepiscopiei Iașilor au fost trimise mai multe memorii în care s-au exprimat diverse opinii în legătură cu întrunirea Sfântului și Marelui Sinod din Creta (18-26 iunie 2016).

Răspunzând acestor memorii și dorind a prezenta lămuririle necesare în legătură cu participarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la acest eveniment bisericesc, Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor aduce la cunoștința celor interesați următoarele:

  1. În cadrul Sinodului din Creta au fost aprobate o serie de documente publicate și în limba română pe site-ul basilica.ro.

Pe marginea acestor texte există o serie de reacţii sau analize, atât ale clerului, cât şi ale poporului dreptmăritor. Acest lucru este firesc şi este semn al unei Bisericii vii. Dialogul, dezbaterea, chiar luările de poziţie critice, dacă sunt purtate onest, în duh de pace şi de unitate, pot ajuta la limpezirea unor aspecte problematice. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan este preocupat de aceste aspecte și receptiv la gândurile exprimate, mai ales de către fiii eparhiei pe care o slujește.

De altfel, această preocupare este o constantă în lucrarea Înaltpreasfinției Sale, manifestată atât înaintea, în timpul, cât și după întrunirea sinodală din Creta.

Astfel, în timpul întâlnirii din Creta, Părintele Mitropolit Teofan a avut mai multe intervenții făcute în „cuget bisericesc ortodox, bazat pe învățătura Bisericii”, potrivit mărturiei Mitropolitului Ierotheos Vlachos, participant la Sinodul din Creta.

Cele mai multe reacții au loc în legătură cu documentul intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. În acest document se afirmă că:

  1. Biserica Ortodoxă este „Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 1);
  2. „ (…) bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 21);
  3. Există o „criză profundă prin care trece mișcarea ecumenică” (art. 7);
  4. „Biserica Ortodoxă, (…) participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional” (art. 18);
  5. „Din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19).

Cu toate aceste precizări și altele asemănătoare, documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” este cel mai dezbătut și criticat text dintre toate cele care au fost adoptate în Creta.

Trebuie, de asemenea, menționat faptul că nu toți participanții la Sinodul din Creta și-au însușit textul respectiv.

Aflându-se în dezbaterea Bisericii și ținând cont de faptul că patru dintre cele 14 Biserici Autocefale nu au fost reprezentate la acest sinod, putem considera acest document în stare de analiză, nedefinitivat.

Lipsa unui consens panortodox plasează documentul într-un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a Sfântului şi Marelui Sinod.

  1. Regretăm că, în contextul acestor dezbateri firești din Biserică, există și luări de poziție extreme, precum unele care se regăsesc în memoriul intitulat „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta”.

Acest memoriu a fost înaintat Centrului Eparhial din Iași în ziua de 11 august 2016 și a fost publicat pe unele pagini de internet. Pentru a nu exista dubii cu privire la convingerile și mărturia de credință ale Părintelui Mitropolit Teofan, Înaltpreasfinția Sa reafirmă în fața preoților din parohii, a viețuitorilor sfintelor mănăstiri și a creștinilor mireni din Arhiepiscopia Iașilor următoarele:

«a. Iisus Hristos și Biserica Sa Ortodoxă constituie tezaurul cel mai sfânt și scump, care nu poate fi negociat sau diminuat în nicio formă și prin niciun compromis.

  1. Comunitățile și confesiunile creștine eterodoxe s-au îndepărtat în elemente doctrinare fundamentale de la credința cea adevărată, așa cum a fost și este aceasta cunoscută, trăită și mărturisită de Biserica Ortodoxă.
  2. „Acceptarea denumirii istorice a altor biserici și confesiuni eterodoxe”, așa cum menționează documentul Sinodului din Creta, nu înseamnă și acceptarea erorilor doctrinare sau eclesiologice ale acestora. Învățăturile și practicile greșite ale eterodocșilor (ex.: o singură fire în Iisus Hristos, Filioque, primatul papal, hirotonia femeilor și altele) sunt erezii și le consider ca atare.
  3. Relațiile ortodocșilor cu eterodocșii pot avea loc numai pe baza convingerii că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar comunitățile și confesiunile eterodoxe s-au îndepărtat de la Adevăr și au îmbrățișat învățături și practici greșite.
  4. În relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine trebuie exclus orice compromis doctrinar. Concepții precum: teoria ramurilor, teoria pierderii unității Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii sau alte idei şi practici necanonice nu pot fi acceptate în viața Bisericii Ortodoxe.
  5. Este necesar să se analizeze de către Biserica Ortodoxă dacă mai este oportună menținerea calității de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor.

O reflecție și o dezbatere, urmate de o decizie asupra acestui subiect sunt necesare și așteptate de către mulți credincioși ortodocși.»

  1. Este important să menționăm că unele persoane ce se regăsesc pe lista de semnături a memoriului „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta” au precizat, după ce textul a fost publicat pe internet, că nu au avut știință că în document se propune întreruperea pomenirii ierarhului la sfintele slujbe.

Prezentăm în anexă, punctul de vedere al Ieroschimonahului Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria, așezat de inițiatorii demersului ca prim semnatar.

Această poziție este asumată și de către alți semnatari, precum Ieromonahul Sava Popa de la aceeaşi mănăstire și Preotul Postelnicu Constantin Ciprian din localitatea Războieni (Neamţ).

Precizările acestor părinți arată maniera nepotrivită prin care cel puțin o parte dintre semnăturile alăturate memoriului menționat au fost colectate.

  1. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan îndeamnă poporul dreptmăritor din Arhiepiscopia Iașilor la rugăciune pentru ca Hristos-Domnul să lumineze şi să înţelepţească pe toţi cei implicaţi în această dezbatere.

Este necesar a aborda cu discernământ provocările împreună-vieţuirii în Biserică, în vederea păstrării unităţii întru Adevăr şi a comuniunii de iubire între mădularele acesteia.

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor

(Cf. http://www.doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor/comunicat-de-presa-legatura-cu-reactii-ale-unor-credinciosi-din-mitropolia – 13.08.2016/15.09.2016).

 

În loc de încheiere sau epilog – Să păstrăm pacea şi unitatea Bisericii

 

În ultima perioadă, au avut loc unele manifestări publice ale unor persoane, care, în duh lumesc şi agresiv, au acuzat şi calomniat pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române prezenţi la Sinodul din Creta (iunie 2016), unde au participat aproape 200 de ierarhi din zece Biserici Ortodoxe surori.

Cei care promovează aceste atitudini negative sunt, în general, câţiva clerici răzvrătiţi şi monahi necanonici, neascultători şi nestatornici, care nu locuiesc în mănăstire conform rânduielilor monahale, precum şi unii mireni influenţaţi negativ de către aceştia.

Un astfel de grup a protestat şi pe Dealul Mitropoliei în data de 30 august 2016 când membrii acestuia, care au fost ascultaţi de Preasfinţitul Părinte Episcop Vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul, au dovedit că nu sunt capabili de dialog, ci sunt agresivi, repetă idei şi acuzaţii nefondate, judecă şi calomniază pe ierarhii care au aprobat documentul Sinodului din Creta referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu alţi creştini.

Într-o vreme în care Biserica Ortodoxă este atacată de multe forţe exterioare văzute şi nevăzute ale fenomenului secularizării, aceşti răzvrătiți din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Bisericii, deoarece nu sunt călăuziţi de Duhul lui Iisus Hristos.

Totuşi, în marea lor majoritate, clerul, monahii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române păstrează pacea şi unitatea Bisericii lui Iisus Hristos şi cunosc adevărul că Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească a lui Iisus Hristos, iar bisericile sau confesiunile eterodoxe (neortodoxe) s-au despărţit de Ortodoxie pentru că s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă care este baza unităţii Bisericii.

Iar pentru că Domnul Iisus Hristos S-a rugat Tatălui din ceruri ca ucenicii Lui şi toţi cei care cred în El să fie una (Cf. Ioan 17, 21), adică să păstreze unitatea Bisericii pe baza credinţei adevărate, Biserica Ortodoxă nu promovează ura confesională sau „războiul religios”, ci „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), mărturisind Ortodoxia cu smerenie şi cu pace în suflet.

Astfel, adevăraţii creştini ortodocşi pot să-şi păstreze dreapta credinţă, chiar dacă se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural cu alţi creştini, mai ales în ţări în care creştinii ortodocşi sunt minoritari.

De pildă, în prezent, există în Europa Occidentală peste 700 de parohii ortodoxe româneşti dintre care 670, pentru că nu deţin propriile lor biserici, se roagă în lăcaşuri de cult închiriate sau împrumutate de la creştini catolici, anglicani sau protestanţi, fără ca aceşti români să-şi piardă credinţa lor ortodoxă.

Deci, creştinul ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini fără a fi fanatic, arogant sau agresiv.

Însă cei ce tulbură acum pacea şi unitatea Bisericii nu au nicio responsabilitate pastorală pentru comunităţile ortodoxe româneşti din străinătate şi nici nu înţeleg cât de mare este păcatul dezbinării şi tulburării păcii şi unităţii Bisericii, sub pretextul că numai ei, protestatarii, sunt credincioşi adevăraţi, corecţi şi competenţi în apărarea Ortodoxiei, declarând eretici pe toţi cei care nu gândesc ca ei.

Cuvântul Biserică înseamnă adunare, nu dezbinare, adică adunarea creştinilor ortodocşi în iubirea Preasfintei Treimi prin mărturisirea şi trăirea dreptei credinţe în comuniune frăţească în Iisus Hristos şi ascultare faţă de părinţii duhovniceşti cărora le-a fost încredinţată lucrarea de păstorire a credincioşilor pe calea mântuirii (Cf. Evrei 13, 17).

De aceea, trebuie să păstrăm totdeauna pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos!

Aşdar şi prin urmare, “fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” sau, altfel spus, “fericiţi cei ce caută pacea şi o urmează pe ea!..”.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

(Cf. http://basilica.ro/sa-pastram-pacea-si-unitatea-bisericii/ – 07.09.2016/15.09.2016).

 

https://steliangombos.wordpress.com/

Text asumat, redactat şi subscris de Dr. Stelian Gomboş

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Spre aducere aminte: Preasfinţitul Părinte Episcop Dr. Ioan Mihălţan (1926 – 2008)… Frânturi de gânduri şi sentimente, acum, la împlinirea a nouăzeci de ani de la naşterea sa cea pământească şi opt ani de la naşterea lui cerească şi veşnică…

Spre aducere aminte: Preasfinţitul Părinte Episcop Dr. Ioan Mihălţan (1926 – 2008)

 

Frânturi de gânduri şi sentimente, acum, la împlinirea a nouăzeci de ani de la naşterea sa cea pământească şi opt ani de la naşterea lui cerească şi veşnică…

 

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Iată că anul acesta, la data de 17 martie anul 2016, s-au împlinit opt ani de când ne facem părtaşi la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi apologet al dreptei credinţe creştine – Episcopul Ioan Mihălţan al Oradiei, Bihorului şi Sălajului,  după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, vreme de mai mulţi ani, iar la 26 septembrie 2016 se împlinesc nouăzeci de ani de la naşterea sa cea pământească şi vremelnică!…

De aceea, pentru noi, din acest moment vom comemora totdeauna, acest eveniment închinat blândului logofăt spiritual al Oradiei sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI – care a păstorit aceste meleaguri „de la brazda de NV a ţării” între anii 1990 – 1992, ca arhiereu vicar şi între anii 1992 – 2007, ca episcop eparhiot!…

Drept urmare, în iureşul zilei şi în vârtejul timpului mi-am adus aminte, pentru câteva momente, de Preasfinţitul Părintele nostru Episcop Ioan a cărui plecare o regretăm foarte mult şi astăzi!…

De ce acest lucru, pentru că îi regretăm calităţile sale, personalitatea sa remarcabilă, abilităţile sale foarte competente în disciplina teologică şi în cea pastoral – misionară, pe care ni le-a cultivat şi nouă în orice prilej cu atâta dăruire şi abnegaţie!…

El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul teologului şi a omului de cultură cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, transmisă nouă cu foarte multă acuitate şi exactitate!…

Cu vaste şi avizate cunoştinţe în cele mai diverse discipline culturale, istorice şi teologice, Părintele Episcop Ioan inspira tuturor foarte multă seriozitate, sinceritate, mult discernământ şi foarte multă blândeţe, nobleţe şi cuminţenie sufletească!… Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat şi probabil, şi invidiat!…

El, Arhipăstorul, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti!…

De aceea, a fost mult iubit de tinerii elevi-seminarişti, studenţi-teologi, preoţi şi călugări, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat!…

Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor personalităţi culturale, profesori şi ierarhi, îndrumător a multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme academice de specialitate din ţară, am observat cum, la înmormântarea sa l-au plâns şi regretat cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!…

A fost o prohodire a unui distins ierarh şi slujitor al Bisericii la care am participat, şi care m-a impresionat profund datorită atmosferei de reculegere, decenţei şi sobrietăţii în care s-a desfăşurat, şi la care au participat mulţi ierarhi ai bisericii noastre, foşti studenţi ai prea sfinţiei sale, precum şi foarte mulţi preoţi şi călugări!…

Cuprins fiind de emoţie, respect şi recunoştinţă m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Preasfinţia sa, acum, la împlinirea a cinci ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească, având aici, optzeci şi doi de ani de viaţă pământească, trăiţi în spiritul bunei noastre înţelepciuni şi cuminţenii tradiţionale şi autentice a poporului nostru românesc!…

Constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de, relativ, puţină vreme adică de, doar optsprezece ani, de când a fost slujitorul şi arhipăstorul nostru duhovnicesc, a preoţilor şi a credincioşilor care vieţuiesc în cuprinsul celor două judeţe – Bihor şi Sălaj – ce au aparţinut acestei eparhii!…

În viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea Preasfinţiei Sale s-a conturat şi s-a identificat prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – şi anume, în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa, prin dispoziţia pe care o avea spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cere;  prin cultura teologică şi nu numai cu care sunteţi înzestraţi datorită muncii şi tenacităţii Preasfinţiei sale – deoarece a fost un autodidact înnăscut şi foarte consecvent cu el însuşi de-a lungul întregii sale vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin  spiritul de disciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte concis, coerent dar şi consistent în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!…

De asemenea, mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun care îţi inspiră foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre româneşti şi ortodoxe!…

Cugetând la activitatea şi la personalitatea Preasfinţiei Sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care prea sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!…

M-aş bucura să ştiu, că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi însemnat (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri, dar încerc totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte!…

Aşadar, sunt încredinţat, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu, să-l ierte, să-l odihnească şi să-i răsplătească pentru faptul că i-a făcut pe ei ori pe copiii lor oameni cu şcoală teologică înaltă, încheiată, şi pe care, apoi i-a hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-a instalat în parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun şi Arhiereul cel Veşnic; apoi a târnosit şi binecuvântat  atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri – marcate de prezenţa şi activitatea Preasfinţiei Sale atât de prodigioasă, care s-a desfăşurat pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, avându-l permanent în cinstirea şi preţuirea mea!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

 

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Pro memoria: Spre pururea aducere aminte – Săvârşirea din această viaţă a Preacuvioaului Părinte Arhimandrit şi Stareţ Mihail Goia de la Mănăstirea “Sfântul Ilie” Topliţa – Harghita (1927 – 2016)…

Pro memoria: Spre pururea aducere aminte – Săvârşirea din această viaţă a Preacuvioaului Părinte Arhimandrit şi Stareţ Mihail Goia de la Mănăstirea “Sfântul Ilie” Topliţa – Harghita (1927 – 2016)…

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?…

În adevărata, vrednica, veşnica şi autentica viaţă!…

Aşa s-a intâmplat şi acum, în ziua de miercuri 31 august anul 2016, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Mihail Goia – Stareţul Emerit şi Onorific al Mănăstirii “Sfântul Ilie” din oraşul Topliţa, judeţul Harghita, la venerabila vârstă de 89 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al sfintelor slujbe, al cărţilor teologice, pastoral-spirituale şi duhovniceşti!…

Părintele Arhimandrit Mihail Goia, născut Miron, la 23 noiembrie 1927 în oraşul Topliţa, judeţul Harghita, deşi singur la părinţi a plecat la Mânăstirea Neamţ în 26 octombrie 1940 şi a fost tuns în monahism în anul 1948 la Mănăstirea Pângăraţi, din judeţul Neamţ.

Dimpreună cu Stareţul Varahiil s-a așezat la Mânăstirea Nicula, din judeţul Cluj, în luna decembrie anul 1948, cu două săptămâni înainte de Crăciun. Diacon şi preot a fost hirotonit la 20 iunie 1948 la Iaşi şi respectiv 1 decembrie 1949 la Cluj Napoca.

Datorită sănătăţii precare a mamei sale încearcă să plece la Mânăstirea Topliţa, din judeţul Harghita, în repetate rânduri însă nu reuşeşte.

După ce a fost stareţ provizoriu la Mănăstirea Râpa‑Râmeţ în anul 1952, va deveni întâi stătător la Mănăstirea Nicula la 23 mai 1955 şi va păstra această funcţie până în august 1957 când va pleca la Mânăstirea „Sfântul Ilie” – Topliţa, unde a devenit arhimandrit și stareţ, până în anul 1995.

A fost scos afară din mănăstire cu Decretul 410 din 1959 și a fost trimis la Catedrala Episcopală a Reîntregirii din municipiul Alba Iulia, cu statut provizoriu, unde a stat 10 ani.

Arhimandritul Mihail Goia este socotit unul dintre cei mai însemnaţi stareţi ai monahismului ortodox transilvan.

S-a mutat la Domnul la venetrabila varstă de 89 de ani, în ziua de 31 august 2016 la Mânăstirea Toplița, judeţul Harghita.

Slujba de înmormântare a avut loc în ziua de sâmbătă, 3 septembrie 2016, și a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Ignatie Trif Mureșanul – Episcop vicar al Spaniei și Portugaliei.

În altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Mihail Goia a fost foarte mult apreciat atât datorită sincerităţii lui cât şi prin cultura sa duhovnicească, prin trăirea dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Mihail Goia.

Altfel spus, Părintele Arhimandrit Mihail Goia a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi credincioşi, fii duhovniceşti şi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre ei, dintre care foarte mulţi studenţi teologi, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit.

Un preot veritabil, sacerdot autentic şi mărturisitor distins al cultului ortodox şi un om şi propovăduitor al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

În dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a prohodirii, săvârşită în incinta bisericii celei noi – ctitoria sfinţiei sale, a vrednicului lăcaş monastic al Mănăstirii harghitene “Sfântul Ilie” – Topliţa, de la poalelele Munţilor Călimani, din ziua de sâmbătă – 03 septembrie 2016, a participat foarte multă lume, care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor Duhovnicesc – Mihail Arhimandritul!…

Cu alte cuvinte, au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit fiind prohodit de un numeros sobor de preoţi slujitori, părinţi stareţi, mulţi ucenici şi mulţime însemnată de credincioşi, în frunte cu Preasfinţitul Părinte Episcop Vicar Ignatie Trif Mureşanul – fiu al locurilor, originar din Bilborul Românesc şi, totodată, fiu duhovnicesc al Mănăstirii Sfântului Ilie, ctitorită de către vrednicul Patriarh topliţan Ilie Miron Cristea – Primul Întâistătător şi Arhipăstor Spiritual al Bisericii Ortodoxe Române – care a şi omagiat personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului, care au evocat personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă de multă înţelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele momente ale vieţii care i-a fost presărată cu multe ispite, piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe care le-au avut cu părintele au constituit momente de mare înălţare duhovnicească şi mângăiere sufletească, datorită sfaturilor bune, foarte competente şi pertinente, pe care le-a dat!…

Aşadar, din acest cuvânt – necrolog sau panegiric a reieşit demnitatea pe care a avut-o părintele indiferent  de vitregiile şi de situaţiile cu care s-a confruntat fiindu-le, în acest sens preoţilor, călugărilor şi dascălilor mai tineri un adevărat exemplu de caracter şi onestitate şi, nu în ultimul rând, de probitate morală!…

Cuvintele noastre însă, sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Mihail Goia, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Se cuvine aşadar, acum, la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Mihail Goia de la Mănăstirea “Sfântul Ilie” din oraşul harghitean şi românesc Topliţa, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

Dumnezeu să-l ierte, să-l aşeze cu drepţii şi să-l numere cu aleşii Săi! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea, din neam în neam! Amin!…

 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită consideraţie,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu