La ceas aniversar: Revista mitropolitană “Apostolia” din Paris – Franţa, ajunsă la bogatul demers, rotundul şi frumosul număr 100 al aşezării ei în rostul firesc a multora dintre noi, cititorii ei, fideli, loiali şi credincioşi…

 

Ţin să mărturisesc faptul că întotdeauna, când am prilejul să citesc ori să răsfoiesc o revistă culturală, bisericească sau duhovnicească mă bucur nespus de mult, deoarece constat că este mult folositoare multora dintre oamenii de cultură, preoţii şi credincioşii noştri, care sunt cititorii ei!…

Acum, la ceas aniversar, cu prilejul ajungerii acestei prestigioase reviste la numărul 100, a acestei renumite şi prolifice publicaţii bisericeşti, teologice, spirituale şi culturale, multfolositoare, ziditoare de suflet şi conştiinţă autentică, constat şi observ cu multă bucurie şi deosebită mulţumire sufletească că rolul şi rostul Revistei mitropolitane şi eparhiale „Apostolia” a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Centrale şi Meridionale, cu sediul în capitala Franţei, este (şi) acum, acela de a-şi continua, pe mai departe, misiunea ei curat apologetică, profund mărturisitoare şi autentic propovăduitoare.

Sunt convins că, în pofida tuturor greutăţilor, a piedicilor şi a ispitelor acestor vremuri, truditorii acestei reviste nu se vor opri aici ci vor continua să-şi dezvolte activitatea lor pe toate planurile, pe acest tărâm publicistic şi mediatic, inclusiv prin dezvoltarea site-ului propriu, a unei platforme web misionare precum şi a Editurii Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Centrale şi Meridionale din Paris, de pildă, şi prin publicarea a cât mai multe cărţi, de folos spiritual şi duhovnicesc pentru cititorii ei şi nu numai!…

Întotdeauna, cu fiecare număr, mesajul acestei reviste se înscrie cu prisosinţă în procesul transfigurărilor şi transformărilor duhovniceşti, atât de necesare omului contemporan, în goana şi în agonia lui prin lume.

Nu vă pot ascunde nestăvilita mea bucurie pentru această bogată, generoasă, fructuoasă şi îmbelşugată colecţie de 100 de numere ale revistei „Apostolia”,care mi-a descoperit frumuseţea unui discurs teologic şi spiritual viu, simplu, dinamic, abordabil şi accesibil, ce ne cheamă şi ne provoacă la o atitudine responsabilă în faţa propriei credinţe, îndrumaţi şi călăuziţi fiind de o atitudine echilibrată, plină de discernământ şi dreaptă socoteală. Marele istoric şi savant Nicolae Iorga spunea, afirma undeva că omul rămâne în viitor doar cu ceea ce a putut da sau oferi altora.

Gândindu-mă la acest aforism, am senzaţia şi impresia că atât Dinamicii Părinţi Ierarhi şi Harnici Arhierei ai Vredinicei Mitropolii Ortodoxe Româneşti din Diaspora, cât şi Părinţii Consilier, Redactori şi Editori sau Editorialişti, de astăzi şi dintotdeauna, ai acestei redutabile publicaţii au fost, întotdeauna şi în mod permanent conştienţi, fiecare în parte, de această vocaţie a omului, de “dăruitor” pentru cei din jurul său şi din neamul său, cel strămoşesc, creştinesc şi românesc.

Astăzi, din păcate, modelul şi exemplul lor este tot mai greu de cuprins şi de asumat ori de însuşit în arealul personalităţii noastre, mult pretenţioase şi simandicoase. Că nu este totul pierdut ne-o dovedeşte acest buchet, de acum înmiit, al numerelor acestei prestigioase reviste pe care sfinţiile şi domniile lor ni le dăruiesc tuturor, spre luare aminte, lucrare şi împlinire.

Doresc să apreciez în mod deosebit seriozitatea, competenţa, realismul, discernământul, hărnicia şi dărnicia membrilor care fac parte din acest veritabil colectiv redacţional, de astăzi, fără a-i uita nici pe cei din trecute vremuri, şi să-i felicit pentru tot efortul depus în desfăşurarea activităţii lor, cu timp şi fără timp, rugându-mă ca Bunul Dumnezeu să le facă parte, în continuare, de mult succes, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, iar revistei mitropolitane şi eparhiale, de cultură şi spiritualitate, „Apostolia” care a ajuns acum la această cifră rotundă şi binecuvântată, în acţiunea şi activitatea ei de rostuire a minţii şi a sufletelor multora dintre noi, cititorii ei fideli şi credincioşi, îi doresc să aibă parte de viaţă cât mai lungă, cu mult folos sufletesc şi cu mulţi cititori, să se bucure de realizările şi împlinirile de până acum, să le cultive şi să le înmulţească şi să le sporească, pe mai departe, îndeosebi pe cele de ordin duhovnicesc, apologetic – misionar şi cultural – cărturăresc!…

 

Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze şi să vă poarte, tuturor, pururea, de grijă şi vă ajute, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!…

 

Un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”

 

Bucureşti –  2016

 

Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie,

 Dr. Stelian Gomboş –

Consilier  la Secretariatul de Stat pentru Culte

din cadrul Guvernului României

 

 

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Pro memoria: Spre pururea aducere aminte – Săvârşirea din această viaţă a Preacuvioaului Părinte Arhimandrit şi Stareţ Irineu Iuraşcu de la Mănăstirea Delta Neajlovului – Giurgiu (1941 – 2016)…

Pro memoria: Spre pururea aducere aminte – Săvârşirea din această viaţă a Preacuvioaului Părinte Arhimandrit şi Stareţ Irineu Iuraşcu de la Mănăstirea Delta Neajlovului – Giurgiu (1941 – 2016)…

 

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?…

În adevărata, vrednica, veşnica şi autentica viaţă!…

Aşa s-a intâmplat şi acum, la 19 august anul 2016, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice, după o grea şi încercată perioadă de suferinţă trupească, a Părintelui Arhimandrit Irineu Iuraşcu – Stareţul Mănăstirii Delta Neajlovului, judeţul Giurgiu, la venerabila vârstă de 75 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al sfintelor slujbe, al cărţilor teologice, pastoral-spirituale şi duhovniceşti!…

Părintele Arhimandrit Irineu Iuraşcu s-a născut la 4 ianuarie 1941 în satul Dăgâţa, judeţul Iaşi.

Născut într-o familie de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Ioan și a fost fiind primul dintre cei patru fraţi.

Cursurile şcolii primare şi gimnaziale le urmează în satul natal, după care absolvă Liceul Teoretic din oraşul Roman, judeţul Neamţ.

După terminarea studiilor liceale, urmează Şcoala Tehnică de Medicină Generală din municipiul Roman, judeţul Neamţ, după care funcţionează, vreme de câţiva ani, ca asistent medical – medicină generală.

În anul 1968 obţine titlul de licenţiat în teologie la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu.

Un an mai târziu este hirotonit diacon şi apoi preot pe seama capelei Seminarului Teologic Ortodox din municipiul Cluj Napoca, unde este numit şi preot spiritual.

La Praznicul Schimbării la Faţă, 6 august 1973, este călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti, sub numele de Irineu.

Fiind remarcat de către Patriarhul de pie memorie Iustin Moisescu, în anul 1978 este numit stareţ la Mănăstirea Căldăruşani din apropierea Bucureştiului.

Este hirotesit protosinghel şi apoi arhimandrit.

Fiind prigonit de autorităţile comuniste, este nevoit să părăsească ţara.

După anul 1990, reîntors în ţară, primeşte ascultarea de preot slujitor la Mănăstirea Plumbuita.

În anul 1992, cu binecuvântarea Vredincului de pomenire, cinstire şi evocare, Patriarhului Teoctist Arăpaşu, este transferat la Mănăstirea Comana, din judeţul Giurgiu, unde îndeplineşte ascultarea de stareţ.

Din anul 2003, la cererea Preacuvioşiei Sale se retrage în apropierea Deltei Neajlovului, unde ctitoreşte o împunătoare mănăstire.

A trecut la cele veșnice, după o îndelungată suferinţă, în chilia sa din sfânta mănăstire, în stare de rugăciune, fiind înconjurat de obştea mănăstirii şi ucenici.

Apreciat fiind în mod deosebit, între mulţi alţii, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, dar şi de chiriarhul său – în persoana PS Părinte Dr. Ambrozie – Episcopul Misionar al Giurgiului, şi de către ceilalţi părinţi stareţi şi duhovnici ai eparhiei din inima Ţinutului Vlaşcăi, Părintele Arhimandrit Irineu Iuraşcu a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce şi o purtare demnă şi convingătoare, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti.

Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat – aşa l-au cunoscut şi aşa îl vor purta permanent în inimă pe Părintele Irineu toţi cei care au trecut pragul mănăstirii giurgiuvene Delta Neajlovului. Fie din paginile revistelor “Lumea Credinţei”, “Lumea Monahilor”, “Lumina”, “Revista Ortodoxă” ori a altor reviste bisericeşti, fie din altele, fie direct din înălţimea, catehetică şi omiletică, propovăduitoare şi mărturisitoare a amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare.

Prin sinceritatea, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Irineu Iuraşcu.

Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Irineu Iuraşcu a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate.

Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit.

Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

În dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a prohodirii, săvârşită în incinta bisericii celei noi – ctitoria sfinţiei sale, a vrednicului lăcaş monastic al Deltei giurgiuvene a Neajlovului, din ziua de duminică – 21 august 2016, a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe părintele lor duhovnicesc Irineu Arhimandritul!…

Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit fiind prohodit de un numeros sobor de preoţi slujitori, părinţi stareţi, mulţi ucenici şi mulţime însemnată de credincioşi, în frunte cu Arhipăstorul Episcopiei Giurgiului – Preasfinţitul Părinte Dr. Ambrozie Meleacă – care a şi omagiat personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului, care au evocat personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă de multă înţelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele momente ale vieţii care i-a fost presărată cu multe ispite, piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe care le-au avut cu părintele au constituit momente de mare înălţare duhovnicească şi mângăiere sufletească, datorită sfaturilor bune, foarte competente şi pertinente, pe care le-a dat!…

Cu alte cuvinte, aşadar, din acest cuvânt – necrolog sau panegiric a reieşit demnitatea pe care a avut-o părintele indiferent  de vitregiile şi de situaţiile cu care s-a confruntat fiindu-le, în acest sens preoţilor, călugărilor şi dascălilor mai tineri un adevărat exemplu de caracter şi onestitate şi, nu în ultimul rând, de probitate morală!…

Cuvintele noastre însă, sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Irineu Iuraşcu, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Se cuvine aşadar, acum, la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Irineu Iuraşcu de la Mănăstirea giurgiuveană Delta Neajlovului, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

 

Dumnezeu să-l ierte, să-l aşeze cu drepţii şi să-l numere cu aleşii Săi!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea, din neam în neam! Amin!…

 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită consideraţie,

Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Nichifor Crainic – Teologul misionar printre intelectuali, Apologetul ori Propovăduitorul Culturii autentice printre Teologi şi Mărturisitorul Duhului Evanghelic şi a Spiritualităţii adevărate printre diferitele vremuri, locuri şi personalităţi…

Nichifor Crainic – Teologul misionar printre intelectuali, Apologetul ori Propovăduitorul Culturii autentice printre Teologi şi Mărturisitorul Duhului Evanghelic şi a Spiritualităţii adevărate printre diferitele vremuri, locuri şi  personalităţi…

 

Personalităţi ca romancierul, esteticianul şi istoricul literar Mihail Diaconescu, sociologii Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, istoricii literari Ion Rotaru şi Ion Dodu Bălan, istoricul literar şi teologul Dan Zanfirescu, care i-a reeditat şi comentat versurile, numeroşi alţi teologi şi scriitori dau astăzi mărturie, în variate moduri, în lucrări fundamentale, despre rolul binefăcător, catalizator de mari energii duhovniceşti pe care opera lui Nichifor Crainic îl are. Despre gândirea teologului Nichifor Crainic, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scria: „Teologia lui Nichifor Crainic este de o intensitate şi de-o bogăţie în preocupări ne mai ajunse până la el“. Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român în epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt al specialiştilor, prezentându-o într-o formă impunătoare atenţiei lumii intelectuale. În centrul gândirii lui Nichifor Crainic stă Iisus Hristos. Sensul vieţii pe care îl caută cugetătorul se descoperă în Iisus Hristos. Mântuitorul este Alfa şi Omega tuturor lucrurilor create.

Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cât de complex, pe atât de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămân fundamental “ţărani”, “oameni ai pământului”, respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gândire şi în faptă, nu lipsiţi de mândria de a fi depăşit pe cont propriu anonimatul istoric al speţei, oarecum “neşlefuiţi” comportamental, de o vitalitate uneori exacerbată, sur­prinzători atât în patimi cât şi în virtuţi. În această bună primitivitate se întâmplă să zacă mari resurse creatoare, apte de a se desăvârşi prin instrucţie şi de a trece în opere culturale de o firească originalitate, în care tradiţia se primeneşte fără extravaganţă, în chip realist şi organic. Un Ion Creangă, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au încarnat în măsura cea mai înaltă acest “model” intelectual şi creator în cultura românească. Nichifor Crainic a fost, fără îndoială, un ins paradoxal şi pe seama lui se colportează destule poveşti picante, mai mult sau mai puţin adevărate – în speţă, eflorescenţe ale bârfei balcanice, de care la noi nu scapă decât sfinţii. Or, hotărât lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfânt… Omul avea conştiinţa nedesăvârşirilor sale (cîţi o mai au astăzi?) şi, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoţească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar un Dumitru Stăniloae era îndreptăţit să scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): “Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelec­tuale… Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”.

Prăbuşirea regimului comunist (petrecută chiar în ziua cînd se împlineau o sută de ani de la naşterea lui Crainic!) a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În anul 1990, la Editura Roza Vînturilor, a apărut ediţia de poezii (în două volume) “îngrijită” de Nedic Lemnaru, incluzînd (deşi mult deformate) şi versurile “create mental” în temniţa Aiudului, care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România. În  anul 1991 i s-a publicat şi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editorială “Gândirea”, de către acelaşi Nedic Lemnaru. Această primă parte dă seama de răstimpul dintre anii 1889 şi 1944, fiind redactată iniţial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua (încheiată spre sfîrşitul anilor ’60), îngrijită şi prefaţată de Alexandru Condeescu şi apărută (1996) la Editura Muzeului Literaturii Române (“Orfeu”), acoperă perioada anilor 1944 -1962 (textul propriu-zis – Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare – este urmat de Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securităţii în anul 1993). Dincolo de accesele de megalomanie şi de unele jenante “piruete” ideologice (semne ale unei senectuţi chinuite), Crainic se înscrie, prin arta evocării, în galeria celor mai străluciţi autori de proză memorialistică din literatura română a secolului XX (Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Marin Preda etc.). În anii din urmă, i s-au editat ori reeditat numeroase volume: Cursul de teologie mistică (în anul 1993, sub titlul editorial Sfinţenia – împlinirea umanului), Nostalgia paradisului (1994), Puncte cardinale în haos (1996 şi 1998), Ortodoxie şi etnocraţie (1997), }ara de peste veac. Poezii antume: anii 1916-1944 (1997), Dostoievski şi creştinismul rus (1998), Spiritualitatea poeziei româneşti (1998). Se lasă aşteptat în continuare, dintre lucrările mai importante, Cursul de mistică germană.

Aşadar, cu alte cuvinte, primul deceniu de după anul 1989 a adus cu sine pe lângă o serie de evocări în presă şi câteva importante editări şi reeditări, între care s-au evidenţiat: apariţia celor două volume de memorii: Zile albe, zile negre, în anul 1991, şi Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare, în anul 1996, editarea cursului de mistică la Iaşi, în anul 1993, sub titlul: Sfinţenia împlinirea umanului şi a cursului despre Dostoievski şi creştinismul rus la Cluj, în anul 1998, publicarea eseului inedit despre Spiritualitatea poeziei româneşti, în anul 1998, alături de reeditarea Nostalgiei paradisului, în anul 1994 sau a volumelor de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie, în anul 1997, şi Puncte cardinale în haos, în anul 1998, precum şi, tot în anul 1997, a poeziilor antume din anii 1916-1944. Pentru o evaluare atentă lipseşte însă o ediţie integrală a întregii publicistici a teologului-scriitor risipită în paginile ziarelor şi revistelor de cultură interbelice. Câteva revelaţii – scrisori, fotografii, poezii, studii şi „memoriul” de apărare la actul de acuzare din luna decembrie anul 1947 – au adus manuscrisele eliberate în anul 1993 din arestul fostei Securităţi de către Serviciul Român de Informaţii şi care au stat la baza masivului şi indispensabilului număr 100 al revistei Manuscriptum publicat în anul 1995 de Muzeul Literaturii Române, după cum am mai spus şi în rândurile anterioare. Toate acestea ne permit astăzi o restituire mai aproape de adevăr a parcursului biografic şi intelectual al acestei personalităţi de anvergură a României interbelice. Implicat în vii dispute şi polemici, Nichifor Crainic a cunoscut între cele două războaie gloria şi notorietatea scenei politice şi culturale; pentru ca, după luna august anul 1944, să cunoască exilul intern şi represiunea prelungită a unor mult prea lungi ani de închisoare, prelungiţi într-o ostracizare definitivă din circuitul publicistic şi cultural. Iar atunci când s-a scris despre el şi „gândirism” în România comunistă (D. Micu, 1975, sau Z. Ornea, 1980, dar şi anul 1996), s-a făcut într-un ton de contestare şi vehemenţă demascatoare („reacţionar”, „antiprogresist”, „mistic”, „fascist”, „retrograd”), departe de rigorile obiectivităţii. Aşa se face că „demascările”, ignorările şi uitările nemeritate au continuat şi după luna decembrie anul 1989, şi ele persistă şi astăzi.

Nichifor Crainic a văzut lumina zilei pe 12/24 decembrie anul 1889 în localitatea Bulbucata, judeţul Vlaşca (azi judeţul Giurgiu). Fiu al ţăranilor săraci Nedelea şi Stana Dobre, copilul Ion Dobre, fiindcă acesta era numele adevărat al viitorului poet şi teolog, a urmat, cu întreruperi din cauza dificultăţilor materiale, şcoala primară din satul natal. După care între anii 1904-1912 a fost elev bursier la Seminarul Central din Bucureşti. Aici a avut parte, pe lângă mult ritualism, şi de o bună instrucţie intelectuală cu profesori ca Iuliu Scriban. Coleg de clasă şi şef de promoţie l-a avut pe Dumitru Cornilescu (1891-1975), viitorul traducător al Bibliei britanice protestante convertit la protestantism. Se pasionează de literatura şi publicistica naţională ale lui Nicolae Iorga, sub auspiciile căreia îşi face, în anul 1907, debutul literar ca elev într-o revistă din Iaşi, publicând în anii următori ca seminarist sub diverse pseudonime (I.D. Nichifor, D.I. Crainic) şi în reviste de prestigiu ca Ramuri din Craiova, Luceafărul din Sibiu, Viaţa Românească din Iaşi, dar şi Semănătorul şi Neamul Românesc scoase de Nicolae Iorga. Continuă să publice şi în anii 1912-1916 când, fiind în acelaşi timp cântăreţ la biserica Zlătari, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Este remarcat de tânărul profesor de dogmatică Ioan Mihălcescu, care-l îndrumă spre apologetică, dar absenţa spiritualităţii face ca studiile teologice să îi apară abstracte, excesiv de raţionaliste şi istoriste. La rândul său, mediul universitar bucureştean dominat de pozitivism ştiinţific (Petre P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Constantin Rădulescu-Motru) i se pare tern şi mediocru, cu excepţia profetismului lui Nicolae Iorga.

Anul 1916 este un an al împlinirilor, dar şi al catastrofelor personale şi naţionale. Devine licenţiat în teologie şi publică primul volum de poezie, Zâmbete în lacrimi. Dornic să ocupe parohia Zlătari din capitală, se căsătoreşte rapid. Mitropolitul Conon refuză să-l numească, în ciuda insistenţelor şi presiunilor. Urmează la scurt timp divorţul de prima soţie şi intrarea României în Primul Război Mondial, înfrângerea României şi moartea tatălui. Este mobilizat sergent la spitalul din Iaşi, colaborând asiduu cu articole şi poezii la Neamul Românesc al lui Nicolae Iorga. Reîntors la Bucureşti, devine redactor la Dacia, condusă de Alexandru Vlahuţă şi, ulterior, la Luceafărul, mutat de Octavian Goga de la Sibiu la Bucureşti. În anul 1919 publică volumul Icoanele vremii, în care adună articole şi poezii din anii de război, iar în anul 1920 îi apare un nou volum de poezii, Darurile pământului. Sunt ani de criză, în care suferă atât de pe urma eşecului căsătoriei, cât şi a dezorientării unei generaţii rămase fără ideal odată cu realizarea unităţii naţionale.

Între anii 1920-1921 se află la Viena împreună cu prietenul său, viitorul critic de artă şi istoric Alexandru Busuioceanu (1896-1961), dar şi cu Lucian Blaga (1895-1961), cu care va lega o lungă amiciţie şi colaborare literară. Tot aici o cunoaşte pe cea de-a doua soţie, Aglae, studentă la medicină, cu care se şi căsătoreşte. La Viena descoperă mistica, atât în varianta ei orientală (prin orientalistul Paul Deussen) şi occidentală a lui A. Silesius şi M. Eckhart prin filiera poeziei germane a lui R.M. Rilke (1875-1926), dar şi pe cea ortodoxă bizantină prin intermediul poetului dadaist Hugo Ball (1886-1927), convertit la catolicism şi autor al unei importante cărţi despre „creştinismul bizantin”. În faţa excesului de istorism şi scolasticism al teologiei academice, are revelaţia misticii ca experienţă vie care-l face pe om „contemporanul lui Dumnezeu”, iar nu prizonierul trecutului sau schemelor gândirii proprii. Tot la Viena descoperă prin intermediul şvabului din Caransebeş Rénè Fülöp Müller (1891-1963), traducător din Dostoievski, opera marelui scriitor rus. În luna mai anul 1921 i se naşte aici şi unica fiică, Furtuna Ioana. În aceeaşi lună la Cluj Napoca un grup de tineri scriitori: Lucian Blaga, Alexandru Maniu, Gib Mihăescu, în frunte cu Cezar Petrescu înfiinţau revista literară, artistică şi socială Gândirea cu un program anti-avangardist şi neotradiţionalist românesc. Nichifor Crainic devine prin Lucian Blaga colaborator constant al revistei cu poezii şi ulterior cu eseuri programatice – „Iisus în ţara mea” (1923), „Parsifal” (1924) sau „Între Apollo şi Iisus” – impunându-se în câţiva ani drept teoreticianul acestui curent literar şi de opinie din cultura română interbelică cunoscut sub numele de „gândirism”. În această revistă, a cărei redacţie s-a mutat la sfârşitul lunii decembrie anul 1922 la Bucureşti, s-au afirmat scriitorii: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Mihai Călinescu, dar şi criticii literari: Tudor Vianu, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă şi mulţi alţii.

Întors în ţară, Nichifor Crainic, care în anul 1921 a publicat volumul de însemnări de călătorie din Transilvania şi Basarabia intitulat Privelişti fugare, devine între anii 1922-1930 consilier cultural al Fundaţiei Culturale Principele Carol, susţinătoare a Editurii Cultura Naţională, unde a îngrijit colecţia „Cartea vremii” (28 de titluri de opere ale scriitorilor români şi străini). Publică în colaborare şi o serie de manuale şcolare. În toţi aceşti ani desfăşoară o intensă activitate publicistică la revistele literare ale vremii. În anul 1924 reorganizează cu Pamfil Şeicaru şi Victor Ioan Popa Neamul Românesc al lui Nicolae Iorga, plecat la Sorbona, şi participă împreună cu Pamfil Şeicaru la înfiinţarea noului ziar de orientare tradiţionalist-conservatoare Cuvântul, fiind timp de un an şi jumătate redactorul paginii „Duminica”. În anul 1926 Nichifor Crainic îl va aduce în locul său ca titular al acestei rubrici de la Cuvântul pe ziaristul şi profesorul de logică şi metafizică Nae Ionescu (1890-1940). În anul 1925 publică volumul Cântecele patriei, în care strânge poezii publicate în presa anilor 1916-1918. Anul 1926 este un an decisiv pentru scriitorul teolog. Nichifor Crainic îşi legalizează acum acest pseudonim literar şi preia conducerea efectivă a Gândirii, abandonată de Cezar Petrescu, plecat la Paris, asigurând material apariţia ei aproape neîntreruptă în 10 numere pe an din luna ianuarie anul 1926 şi până în luna august anul 1944. (În acelaşi an Nae Ionescu preia conducerea ziarului Cuvântul, revista Gândirea şi ziarul Cuvântul reprezentând principalele tribune de manifestare literară şi politică ale tradiţionalismului românesc interbelic.) Tot acum intră şi în politică, devenind pentru patru luni secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor sub ministrul Vasile Goldiş. La 21 decembrie anul 1925, când prinţul Carol II renunţă la tron de dragul metresei sale, Magda Lupescu, Nichifor Crainic scrie pe 4 ianuarie anul 1926 răsunătorul articol „Sacrificiul enigmatic” şi-i dedică prinţului demisionar un număr special al Gândirii, afişându-şi deschis „carlismul”. Tot în anul 1926 Nichifor Crainic devine profesor universitar la noua Facultate de Teologie din Chişinău creată la iniţiativa ministrului culturii, filozoful Ion Petrovici (1882-1972). Timp de şase ani va face naveta Bucureşti – Chişinău, unde a ocupat catedra de Literatură religioasă modernă. Cursul faimos despre „Dostoievski şi creştinismul rus” reprezenta introducerea literară la cursul de Elemente de mistică ortodoxă, sub haina literaturii Nichifor Crainic impunând primul curs de mistică ortodoxă de la facultăţile de teologie ortodoxă – o prioritate românească în şcolile superioare de teologie din spaţiul panortodox. În acelaşi timp, Nichifor Crainic, devenit directorul Gândirii, precizează termenii opţiunii culturale, literare şi politice tradiţionaliste proprii „gândirismului” în eseuri programatice, cum au fost: „A doua neatârnare”, din anul 1926, sau „Sensul tradiţiei”, din anul 1929. În contra imitaţiei culturii occidentale şi modernismului susţinut de Eugen Lovinescu (în faimoasa sa Istorie a civilizaţiei române moderne, 1924-1925), Nichifor Crainic pledează pentru creaţie modernă inspirată din valurile autohtonismului şi tradiţionalismului românesc. Spre deosebire însă de tradiţionalismul liber sub semnul precreştinului „Dionysos” susţinut de Lucian Blaga, Crainic va milita pentru un tradiţionalism ortodox inspirat din teologia mistică şi a frumosului a lui „Dionisie Areopagitul”. Gândirea a stat astfel sub semnul acestei bipolarităţi în ce priveşte înţelegerea creştină teologic-ortodoxă şi necreştină a sensului tradiţiei promovate de cei doi prieteni, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga, care a devenit conflict abia în anul 1942. Peste viziunea „pământului” românesc promovată de Sămănătorul, Crainic dorea ca Gândirea să boltească „cerul” spiritualităţii ortodoxe.

Situaţia României avea să se complice în plan intern prin evoluţii dramatice începând din anul 1927. Este anul în care mor regele Ferdinand (în luna iulie) şi Ionel Brătianu (în octombrie), dar şi anul înfiinţării Legiunii Arhanghelului Mihail. În haosul creat de prima regenţă în numele minorului Mihai I, gestionat până în anul 1933 de guverne ţărăniste (care au pus capăt guvernării liberale din anii 1922-1928), tineretul naţionalist marginalizat de politicieni şi aflat în căutarea unei revoluţii de dreapta se radicaliza într-un sens extremist. Între anii 1927-1928 Nichifor Crainic colaborează la ziarul Curentul condus de Pamfil Şeicaru, de care se va despărţi însă în curând pe motive de divergenţe ideologice, cum se despărţise anterior de Cuvântul lui Nae Ionescu şi de tânăra generaţie de intelectuali coagulată în jurul acestuia (Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade şi ceilalţi). În anul 1929 este ales pentru scurt timp deputat independent pe listele Partidului Naţional Ţărănesc. În anul 1930 i se decernează Premiul Naţional de Poezie şi participă la Arles, în sudul Franţei, la sărbătorirea centenarului lui Frédéric Mistral. E prezent şi la Geneva la lucrările Societăţii Naţiunilor care dezbătea, sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu, ideea Statelor Unite ale Europei, respinsă de Nichifor Crainic ca o formulă supranaţională de tip masonic (ulterior îi va opune ideea unei Europe unite a naţiunilor creştine). Alături de Nae Ionescu, Cezar Petrescu şi Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic a jucat un rol important în campania de presă care s-a soldat cu readucerea ca rege pe tronul României a lui Carol II. Anii domniei acestuia, 1930-1940, au fost ani de tot mai acută instabilitate politică, machiavelicul rege „play boy” fiind angajat – alături de camarila sa – într-un joc politic complex şi periculos care avea să-l conducă în 11 februarie anul 1938 la proclamarea dictaturii personale. În tot acest interval Carol II a slăbit sistematic partidele politice tradiţionale şi a discreditat democraţia parlamentară intrând, în acelaşi timp, într-un conflict pe viaţă şi pe moarte cu Legiunea ca urmare a refuzului liderului acesteia, Corneliu Codreanu (1899-1938), de a-i preda conducerea tineretului naţionalist ortodox înregimentat în Legiune. După anul 1931, când îi apare ultimul volum de poezii: Ţara de dincolo de veac (retipărit în 1936), Nichifor Crainic poetul face loc teologului, eseistului şi publicistului militant. Pe 1 decembrie anul 1932 este chemat profesor titular la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde va preda până în 1944, iniţial Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne, catedră sub al cărei nume a ţinut de fapt cursuri de ascetică şi mistică: între anii 1932-1933 a reluat cursul despre „Dostoievski şi creştinismul rus”, urmat în anii 1933-1934 de „Elemente de teologie mistică”, iar apoi de cele două cursuri capitale de mistică ortodoxă în anii 1935-1936 şi de mistică germană („Magistrul Eckart şi şcoala sa”) în anii 1936-1937, cursuri ce constituie esenţialul operei teologice a teologului-scriitor Nichifor Crainic.

În intervalul ianuarie 1932 – decembrie 1933 înfiinţează şi conduce ziarul independent Calendarul. Pe fundalul sumbru al crizei economice şi sociale a acestor ani Crainic îşi deplasează tot mai mult publicistica de pe religios şi estetic pe politica militantă. Este perioada apropierii de Codreanu şi de legionari, al căror mentor spiritual s-ar fi dorit (aceştia i-l vor prefera însă pe Nae Ionescu); a se vedea eseul „Tineretul şi creştinismul” din numărul Gândirii din luna martie anul 1933. Călătoreşte în Italia fascistă, unde are două întrevederi cu ducele Mussolini, convertindu-se în promotor al naţional-socialismului corporatist italian şi adept al ieşirii României din alianţele tradiţionale cu Franţa şi Anglia şi al intrării în axa Roma-Berlin. În luna octombrie anul 1933 scrie în Calendarul articolul „Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduca”, în care atacă promiscuitatea concubinajului lui Carol II cu Elena Lupescu şi camarila acestora, în urma căruia ziarul a fost suspendat 15 zile din ordinul prim-ministrului liberal I.G. Duca. Acesta din urmă dizolvă în noiembrie „Garda de Fier” legionară, fiind asasinat pe 29 decembrie de câţiva legionari pe peronul gării din Sinaia. A doua zi, Nichifor Crainic este arestat sub acuzaţia de a fi instigatorul moral al asasinatului şi este închis la Jilava cu alţi 360 de legionari. Calendarul este suprimat, Gândirea încetându-şi apariţia şi ea din luna mai anul 1933 până în luna octombrie anul 1934. Ieşit din închisoare, publică în Gândirea o „mărturisire de credinţă” în Dumnezeu şi neam, încercând totodată platforme de mediere între diferitele grupări naţionaliste: în anul 1934 fuziunea, la cererea lui Octavian Goga, între partidul acestuia şi Garda de Fier e refuzată de Codreanu; în luna iulie anul 1935 Nichifor Crainic realizează însă, tot la cererea lui Octavian Goga, fuziunea partidului acestuia şi a ligii antisemitului A.C. Cuza în Partidul Naţional Creştin, din care se retrage însă câteva luni mai târziu. În anul 1937 editează revista Sfarmă-Piatră, suprimată la scurt timp de guvern, revistă în care face critica naţionalismelor româneşti existente, inclusiv al celui legionar cu asocierea ilicită între „Hristos şi revolver”, şi cristalizarea unui program practic a „naţionalismului creator”. Iar în anul 1938 este timp de două luni codirector la Porunca vremii.

Sunt anii clarificărilor şi delimitărilor polemice privitoare la sensurile naţionalismului românesc „autentic”, în care începând din anul 1935 Nichifor Crainic apare secondat îndeaproape de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae din Sibiu, care devine un colaborator statornic al Gândirii până în anul 1944. Într-un eseu curajos din anul 1935 intitulat „Rasă şi religiune”, Nichifor Crainic critică rasismul ideologiei noii Germanii naziste şi eforturile ei ilicite de a „germaniza” creştinismul drept o „naturalizare” inacceptabilă a acestuia din urmă. Rasismul german vrea nu doar un pământ naţional, ci şi un cer naţional, pe când „pacea Europei înseamnă: pământ naţional şi cer creştin comun”. În acelaşi număr Părintele Dumitru  Stăniloae publică eseul „Ortodoxie şi naţiune”, ca două numere mai încolo Nichifor Crainic să facă apologia „Romei universale” a lui Mussolini şi să elogieze în George Coşbuc „poetul rasei noastre”. În anul 1935 Gândirea publică „Spaţiul mioritic” al lui Lucian Blaga (cum în anul 1931 a publicat Eonul dogmatic) şi începe o polemică prelungită cu Românismul lui Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), în care Nichifor Crainic, secondat fidel de Părintele Dumitru Stăniloae, opune naturalismului filozofului necesitatea spiritualităţii şi Ortodoxiei pentru un naţionalism autentic. Lui Constantin Rădulescu-Motru îi este opusă figura Dr. Nicolae Paulescu (1869-1931), „fondatorul naţionalismului creştin”. Polemica se continuă în anul 1937 cu discipolii lui Nae Ionescu de la Predania (care încearcă să-l compromită ca profesor aducând aminte faptul real că profesorul universitar Crainic nu avea nici un fel un doctorat, iar licenţa în teologie o obţinuse în anul 1916 doar printr-un examen oral) şi cu Radu Dragnea, în faţa cărora Părintele Profesor Dumitru Stăniloae subliniază dimensiunea morală constitutivă a adevăratului naţionalism, iar Nichifor Crainic dezvoltă tema „Ortodoxiei – concepţia noastră despre viaţă” prezentată într-o conferinţă din anul 1936 la Sibiu, dar glosează admirativ şi despre relaţia dintre „creştinism şi fascism” în Italia.

Aceste contribuţii sunt incluse de Nichifor Crainic, împreună cu alte eseuri militante din Gândirea, în două volume de publicistică de politică culturală extrem de populare în epocă: Puncte cardinale în haos (titlul unui eseu din anul 1931), apărut în anul 1936 şi Ortodoxie şi etnocraţie, publicat în anul 1938. (Şi aici Nichifor Crainic va fi urmat îndeaproape de Părintele Dumitru Stăniloae care, în anul 1939, îşi adună eseurile din Gândirea în volumul publicat la Sibiu sub titlul Ortodoxie şi românism.) Volumul din anul 1938 reproduce în anexă utopia politică a lui Nichifor Crainic cristalizată – după un periplu dominat de adeziuni şi deziluzii care l-au condus de la iorghism şi ţărănism, trecând prin carlism şi gardism (legionarism) – la formula „Programului Statului Etnocratic” (publicat iniţial în anul 1937 în Sfarmă-Piatră). În esenţă, acesta este o variantă ortodoxă a corporatismului fascist italian, discipolii directorului Gândirii văzând în acest program „doctrina salvării şi misiunii noastre” (Pan M. Vizirescu). Punctul de plecare al acestuia este România ca naţiune creştină, a cărei expresie socială organizată trebuie să fie un stat naţional şi confesional-ortodox. În concepţia doctrinarului politic Nichifor Crainic, locul demos-ului abstract al statelor democrate compus din mase şi clase amorfe compuse din indivizi anonimi trebuie luat de ethnos-ul concret alcătuit din profesiuni şi tradiţii culturale şi religioase. Statul acestuia e instrumentul care să asigure afirmarea de sine naţională, religioasă şi profesională a românilor organizaţi în corporaţii; el este unul „etnocratic” şi „demofil”, riguros moral şi comunitar. Menirea lui este să asigure dominaţia autohtonilor în economie, administraţie şi cultură pe baza principiului proporţional, precum şi afirmarea elitelor în cultul omului eroic, individ spiritual liber (nu liberal) dedicat comunităţii de credinţă şi neam prin moralitate, tradiţii culturale şi religie. Este un stat autoritar bazat pe afirmarea drepturilor comunităţii peste cele ale indivizilor şi chemat să reprime deschis imoralitatea, bogăţia şi viciile şi să subordoneze minorităţile majorităţii etnice dominante.

Istoria României şi a Europei întregi se precipita însă rapid spre catastrofă (în luna martie anul 1938 Germania ocupa Austria, iar în luna septembrie şi Cehoslovacia). După alegerile din luna noiembrie anul 1937, Carol II, simţind că jocul politic îi scapă de sub control, proclamă pe 11 februarie 1938 dictatura regală, desfiinţează partidele politice şi, prin intermediul lui Armand Călinescu, în cadrul unui guvern prezidat iniţial de Patriarhul Miron Cristea, declanşează lichidarea mişcării tineretului naţionalist. Nicolae Iorga îi intentează un proces lui Codreanu, care este condamnat la şase luni de închisoare. În acest timp Armand Călinescu intentează lui Codreanu un proces de trădare de ţară (acuzat că ar vrea să dea România pe mâna Germaniei), în care ca martor al apărării este citat şi Nichifor Crainic. Liderul legionarilor este condamnat la zece ani de temniţă grea şi este asasinat împreună cu liderii mişcării în noaptea de 29-30 noiembrie anul 1938. Reprimarea brutală va arunca România într-o spirală a violenţelor interne, care vor spori într-un crescendo barbar şi absurd, un al doilea moment sângeros fiind legat de represaliile de stat care au urmat asasinării de legionari a lui Armand Călinescu pe 21 septembrie anul 1939. Nemulţumit de depoziţia lui Nichifor Crainic în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, Armand Călinescu include, drept represalii, catedra acestuia pe lista posturilor universitare raţionalizate la sfârşitul anului 1938 printr-o lege specială aprobată de Prim-ministrul Patriarh Miron Cristea, care a suprimat astfel catedra de teologie ascetică şi mistică! Nichifor Crainic este trecut la catedra de dogmatică şi apologetică vacantată prin alegerea profesorului-arhiereu Irineu-Ioan Mihălcescu ca locţiitor de Episcop al Râmnicului pe 1 noiembrie 1938, iar pe 29 noiembrie anul 1939 ca Mitropolit al Moldovei (până pe 16 august anul 1947). Obligat astfel să se improvizeze în apologet, Nichifor Crainic redactează şi susţine în intervalul 16 ianuarie – 20 mai 1939 un curs inedit de teologia culturii. Publicat în anul 1940 sub titlul Nostalgia paradisului, el constituie principala sa operă teoretic-filozofică, voindu-se totodată o fundamentare a opţiunilor culturale tradiţionaliste pentru care milita în paginile Gândirii. Volumul era rezultatul reflecţiilor proprii pe marginea amplei dezbateri pe temele filozofiei culturii şi esteticii din spaţiul cultural european şi românesc în primele decenii ale secolului XX; de la Ideea unei teologii a culturii a lui Paul Tillich (1919) şi Sensul creaţiei a lui Nicolae Berdiaev (trad. germ. 1927) la Trilogia culturii a lui Lucian Blaga (1935-1937), trecând prin Esteticile lui Mihail Dragomirescu (1901) sau Tudor Vianu (1934). Scrisă sub semnul „modului teandric” (titlul introducerii), lucrarea era o analiză a relaţiilor dintre religie şi cultură (partea I) şi teologie şi estetică (partea II) încheiate cu propunerea de lectură în cheie metaforic-teologică a fenomenului culturii şi artei (partea III). Întreaga creaţie omenească este văzută drept produsul unei imense şi irepresibile nostalgii, ţâşnind dintr-o trăire fundamentală care colorează existenţial întreaga cunoaştere şi activitate a omului: sentimentul rupturii unei unităţi ideale a existenţei şi a durerii pe calea de întoarcere spre această patrie simbolizată de paradis. Paradisul este însă dublu: pământesc şi ceresc, cum dublă este şi nostalgia lui. Nostalgia sau memoria paradisului terestru e motorul civilizaţiei materiale care rămâne în cadrele existenţei actuale supuse morţii, iar nostalgia sau aspiraţia paradisului ceresc e mobilul ultim al culturii spirituale care se confrunta cu problema morţii şi a sensului general al existenţei. Comunitatea iniţială pierdută e actualizată în mod real prin credinţă în Biserică de sfinţi, iar în mod simbolic de cultură şi creaţia umană, mai ales de cea artistică. Fără a fi religie, arta poate pregăti sufletele pentru religie prin creaţiile geniilor artistice (gen Dante, Milton, Eminescu, Dostoievski), ale căror opere dobândesc un statut profetic.

În anii dictaturii regale – 1938-1940 – Nichifor Crainic revine în eseurile publicate în paginile Gândirii la temele estetice şi teologice, gen „Copilărie şi sfinţenie” sau „Rugăciunea lui Iisus” în anul 1938 sau „R.M. Rilke” în anul 1939. Alături de capitole din viitoarea Nostalgia paradisului, Crainic se înscrie şi cu poezii şi articole în sensul cultului personalităţii lui Carol II („Rugăciune pentru Rege” sau „Regele şi Biserica” în anul 1939 sau „Regele şi cultura” în anul 1940). La sfârşitul lunii decembrie anul 1939, când împlinea 50 de ani, scriitorul teolog luase hotărârea de a abandona activitatea ziaristică dedicându-se exclusiv catedrei şi vieţii literare. Lucrurile aveau să stea altfel. În luna aprilie anul 1940 Nichifor Crainic este ales , la propunerea Facultăţii de Teologie Evanghelică, „doctor honoris causa” al Universităţii din Viena, ceremonia programată pentru luna iunie fiind amânată la cererea sa pentru toamnă. Revista Gândirea se grăbeşte să consacre şi ea numărul 4, pe aprilie 1940, în întregime lui „Nichifor Crainic la 50 de ani”; în masivul număr omagial scriu evocări şi prime evaluări ale multiplelor dimensiuni ale activităţii şi scrisului acestuia nume de primă mărime ale culturii şi teologiei româneşti interbelice, ca Ion Petrovici (activitatea), Nicolae Bălan (şi timpul nostru), Vasile Voiculescu, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Dan Botta, dar şi Dumitru Stăniloae (opera teologică), Teodor M. Popescu (în teologia noastră), Emilian Vasilescu (apologetul) şi alţii. Ca răsplată a obedienţei faţă de rege, Nichifor Crainic este numit în iunie ministru al propagandei în guvernul Gigurtu, guvernul care şi-a legat numele de cele trei cedări (urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) teritoriale impuse României în anul 1940 (Basarabia pe 26 iunie, Cadrilaterul pe 1 august şi nordul Transilvaniei pe 30 august). Nichifor Crainic demisionează din guvern pe 6 august; o lună mai târziu, pe 6 septembrie, Carol II este nevoit să abdice, iar puterea este preluată de comandantul legionar Horia Sima şi generalul Ion Antonescu. România devine pentru câteva luni „stat naţional-legionar”. Numit pentru o scurtă perioadă de timp preşedinte al Radiodifuziunii, Crainic salută acum în Gândirea „Revoluţia legionară”. Pe 5 noiembrie anul 1940, prezent la Universitatea din Viena cu prilejul festivităţilor decernării titlului de „doctor honoris causa”, Nichifor Crainic rosteşte conferinţa „Viaţa spirituală în România de astăzi” (repetată şi la Universităţile din Breslau şi Berlin). Asistă oripilat la asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, precum şi la masacrele făcute la Jilava pe 27-28 noiembrie anul 1940 de către legionari – a căror asociere păgână între Hristos şi revolver o denunţase deschis încă din anul 1937 – şi, câteva luni mai târziu, la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie anul 1941, zdrobită de armata condusă de Generalul Ion Antonescu susţinut de armata germană din România.

În anul 1940 redevine, pentru patru luni, ministru al propagandei în guvernul de tip dictatorial al generalului Antonescu, în care calitate desfiinţează toată presa evreiască ca parte a luptei împotriva influenţei „iudaismului” în cultura română. Îşi publică acum o parte din articolele în sprijinul „noii ordini” totalitare impuse în Europa de Adolf Hitler în primul volum I. Germania şi Italia în scrisul meu din anul 1932 încoace dintr-un ciclu intitulat Lupta pentru spiritul nou. La invitaţia canonistului Ştefan Ţankov (doctor de Cernăuţi), în luna mai anul 1940 face o vizită la Sofia, unde este primit de regele Boris care-l decorează cu ordinul Sfântul Alexandru. Ţine aici o conferinţă despre Ortodoxie, „Patria noastră ecumenică”, în care promovează ideea creării unei uniuni a popoarelor ortodoxe din Balcani sub egida Reichului german, care în schimbul fidelităţii le-ar putea retroceda monumentul simbol al catedralei Aghia Sofia. Conferinţa de la Sofia, ca şi altele din timpul războiului, este simptomatică pentru convingerea militantă a lui Nichifor Crainic pentru care doar Germania „nouă” hitleristă era cea care putea ajuta România să recupereze Ardealul de Nord în schimbul alianţei necondiţionate la cruciada anti-bolşevică împotriva URSS şi să-i acorde un loc în „noua Europă”. Pentru mentorul Gândirii anilor sumbri ai celui de-al Doilea Război Mondial sub svastică românii puteau în sfârşit realiza în politică, literatură şi cultură România naţională şi tradiţională.

Pe 22 mai anul 1941, Nichifor Crainic este primit solemn în Academia Română. Propus de George Murnu încă din anul 1936 şi de Ion Petrovici în anul 1939, el nu întrunise voturile necesare decât pe 20 mai 1940, când la propunerea lui Dumitru Caracostea a fost ales ca membru titular pe locul lăsat liber prin moartea lui Octavian Goga. La sesiunea solemnă de primire din 22 mai anul 1941 Nichifor Crainic rosteşte discursul „Elogiu lui Octavian Goga”, la care răspunde Lucian Blaga (membru al Academiei din 1936). În prelungirea evocării din numărul omagial al Gândirii din anul 1940, când schiţase „Începuturile şi cadrul unei prietenii”, poetul-filozof creionează acum sub cupola Academiei un remarcabil portret al vechiului prieten şi colaborator „Nichifor Crainic”. Om al câmpiei române, adoptat spiritual de Ardeal, Nichifor Crainic intră solemn în Academie flancat de doi ardeleni: Octavian Goga şi Lucian Blaga. Cu o operă poetică dominată de bipolaritatea pământ-cer (Darurile pământului Ţara de dincolo de veac), teologul-scriitor Crainic a depăşit sămănătorismul prin gândirism, adăugând „pământului românesc” „cerul spiritualităţii răsăritene”. În jurul Gândirii îndrumate de el s-a dezvoltat o impresionantă creaţie literară tradiţionalistă (poezie, eseu), atât de inspiraţie strict ortodoxă, „pe ogaşele dogmaticii” creştine, cât şi de sensibilitate general metafizică, liberă faţă de motivele creştine, şi chiar „în duhul eresului” (aluzie la propria metafizică a Marelui Anonim, expusă deja de Blaga în Diferenţialele divine, din 1940, care provocaseră replica teologică a pr. D. Stăniloae de la Sibiu). Activităţii de animator al culturii şi operei de gânditor ortodox ale lui Crainic i se datorează „invazia teologiei în cultura română postbelică”; datorită lui „teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti”. Intrând astfel în Academia Română, „Crainic nu vine singur, cu el intră în Academia Română Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin”. Primirea în Academie exact înainte cu o lună de intrarea României în război împotriva URSS împreună cu Germania hitleristă a fost momentul de glorie şi apogeu al parcursului biografic al teologului-scriitor Nichifor Crainic. În urma neînţelegerilor cu Mihai Antonescu, Crainic îşi dă demisia din guvern. Drept răzbunare, Mihai Antonescu orchestrează arestarea fiicei sale în vârstă de numai 19 ani, Ioana Fortuna Crainic, care este închisă două luni la Văcăreşti şi încă o lună şi jumătate de lagăr la Târgu Jiu, după care a rămas exmatriculată din Universitate. La sfârşitul anului 1941 şi începutul anului 1942 scriitorul şi profesorul de teologie Nichifor Crainic (în anul 1941 şi-a reprimit catedra de mistică) s-a îmbolnăvit grav: dublă otită, dublă mastoidită, meningită şi pneumonie; se zbate între viaţă şi moarte, fiind salvat miraculos după şase operaţii. Între anii 1942 – 1944 devine preşedintele cooperativei „Filmul românesc”, prin care călătoreşte în Germania şi Italia pentru achiziţionare de filme (cf. eseul „Filmul german”, din anul 1943).

Ortodoxismul tot mai strict al lui Nichifor Crainic şi opţiunile politice afişate au condus în timp la abandonarea revistei de majoritatea scriitorilor şi colaboratorilor iniţiali, până la sfârşit rămânându-i fideli doar Vasile Voiculescu şi Ion Pillat. Publicarea de către Lucian Blaga, la Sibiu în anul 1942, a cărţii Religie şi spirit, unde e negată orice revelaţie supranaturală, iar Iisus Hristos este doar un simplu mit, conduce nu doar la replica polemică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în Telegraful Român la Sibiu, ci şi la excluderea poetului-filozof de la Gândirea, al cărei co-fondator fusese în urmă cu două decenii. În eseul-conferinţă „Transfigurarea românismului” din anul 1943 Nichifor Crainic îl acuză pe fostul prieten de caricaturizarea şi negativizarea lui Dumnezeu ca Mare Anonim şi de edificarea unei metafizici româneşti „din superstiţiile folclorice, din miturile indiene şi din ereziile creştine, toate elemente antiortodoxe … o metafizică a babelor vrăjitoare sau un galimatias crişnamurtic, cum este teosofia”. Atacat în Gândirea în anul 1943 este şi tomismul catolic ca falsă „filozofie creştină” în numele autenticei „metafizici ortodoxe” (susţinute în eseurile lui P.P. Ionescu). Nichifor Crainic se înconjoară tot mai mult de teologi şi îşi publică ritmic prelegerile inaugurale pe teme de actualitate către studenţii teologi („Despre demofilie”, în anul 1941, „Providenţa divină în istorie” şi „Colaboratorii lui Hristos”, în anul 1942, sau „Ortodoxia română ca funcţiune europeană”, în anul 1944). Este susţinut de teologi ca T.M. Popescu („De la Nero la Stalin”, în 1942) sau Emilian Vasilescu („Prietenii români ai tomismului” şi „Pentru ce tomismul nu este filozofie creştină”, în anul 1942, sau „Tradiţionalism ortodox şi raţionalism dizolvant”, în anul 1943). Părintele Profesor Dumitru Stăniloae colaborează şi el constant cu eseuri pur teologice („Despre dogmă” şi „Temeiurile eterne ale mântuirii”, în anul 1941, „Consideraţii în legătură cu sfintele icoane”, în anul 1942, „Biserica Ortodoxă a Transilvaniei” şi „Despre Iisus Hristos”, în anul 1943, şi „Contemplaţie şi asceză”, în anul 1944). Din anul 1942 până la sfârşit publică regulat poezii în paginile Gândirii şi tânărul ierodiacon Valeriu-Bartolomeu Anania (n. 1921), cum din anul 1936 un colaborator asiduu al revistei fusese şi ceva mai vârstnicul scriitor Horia Vintilă (1915-1992).

În anul 1943 Nichifor Crainic susţine, atât în Bucureşti, cât şi în toate provinciile ţării, o serie de conferinţe pe teme patriotice, despre Octavian Goga, Avram Iancu, George Coşbuc sau „Transfigurarea românismului”, în care exaltă teologic românismul ca „teantropie” realizată. Pe 4 iunie anul 1943 prezintă la Zagreb conferinţa „Poezia noastră religioasă”, pledând pentru crearea, evident sub auspiciile Reichului, a unei Europe unite naţional şi creştine după formula: „pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă”. Iar pe 27 noiembrie anul 1943, într-un moment în care înfrângerea Germaniei hitleriste devenea previzibilă, susţine la Weimar conferinţa „România în Europa nouă”, o tristă apologie a lui Adolf Hitler şi a Reichului german („Eu cred în steaua marelui Reich german”), precum şi a comunităţii de viziune a naţionalismului român cu naţional-socialismul nazist („triumful românismului la el acasă îl datorăm victoriei naţional-socialiste. Astăzi România se simte un fragment din Europa cea nouă. Integraţi astfel în ordinea lumii noi, am putut să ne aliniem în uriaşul front al Răsăritului…”). De altfel, în acei ani Crainic devenise şi preşedintele Asociaţiei Germano-Române. Compromiţătoarea conferinţă de la Weimar a fost publicată în Gândirea în numărul ei din luna martie anul 1944. În numărul următor, pe aprilie-mai, Nichifor Crainic revine la teologia pură cu un splendid eseu despre „Dionisie Areopagitul”, iar în numărul ulterior, pe iunie-iulie, care avea să fie şi ultimul număr al Gândirii, publică ultimul său text. Intitulat „Tehnică fără suflet”, eseul porneşte de la denunţarea barbariei atacurilor aeriene anglo-americane asupra României şi întregii Europe „apărate” de nazişti pentru a se transforma într-o profetică diatribă împotriva tehnicismului american şi sovietic, triumf al civilizaţiei materialiste asupra culturii spirituale umaniste a Europei clasice. Nichifor Crainic este contemporan aici cu Martin Heidegger şi afin cu mai tânărul Constantin Noica. Dincolo de afirmaţiile de conjunctură, finalul textului sună astăzi, la peste şase decenii într-o Europă unită economic şi în plină civilizaţie postmodernă hipertehnologizată, ca o previziune de o sumbră actualitate: „Tradiţiile de cultură ce stau la temelia fiecărui popor european şi intimitatea cu natura şi duhul pământului ar feri omul de primejdia pe care o reprezintă o tehnică dezvoltată unilateral. Deformându-l pe om şi anexându-l maşinii, această tehnică a atins în războiul actual o culme a rătăcirii şi nonsensului: civilizaţia a creat oraşele, civilizaţia nimiceşte oraşele de pe faţa pământului. Dacă Europa ar ajunge în viitor să fabrice monştrii de tip american, atunci misiunea ei se va fi terminat şi nimic de nădăjduit într-o lume mai bună n-ar mai rămâne. Geniul ei este geniul plinătăţii şi armoniei. Numai din adâncul ei de experienţă în zestre multimilenară mai poate răsări omul desăvârşit, care să fie model popoarelor pământului. Suferinţa apocaliptică pe care o îndură din toate părţile, o conduce la conştiinţa profundei sale diferenţieri faţă de celelalte continente, care-i vor nimicirea, şi la o dinamică unitară a misiunii pe care o are de îndeplinit în lume. Căci nenorocirea ce bântuie omenirea contemporană, nenorocire pe care numai spiritul european o poate lecui, e civilizaţia fără cultură sau tehnica fără suflet.”

Ziua de 23 august anul 1944 şi ocuparea României de trupele sovietice l-au făcut pe Nichifor Crainic să simtă din plin teroarea unei istorii intrate sub zodiile nefaste ale totalitarismelor şi ideologiilor rivale. În timpul bombardamentelor germane asupra Bucureştilor care au urmat, Nichifor Crainic se îmbolnăveşte de pneumonie, este transportat de prof. Ion Petrovici la mănăstirea Cernica, de unde soţia sa, Dr. Aglae Crainic, l-a dus la Sibiu, unde este internat în clinica universitară a Dr. Iuliu Haţieganu. Pe 15 octombrie află din ziare că se află pe lista criminalilor de război venită de la Moscova şi este sfătuit să rămână ascuns. Îşi lasă barbă şi se adăposteşte prin diferite case din Sibiu. Primarul din localitatea Gălăneşti, judeţul Rădăuţi, refugiat şi el, îi face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, refugiat bucovinean, sub care va pribegi prin Transilvania aproape trei ani de zile. Este eliminat din Societatea scriitorilor şi Sindicatul ziariştilor, este epurat şi din Universitate, iar Gândirea este suprimată. În preajma Crăciunului publică sub numele Victor Mărginaş un colind în paginile Telegrafului Român. În luna ianuarie anul 1945 pleacă din Sibiul devenit nesigur şi stă ascuns mai întâi la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar mai apoi la diferiţi preoţi din sate din Munţii Apuseni până în luna martie anul 1946 şi de pe valea Târnavelor până în luna mai anul 1947. Află din ziare că pe 4 iunie anul 1945 a fost condamnat de Tribunalul Poporului la închisoare pe viaţă în procesul „ziariştilor fascişti”. În acest interval Nichifor Crainic redactează manuscrisul primei părţi a „Memoriilor” (până la sfârşitul anului 1944) sub titlul Zile albe, zile negre, precum şi un studiu neterminat în 12 capitole despre Spiritualitatea poeziei româneşti, în fapt o interesantă judecată teologică asupra operei şi filozofiei lirice a doisprezece poeţi români (Grigore Alexandrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Coşbuc, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Gregorian, Ştefan O. Iosif, Alexandru Macedonski, Dumitru Nanu, Ion Pillat şi Alexandru Stamatiad). Pe 20 mai anul 1946 se stinge din viaţă în mizerie şi copleşită de întristare soţia scriitorului, dr. Aglae Crainic, în timp ce soţul ei se afla ascuns la preotul din satul Lepindea. În luna septembrie anul 1946 se mută la preotul din satul Iclod, iar în luna martie anul 1947 la Preotul Ioan Sămărghiţan din Cerghid, lângă Târnăveni. Pe 24 mai anul 1947 îl convinge pe Părintele Ioan Sămărghiţan (care-i salvează manuscrisele) să-l denunţe şi se predă autorităţilor în speranţa că va fi rejudecat şi reabilitat. Este trimis la Târgu-Mureş şi de aici la Bucureşti, fiind deţinut la Ministerul de Interne şi apoi la Văcăreşti. I se anulează sentinţa din anul 1945 şi începe rejudecarea procesului, la care Crainic a fost apărat de Petre Pandrea (1904-1968), cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al justiţiei (care avea să fie arestat şi el în anul 1948 pentru naţionalism şi executat în anul 1954). Pe 9 decembrie anul 1947 lui Nichifor Crainic i se aduce la cunoştinţă noul act de acuzare, în care se vede acuzat de legionarism, fascism, hitlerism, rasism şi ură de clasă, de instigare la război împotriva URSS şi de colaborare cu Germania hitleristă. Nichifor Crainic întocmeşte un amplu „Memoriu” de răspuns (publicat în anul 1995), un adevărat testament politic şi moral, în care, respingând cu argumente acuzaţiile şi asumându-şi erorile, justifică poziţia de scriitor român, creştin, sărac şi independent, ca servire a patriei şi interesului naţional (inclusiv prin alianţa cu Germania). Invocă precedentele anterioare ale lui Iaon Slavici şi Tudor Arghezi, condamnaţi şi ei după Primul Război Mondial ca ziarişti în serviciul ocupanţilor germani la 5 ani, fiind graţiaţi după un an şi jumătate.

Din motive ţinând de căderea în dizgraţie în PCR a ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu, procesul se întrerupe brusc, avocatul Pandrea este exclus din barou (va fi şi el condamnat în anul 1948 la 20 de ani de închisoare, din care a executat şapte, între anii 1948-1952 şi încă alţii între anii 1958-1964). Nichifor Crainic este transferat la sinistrul penitenciar de la Aiud. Timp de 15 ani scriitorul a fost supus unui regim cumplit de distrugere morală şi fizică prin umilinţe şi înfometări inumane trecând prin experienţe-limită din care s-a salvat interior doar prin credinţă şi poezie (în închisoare va alcătui şi memora volumul de poezii Şoim deasupra prăpastiei apărut postum, în anul 1991).

Eliberarea lui din temniţă s-a făcut cu preţul umilitor al „reeducării” şi al compromiterii prin anexarea la propaganda regimului comunist român al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi, din anul 1965, al lui Nicolae Ceauşescu. În luna martie anul 1962 a fost transferat în arestul Ministerului de Interne, unde, la cererea ministrului Ion Drăghici, scrie o istorie a Mişcării Legionare. Scrisă într-un stil vehement polemic şi încadrată de o introducere şi concluzii cu elogii jenante la adresa leninismului, intitulată Cuibarul ucigaşilor, în 15 capitole şi 263 de pagini, lucrarea a rămas în manuscris fiind plagiată apoi de I. Fătu şi N. Spălăţelu în cartea Garda de Fier, organizaţie teroristă de tip fascist (1971). Este eliberat pe 24 aprilie anul 1962 şi angajat până în anul 1968 ca redactor la revista Ministerului de Interne, Glasul Patriei. Apărută între anii 1955-1972 de trei ori pe lună şi difuzată în afara graniţelor ţării, revista era adresată în exclusivitate emigraţiei şi exilului românesc, pe care redactorii şi colaboratorii – toţi intelectuali de dreapta, foşti deţinuţi politici „reeducaţi”, dar fără drept de semnătură în ţară – trebuiau să-i convingă de „umanismul” regimului comunist românesc şi să-i determine să se repatrieze ori să renunţe la activităţile critice faţă de Republica Populară Română. Era o formă perversă a regimului de a-i compromite în faţa străinătăţii şi de a împiedica formarea unor cercuri de rezistenţă internă, amăgindu-i totodată cu promisiuni deşarte că, în schimbul acestor „servicii patriotice” în afară, vor fi republicaţi din nou în ţară.

O vreme Nichifor Crainic s-a lăsat amăgit şi el de naţionalismul comuniştilor români şi de iluzia revenirii pe scena literară publică. Între anii 1963-1964 a scris cel de-al doilea volum al „Memoriilor” despre anii 1946-1947, intitulat Pribeag în ţara mea şi câteva crâmpeie impresionante de „mărturii” din infernul temniţei de la Aiud. Şi-a rescris totodată „Memoriile” modificate şi autocenzurate în speranţa editării lor, încercând să publice şi poezii, dar fără succes. În anul 1968 a fost pensionat, iar pe 20 decembrie 1969, la împlinirea vârstei venerabile de 80 de ani, Nichifor Crainic a fost sărbătorit în cercul prietenilor apropiaţi, într-o emoţionantă întâlnire la care au luat parte – pe lângă fiica Nini, căsătorită în anul 1946 cu inginerul Alexandru Cojan – şi vorbit: Ion Petrovici, Radu Gyr, Nicolae Crevedia, Pan M. Vizirescu, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi alţii, printre care inimosul Nedic Lemnaru, fost lucrător în Securitate menit să-l supravegheze şi devenit prieten intim al scriitorului în ultimii ani de viaţă.

După o viaţă de lupte, chin şi încercări cumplite, Nichifor Crainic s-a stins din viaţă lin şi uşor, în somn, în noaptea de 19-20 august anul 1972 la casa scriitorilor din Palatul brâncovenesc Mogoşoaia. Trei zile mai târziu a fost îngropat, prohodit de preoţi şi de prieteni, în cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti. Pe cruce a pus să i se scrie numai numele, căci aşa cum îi spunea testamentar ginerelui său, Alexandru Cojan: „Acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română printre membrii căreia am fost. Acolo sunt eu. Sub cruce este un pumn de ţărână”. Denigrat şi ignorat, Nichifor Crainic, cu luminile şi umbrele personalităţii sale reactive şi controversate, nu a beneficiat încă de o discuţie senină şi o receptare lucidă a multiplelor sale contribuţii la cultura românească interbelică. Poetul şi ziaristul, animatorul şi teoreticianul cultural, teologul mistic şi doctrinarul politic îşi aşteaptă încă exegeţii riguroşi şi obiectivi.

În opinia şi viziunea mea, scriitorul-teolog de la Gândirea este simptomatic pentru ceea ce aş numi „criza platonică” de structură a culturii ortodoxe ca soluţie a relaţiei cruciforme între cer şi pământ, între mistică şi politică, proprie creştinismului. Nichifor Crainic a refăcut, ca şi Nae Ionescu şi emulii lor, parcursul gândirii şi „drama vieţii lui Platon” descrise profetic de Vladimir Soloviov într-un eseu cu acest titlu publicat în anul 1898. După ce într-o primă fază, în Banchetul, exalta forţa erosului regenerator şi realizator al unităţii între sensibil şi inteligibil, divin şi uman, precum şi în philia dintre oameni, Platon misticul se converteşte după moartea lui Socrate în doctrinar politic şi în creator de utopii sociale de tip represiv. Republica, opera de maturitate, şi, mai ales, Legile, ultima sa operă, ni-l arată pe ultimul Platon făcând apologia unei cetăţi de tip totalitar şi a obscurantismului, precum şi în căutarea unui tiran care să o realizeze. Tot astfel şi Nichifor Crainic, plecat în anul 1926 de la mistica Bisericii şi creştinismul iubirii al lui Dostoievski, sfârşeşte după anul 1937 în utopia şi tirania represivului stat etnocratic şi pasiunea pentru dictaturi.

Dincolo de această lecţie negativă, scump plătită de doctrinarul politic, Nichifor Crainic teologul ne dă o lecţie pozitivă permanentă, prin care a influenţat în chip decisiv destinul teologiei ortodoxe contemporane, fiindcă ea a fost asumată şi desăvârşită la Sibiu de pr. Dumitru Stăniloae. Crainic a fost nu numai cel care a înţeles că nu se poate face Ortodoxie fără „gândire”, fără cultură, literatură şi artă. Şi în acest sens el a fost, cum bine sublinia în anul 1940 istoricul bisericesc mărturisitor Teodor M. Popescu (1893-1973), „singurul nostru teolog de interferenţă”. A fost, în acelaşi timp, primul care a înţeles că nu poate exista teologie fără mistică, nici Ortodoxie fără Filocalie. A fost „profesorul de mistică, primul şi singurul în toată teologia ortodoxă actuală”. „A dorit să fie preot şi n-a reuşit, dar a simţit că are o misiune teologică”. „A privit spre culmea cea mai înaltă a teologiei şi a redescoperit mistica ortodoxă, floarea spiritualităţii creştine, Olimpul cugetării teologiei, grădina edenică a sentimentului religios, care zăcea în cărţi necercetate şi neînţelese, părăsită la periferia intereselor ştiinţifice ale teologiei”. În teologie, Nichifor Crainic a fost „un descoperitor şi un creator”, un deschizător de orizonturi cereşti. Şi nu are voie să fie uitat.

Este regretabil faptul că personalitatea lui Nichifor Crainic, în care lumina covîrşeşte totuşi umbrele de care n-a fost lipsită, întîrzie, în pofida valului de (re)editări şi a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române (22 noiembrie anul 1994), să fie tratată aşa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenţii de normalitate. Acum, la aproape patruzeci de ani de la moartea sa, ar fi poate vremea să se iasă din cele două fundături simetrice ale abordării sale actuale: cea pios-ditirambică (din unele restrînse cercuri ortodoxizante) şi cea impios-anecdotică (slujind unor tendinţe de frondă antitradiţională). Avem multe de învăţat de la alţii, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să refuzăm de a învăţa cîte ceva şi din propria noastră zestre culturală, pe care de multe ori n-am făcut nici un efort onest de a o cerceta şi înţelege, mulţumindu-ne să perpetuăm “verdictele” ideologice ale unei jumătăţi de veac de înstrăinare de noi înşine. Rămânem datori trecutului, chiar dacă n-am avea de învăţat din el, vorba gânditorului şi filozofului Constantin Noica, decât dezvăţul

 

Material documentar realizat de Dr. Stelian Gomboş

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Pro memoria: Spre pururea aducere aminte – Şase ani de la săvârşirea din această viaţă a Preacuvioaului Părinte Arhimandrit Teofil Bădoi de la Mănăstirea Slănic – Argeş (1925 – 2010)…

Pro memoria: Spre pururea aducere aminte – Şase ani de la săvârşirea din această viaţă a Preacuvioaului Părinte Arhimandrit Teofil Bădoi de la Mănăstirea Slănic – Argeş (1925 – 2010)…

 

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?… În adevărata viaţă!…

Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu şase ani, la 17 iulie anul 2010, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Teofil Bădoi – Stareţul Mănăstirii Slănic, judeţul Argeş, la venerabila vârstă de 84 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al sfintelor slujbe, al cărţilor teologice, pastoral-spirituale şi duhovniceşti!…

Părintele Arhimandrit Teofil Bădoi s-a născut la 11 septembrie anul 1925. A intrat în monahism, ca frate de mănăstire, la 20 februarie 1944 şi a fost tuns în monahism la 30 martie 1947. Tot în acelaşi an, la 14 iulie, a fost hirotonit ierodiacon. În anul 1968 a fost hirotonit ieromonah, după ce a trecut prin şcoala suferinţei, a excluderii din mănăstire, timp de şapte ani de zile, datorită diabolicului decret nr. 410/1959. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a vieţuit la mănăstirea Slănic – Argeş, unde, pe parcursul timpului, a crescut şi format o aleasă şi frumoasă obşte monahală, din care se remarcă în mod deosebit Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, Episcopii Galaction al Teleormanului şi Varsanufie al Râmnicului, sau Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu de la Mănăstirea Crasna – Prahova.

Apreciat fiind în mod deosebit, între mulţi alţii, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Părintele Teofil a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce şi o purtare demnă şi convingătoare, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti. Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat – aşa l-au cunoscut şi aşa îl vor purta permanent în inimă pe Părintele Teofil toţi cei care au trecut pragul mănăstirii Slănic – numită şi “Taborul Argeşului”. Fie din paginile revistelor “Lumea Credinţei”, “Lumea Monahilor”, “Lumina” ori a altor reviste bisericeşti, fie din emisiunile de la Trinitas TV sau din altele, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare. Prin sinceritate, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Teofil Bădoi.

Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Teofil Bădoi a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

În dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă săvârşită în incinta vestitului lăcaş monastic al Slănicului de Argeş, din ziua de 19 iulie anul 2010, a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe părintele lor duhovnicesc Teofil Arhimandritul!…

Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…

După ascultarea cu luare aminte a slujbei prohodirii preoţilor (a monahilor şi ieromonahilor) – săvârşită de către Mitropolitul Teofan Savu a Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopul Calinic Argatu al Argeşului şi Muscelului, Episcopii Galaction Stângă al Alexandriei şi Teleormanului şi Varsanufie Prahoveanul de la Bucureşti – slujbă care conţine şi cuprinde o atăt de bogată şi de profundă teologie au ţinut să omagieze personalitatea celui plecat mai mulţi slujitori al altarului, care au evocat personalitatea părintelui ca fiind unul ce a dat dovadă de multă înţelepciune, răbdare şi pricepere în diferitele momente ale vieţii care i-a fost presărată cu multe ispite, piedici şi suferinţe, mărturisind că toate întâlnirile pe care le-au avut cu părintele au constituit momente de mare înălţare duhovnicească şi mângăiere sufletească, datorită sfaturilor bune, foarte competente şi pertinente, pe care le-a dat!…

Cu acest prilej a transmis mesaj de condoleanţe (şi) P.F.P. Patriarh Daniel al României – pe care îl redăm, în cele ce urmează: „Cu multă durere în suflet am primit vestea trecerii la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Teofil Bădoi, fost Stareţ al Mănăstirii Slănic de Argeş între anii 1978-2010 şi cunoscut duhovnic al credincioşilor din satele aflate în vecinătatea acestei mănăstiri.

Evlavia şi vrednicia Arhimandritului Teofil Bădoi au făcut ca în timpul stăreţiei sale mănăstirea Slănic să devină un adevărat “Tabor al Argeşului” şi să fie înveşmântată în chip luminos atât prin lucrări de zidire duhovnicească a ucenicilor săi deveniţi monahi râvnitori, cât şi prin construirea unei biserici de piatră care se împodobeşte acum cu o frumoasă pictură, şi a două paraclise cu hramurile Schimbarea la Faţă a Domnului şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

Intrat în mănăstire în anul 1944, călugărit trei ani mai târziu, hirotonit ierodiacon în anul 1947 şi ieromonah în anul 1968, Arhimandritul Teofil Bădoi a continuat lucrarea spirituală a unui stareţ vestit, cu vieţuire filocalică, Protosinghelul Vitimion Niţoiu, căruia i-a fost până la vârsta de 50 de ani ucenic apropiat. Împreună au înfruntat încercările anilor de dictatură comunistă, cu tot felul de îngrădiri şi presiuni, fiind obligat chiar să părăsească pentru un timp mănăstirea, în urma Decretului abuziv nr. 410 din anul 1959, locuind cinci ani în comuna Corbi din jud. Argeş, şi doi ani ca simplu paznic la Mănăstirea Dintr-un lemn din jud. Vâlcea. Împlinirile sale misionar-pastorale şi administrativ-gospodăreşti de la mănăstirea Slănic i-au luminat sufletul şi chipul, pregătindu-l pentru ziua întâlnirii sale cu Mântuitorul Iisus Hristos, Păstorul cel Bun, Căruia i-a închinat întreaga viaţă.

Părintele Arhimandrit Teofil Bădoi lasă în urmă o obşte de 25 de monahi, mulţi ucenici în diferite mănăstiri din România şi chiar la Sfântul Munte Athos, dar şi numeroşi ucenici pe care i-a îndrumat către Hristos sau i-a ajutat cu fapta cea bună ca un părinte iubitor. Trecerea sa la cele veşnice, întâmplată cu puţin timp înainte de sărbătoarea Sfântului Ilie Tesviteanul şi de praznicul Schimbării la Faţă – hramul mănăstirii Slănic, are o semnificaţie aparte şi nădăjduim că Dumnezeu l-a primit întru lumina slavei Sale pe care arhimandritul Teofil Bădoiu a căutat-o în pilduitoarea sa slujire. Rugăm pe Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să aşeze sufletul Părintelui Arhimandrit Teofil Bădoi în lumina Preasfintei Treimi, împreună cu sfinţii săi slujitori”.

Cu alte cuvinte, aşadar, din acest mesaj a reieşit demnitatea pe care a avut-o părintele indiferent  de vitregiile şi de situaţiile cu care s-a confruntat fiindu-le, în acest sens preoţilor, călugărilor şi dascălilor mai tineri un adevărat exemplu de caracter şi onestitate şi, nu în ultimul rând, de probitate morală!…

Cuvintele noastre însă, sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Teofil Bădoi, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Se cuvine aşadar, (şi) acum la împlinirea a cinci ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Teofil Bădoi de la Mănăstirea argeşeană Slănic, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

 

 

 

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

 

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

 

 

 

 

Cu aleasă  preţuire şi multă recunoştinţă,

 

Dr. Stelian Gomboş

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

In memoriam: Material comemorativ – omagial, dedicat Părintelui Conf. Univ. Dr. Dorel Man, cu prilejul naşterii sale în viaţa cea cerească şi veşnică…

In memoriam: Material comemorativ – omagial, dedicat Părintelui Conf. Univ. Dr. Dorel Man, cu prilejul naşterii sale în viaţa cea cerească şi veşnică…

 

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei mai apucăm să ne (mai) gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, de fapt unde?… În adevărata viaţă!…

Aşa s-a întâmplat şi în aceste zile, la aflarea veştii mutării la cele veşnice a Părintelui Profesor Dorel Man de la Cluj, la vârsta de 63 de ani – cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al catedrei teologice, universitare şi academice!…

Altfel spus, Părintele Dorel Man – Conferențiar Universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj – Napoca a trecut, zilele acestea, la cele veșnice. Părintele Profesor având numai 63 ani și o vechime în preoție de peste 40 ani, iar la catedră și-a desfășurat activitatea ştiinţifică şi teologică de mai bine de 20 de ani.

În ultimul timp, problemele de sănătate s-au acutizat dramatic, iar în noaptea de 28 iulie 2016 Părintele Dorel Man s-a stins din viață, la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Ierarh Nectarie” din Cluj – Napoca.

Părintele Profesor Dorel Man s-a născut la data 26 ianuarie 1953, în comuna Suciu de Sus, din Ţara Lăpuşului, judeţul Maramureş, ca al treilea copil al lui Gavril, de profesie miner şi Maria n. Pop, croitoreasă.

Dintre strămoşii săi iluştrii îl amintim pe Casian Buda – asasinat la 5 decembrie 1918, înscris pe monumentul eroilor din oraşul Târgu Lăpuş. Fraţi: Aurel, de profesie mecanic agricol şi Ioan, de profesie pădurar.

La 22 mai 1976 se căsătoreşte cu Carolina Iuga, originară din Dobricu Lăpuşului, judeţul Maramureş, asistentă medicală, având trei fiice: Paula Dorina (n. 1977, căs. Nan, licenţiată în Drept, avocat), Anamaria (n. 1978, căs. Popa, de profesie arhitect), Victoria Alina (n. 1982, căs. Grădinar, doctor în Arte vizuale, de profesie pictor bisericesc);

Ca professor şi cadru didactic, Părintele Conf. Univ. Dr. Dorel Man a fost specialist în disciplina Teologie – Pastorală Ortodoxă, Spiritualitate și Duhovnicie.

Activitatea sa didactică și științifică a urmărit, imediat după anul 1991, începând cu primii ani de după reînființarea Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj – Napoca, orizontul unui domeniu nou, care vizează mai ales teologia aplicată, practica teologică și viziunea duhovnicească asupra misiunii tuturor membrilor Bisericii, mai ales a clerului.

În acest cadru şi context, activitatea sa științifică a fost demonstrată de calitatea de autor sau co – autor de volume, de repunerea în circulație a unor texte importante din publicistica unor mari teologi și gânditori creștini din Transilvania, de publicarea a peste o sută de studii de specialitate în reviste de teologie din ţară şi din străinătate, articole, comentarii, recenzii etc.

În altă ordine de idei, Părintele Profesor Dorel Man a fost un eminent cercetător al vieţii, operei şi activităţii ilustrului ierarh – cărturar, academician Nicolae Colan, fiind un distins teolog, profesor, cercetător şi publicist, profund implicat în viaţa universitară clujeană şi în breasla cercetătorilor istoriei Biserici Ortodoxe Române şi a neamului românesc, perspectivă din care îl vom aborda şi noi în acest material omagial – comemorativ, fiindcă Sfinţia Sa este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul dascălului cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, predată cu foarte multă acuitate şi exactitate, căci avea vaste, avizate şi competente cunoştinţe în cele mai diverse discipline istorice şi teologice!…

.

Prin urmare, acest, altminteri, trist moment omagial şi eveniment comemorativ, ne oferă, şi de această dată, prilejul şi ocazia de a ne  exprima gândurile noastre de preţuire, de gratitudine, de admiraţie şi de respect faţă de teologul, istoricul, profesorul şi Omul Dorel Man, care a fost cunoscut şi recunoscut pentru generozitatea, responsabilitatea, profesionalismul, rigoarea, consecvenţa şi respectul său faţă de rosturile binecuvântate pe care le-a îndeplinit în Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului precum şi în  viaţa  publică  locală, regională şi naţională.

Bucuria şi privilegiul de a-l fi avut pe Părintele Profesor Dorel Man printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai noştri, a fost sprijinită şi mijlocită de strădania noastră comună, de a cinsti memoria Mitropolitului Ardealului Nicolae Colan.

În acest mod şi context, s-a stabilit o relaţie  trainică de solidaritate, colaborare şi sprijin între Părinţii Profesori Alexandru Moraru şi Dorel Man şi cercetătorii istoriei locale, laice şi bisericeşti, de pe meleagurile natale ale ierarhului – cărturar, născut în localitatea Araci din judeţul Covasna.

Începutul a fost făcut de PărintelePprofesor Alexadru Moraru, prin publicarea, în anul 1989, a monumentalei lucrări monografice “La răscruce de vremi o viaţă de om. Nicolae Colan Episcopul Vadului Feleacului şi Clujului 1936 – 1957”.

A urmat apoi volumul “Omagiu Mitropolitului Nicolae Colan (1893 – 1993)”, Cluj – Napoca, 1995, Editura Arhidiecezana, Cluj – Napoca, lucrare apărută cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Mitropolit cărturar Bartolomeu Valeriu Anania, şi îngrijită de către Părintele Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru.

În paginile acestui volum, împreună cu teologi de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Mitropolitul Ardealului Dr. Antonie Plămădeală, Părintele Acad. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu ş.a., Părintele Profesor Dorel Man a publicat studiul “Personalităţi laice despre Episcopul Nicolae Colan”.

Continuând munca de editare a operei Mitropolitului Nicolae Colan, cu sprijinul domnişoarei Ileana Leuca din Sibiu şi a doamnei Cornelia Costea din Cluj – Napoca – nepoatele Mitropolitului Nicolae Colan, în anii următori,  Părintele Profesor Dorel Man a îngrijit şi publicat volumele “Nicolae Colan Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului – Pastorale”, Editura. Arhidiecezana, Cluj – Napoca, 1995, 283 p., “Nicolae Colan – Teologie şi spiritualitate Ortodoxă”, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998, 234 p., “Pastoraţie şi istorie la Episcopul Nicolae Colan în Transilvania, 1940 – 1944”, Editura Renaşterea, Cluj – Napoca, 2007, 269 p., după aceea a editat şi publicat volumul “Mărturii pastorale, culturale şi sociale în Mitropolia Ardealului (1952 – 1989), Editura Limes, Cluj – Napoca, 2013, lucrare în care Vlădica Nicolae Colan ocupă un loc important şi semnificativ.

După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Ioan Selejan – Întâiul, primul Eparhiot al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, s-a creat cadrul instituţional şi logistic necesar pentru intensificarea activităţii de cercetare a istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti din sud – estul Transilvaniei şi pentru prezervarea  patrimoniului  cultural şi afirmarea   identităţii româneşti.

Numărul mic al preoţilor, profesorilor, muzeografilor, arhiviştilor şi al altor cercetători  români din judeţele Covasna şi Harghita, ne-a determinat să stimulăm participarea, la manifestările ştiinţifice şi culturale organizate în cele două judeţe, a unui număr cât mai mare de cercetători  din  principalele centre universitare ale ţării.

Calendarul sesiunilor, simpozioaneleor, conferinţelor, dezbaterilor organizate anual, sub egida Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, Centrului Ecezistic de Documentare “Mitropolit Nicolae Colan”, Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi a altor asociaţii culturale româneşti din sud – estul Transilvaniei, cuprinde câteva manifestări devenite tradiţionale, care au loc la Sfântul Gheorghe, Miercurea Ciuc, Topliţa, Covasna, Izvorul Mureşului ş.a., dintre care menţionăm: Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice “Românii din sud – estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie (18 ediţii), Zilele “Andrei Şaguna” (20 de ediţii), Zilele “Nicolae Colan” (20 de ediţii), Zilele “Miron Cristea” (16 ediţii), Zilele “Justinian Teculescu” (10 ediţii), Universitatea de Vară de la Izvorul Mureşului (11 ediţii)  ş.a.

Printre distinsele personalităţi, din domeniul academic, universitar, al culturii româneşti şi al spiritualităţii ortodoxe din întreaga ţară, care au participat constant la aceste manifestări, la loc de cinste, se află intelectuali de cinste din Cluj – Napoca, precum: Academicienii Horia Colan, Nicolae Edroiu şi Dumitru Protase, Preasfinţitul Părinte Episcop Vicar Vasile Someşanul, Profesorii Universitari Matei Basarab, Iustinian Petrescu, Traian Rotariu, Alexandru Moraru, Vasile Dâncu, Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan, Nicolae Ciangă, Gelu Neamţu, Gheorghe Lazarovici, Barbu Bălan, muzeografii şi arhiviştii Viorica Crişan şi Vasile Lechinţan precum şi regretatul  publicit Constantin Mustaţă ş.a.

În acest “buchet” de distinse personalităţi clujene, un loc aparte şi distinct l-a ocupat Părintele Conf. Univ. Dr. Dorel  Man.

De fiecare dată, când a participat la asemnea manifestări, comunicările, referatele şi intervenţiile Sfinţiei Sale au fost  ascultate cu interes şi  unanim  apreciate.

Activitatea de cercetare istorică a Părintelui Profesor Dorel Man, concretizată şi materializată prin apariţia unui mare număr de volume şi studii, este bine cunoscută.

Bogata sa bibliogrfie cuprinde, pe lângă opere cu tematică teologică şi de istorie bisericească, şi numeroase studii şi lucrări dedicate vieţii unor iluştri teologi şi cărturari laici şi vestite sau remarcabile personalităţi bisericeşti precum: Antim Ivireanul, Andrei Şaguna, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Nicolae Ivan, Visarion Puiu, Onisie Moraru, Protopopii Dr. Florea Mureşanu şi Ion Goron etc.

La sesiunile de comunicări şi simpozioanele desfăşurate la Sfântul Gheorghe şi Miercurea Ciuc, Părintele Profesor Dorel Man a prezentat comunicări de larg interes, referitoare, în mod deosebit, la viaţa şi activitatea pastorală, culturală, publicistică şi socială a Mitropolitului Nicolae Colan al Ardealului, după cum urmează:

Din gândirea teologică şi realizările Mitropolitului Acad. Nicolae Colan amintim şi pomenim câteva după cum urmează: “Dimensiunea teologică – pastorală a operei Mitropolitului Nicolae Colan”, “Episcopul Nicolae Colan la hramul Mănăstirii Topliţa (1940 – 1944)”, “Confesiune şi misiune în Transilvania, la Episcopul Nicolae Colan (1940 – 1944)”, “Dimensiunea teologică – pastorală a operei Mitropolitului Nicolae Colan”, “70 de ani de la Dictatul de la Viena”, “Pastorala „De la inimă la inimă” din octombrie 1940 a Episcopului Nicolae Colan”, “Nicolae Colan pe căile apostoliei în judeţele Harghita şi Covasna (1940-1944)”,  “Opera omiletică şaguniană de la 1855”, “Protopopul Academician Ioan Lupaş – slujitor al Bisericii şi al neamului”.

Drept urmare, prin această bogată activitate publicistică, Părintele Profesor Dorel Man  s-a afirmat în istoriografia românească ca un eminent cercetător al vieţii şi operei  ierahului -cărturar Nicolae Colan al Clujului şi, apoi, al Ardealului.

Acestea au fost şi argumentele ce au stat la baza acordării Diplomei de excelenţă şi Premiului Grupului de Cercetare  „I.I. Russu” pentru stdudiul Sud – Estului Transilvaniei, ediţia 2013.

Înfiinţat în anul 2008, Grupul de Cercetare „Ioan I. Russu”, întrunit anual în colocvii naţionale, şi-a stabilit ca obiective următoarele: instituţionalizarea şi amplificarea cercetărilor interdisciplinare referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud – estul Transilvaniei şi la convieţuirea interetnică româno – maghiară – cercetări valorificate editorial, în principal, în paginile publicaţiei „Angvstia”, anuarul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Ecleziastic de Documentare “Nicolae Colan”; analiza anuală a stadiului cercetărilor problematicii interdisciplinare specifice arealului sud – est transilvan, pe termen scurt, mediu şi de perspectivă; sprijinirea editării unor lucrări care se înscriu în obiectivele colocviului; organizarea unor momente în memoria cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio – umane din sud – estul Transilvaniei; decernarea anuală a premiului „I.I. Russu”, autorilor celor mai valoroase lucrări referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud – estul Transilvaniei şi la interferenţele culturale româno – maghiare; dezvoltarea şi valorificarea bazei de date cu utilizatori multipli, referitoare la arealul sud – est transilvan; sprijinirea cunoaşterii bibliografiei privind sud – estul Transilvaniei, inclusiv prin postarea pe internet a celor mai importante lucrări care abordează această problematică.

Aşadar, dacă starea lui de sănătate nu s-ar fi înrăutăţit, în ultima vreme, într-o formă atât de accentuate şi de agravantă, la 63 de ani, Părintele  Profesor Dorel Man s-ar fi aflat, încă, în  perioada deplinei maturităţi duhovniceşti şi a consacrării profesionale, ştiinţifice şi didactice, calităţi care i-ar fi conferit dreptul, de a fi, în continuare, păstor înţelept, cercetător riguros, distins profesor, formator de specialişti în domeniul Teologiei ortodoxe şi al istoriei, publicist prolific, om al cetăţii, participant activ la viaţa spirituală, culturală şi ştiinţifică a Clujului, a Transilvaniei  şi a întregii noastre ţări, însă Dumnezeu – Atotbunul şi Preasfântul – Stăpânul Vieţii şi al Morţii, a decis, ales şi hotărât altfel, căci “gândurile noastre nu sunt ca gândurile Sale…”

De aceea, cinstind şi omagiind acum personalitatea Părintelui Profesor Dorel Man, arătăm şi înfăţişăm reperul şi modelul unei vieţi de muncă jertfelnice şi de demnitate, pilduitoare, pentru toţi cei din jurul Sfinţiei Sale, mai ales pentru cei tineri, care ar fi bine şi indicat dacă i-ar urma exemplul.

Deci, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Profesor Dorel Man, datorită ţinutei sale morale, sacerdotale şi preoţeşti, a echilibrului şi a înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi de oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica noastră strămoşească!…

Cugetând, aici şi acum, la activitatea şi la personalitatea preacucerniciei sale, care a fost una foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, râvna, dragostea şi abnegaţia!…

Ne-am bucura să ştim că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce este şi înseamnă (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, ne rugăm lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita, foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încercăm, totuşi, să ne facem un act de încurajare şi de optimism şi să credem că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect, pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte; rugăciuni cărora ne alăturăm şi noi, dorind din toată inima ca Dumnezeu să îl ierte şi să-l odihnească, să-l numere cu drepţii, în Împărăţia Sa cea Cerească, Sfântă şi Veşnică!…

Prin urmare, nădăjduim, cu toţi, că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi ori mai senzaţionali!…

Şi totuşi, suntem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Se cuvine, aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă, rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale, celei fără de sfârşit!…

 

 

 

 

Dumnezeu să-l ierte, să-l aşeze cu drepţii şi să-l numere cu aleşii Săi!

 

 

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

 

 

 

 

 

 

 

Dr. Ioan Lăcătuşu

 

 

Dr. Stelian Gomboş  

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

O scurtă incursiune în gândirea creştină a Părintelui Nicolae Steinhardt…

O scurtă incursiune în gândirea creştină a Părintelui Nicolae Steinhardt…

                                                                                              

Monahul Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia – Maramureş s-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti, primind numele de Nicu – Aurelian Steinhardt. Tatăl său, evreu, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, a participat activ la primul război mondial fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu “Virtutea militară”. Între anii 1919 – 1929 urmează cursurile şcolii primare şi ale liceului “Spiru Haret” unde îl are ca şi coleg mai mare pe Constantin Noica. După anul 1929 frecventează cenaclul literar “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. În anul 1934 îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti şi publică primul volum intitulat “Îngerul … tinerilor”. În anul 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional. Între anii 1937-1938 călătoreşte în Elveţia, la Viena, la Paris şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe. În anul 1939 revine în ţară şi lucrează ca redactor la “Revista Fundaţiilor Regale” de unde este înlăturat în anul 1940 în cadrul acţiunii de “purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu – Sima, urmând o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944). Din anul 1944 până în anul 1948 revine la “Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Între anii 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice şi este în cele din urmă anchetat în procesul intentat lui Constantin Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia. Este condamnat la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. La 15 martie 1960 este botezat în închisoarea de la Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu. Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în luna august anul 1964 când este eliberat. După anul 1964 începe o intensă activitate de traducător şi odată cu volumul “Între viaţă şi cărţi” publicat în anul 1976, şi volumul “Incertitudini literare” (1980) începe “deceniul operelor de autor”.

În acelaşi an, 1980, este primit în Mănăstirea Rohia din judeţul Maramureş şi Ţara Lăpuşului, de către ÎPS Părinte Arhiepioscop Iustinian Chira, care îl ia sub aripa sa ocrotitoare şi de Părintele Serafim Man – Stareţul Mănăstirii Rohia, care îl integrează în obştea mănăstirii, şi este călugărit la data de 16 august 1980 de către ÎPS Părinte Arhiepiscop Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului. La mănăstire îndeplineşte funcţia de bibliotecar, punând în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară dar şi preocupările legate de viaţa mănăstirească (participarea la slujbă, povăţuirea pelerinilor şi elaborarea predicilor). Volume publicate antum: “Geo Bogza – Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), “Critică la persoana întâi” (1983), “Escale în timp şi spaţiu” (1987) şi “Prin alţii spre sine” (1988). A trecut la cele veşnice la 29 martie 1989 în spitalul judeţean din municipiul Baia Mare, la înmormântarea sa, riguros supravegheată de securitate, strângându-se totuşi cei mai buni prieteni alături de care a suferit nedreptăţile regimului (N. Steindardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 417-423).

Cea mai importantă parte a operei sale nu a putut fi publicată în timpul vieţii sale şi a apărut postum datorită conjuncturii politice favorabile creată de revoluţia din decembrie 1989 şi din această parte necenzurată am extras majoritatea textelor din lucrarea de faţă. Apariţii postume: “Jurnalul fericirii” (1991), “Monologul polifonic” (1991), “Dăruind vei dobândi” (1992), “Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan” (1992 şi 1998), “Primejdia mărturisirii” (1993) şi “Drumul către iubire” (1999). Iar în perioada anilor 2008 – 2012, Editura “Polirom” din Iaşi, dimpreună cu Fundaţia “Nicolae Steinhardt” din cadrul Mănăstirii Rohia – Maramureş, au publicat, în condiţii grafice extraordinare, în ediţie integrală, toată opera Părintelui Nicolae Steinhardt.

În cele ce urmează doresc să fac o scurtă incursiune în gândirea monahului – teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia – Maramureş, acum, în acest an centenar şi jubiliar, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea sa (1912-1989) – cel care a fost scriitorul evreu, convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de către Părintele Mina Dobzeu – şi care, după eliberare s-a făcut călugar în această frumoasă Mănăstire a Ţării Lăpuşului, din Ţinutul Maramureşului.

Aceste cugetări le-am adunat din mai multe cărţi ale sale cum ar fi: “Jurnalul Fericirii”, “Dăruind vei dobândi” şi altele, cu nădejdea şi credinţa că vor fi  de folos celor care le vor citi, eu având intenţia ca prin aceste citate din opera autorului să reuşesc să deschid apetitul cititorilor, în special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior întreaga sa operă, ce este de o profunzime şi de o frumuseţe deosebită:

 Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – este păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.

Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Iisus Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)

Pentru creştinism bănuiala este un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri – stârpirea. (2)

Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila. (3)

În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cât de mizerabilă este situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. (4)

Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele. (5)

Ciudată contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.

Nu tot astfel în noul legământ. Aici Iisus Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Iisus Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia este alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului – unde totul este durere, nedreptate, suferinţă – poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai este un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)

Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul Testament blând. Este o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică dacă este deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund. (7)

Iisus Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Iisus Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul – în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei – cu o vorbă bună de care Iisus Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. Este şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. (8)

Gherla, mai 1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă arhiplină … adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Iisus Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, este o fericire totală şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, este un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii înţeleg că este Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi lumina parcă este mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine este. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine. (9)

             Asupra apropierii de Iisus Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu este prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da la o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. Este virtuos dar nu este creştin. Creştinul este liber, aşadar este fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea”.

Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.

Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate, a şi păcătuit în inima lui”. (10)

Condiţia căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit. (11)

Cum vom cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care din prima clipă au crezut în El (Iisus Hristos), cum vom cunoaşte că o faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că este creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin, sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că este creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin, ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, este cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.(12)

Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)

Marile acte de eroism şi mucenicie sunt, pentru cei mai mulţi, cu totul improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea, bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui şi oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil, liniştit şi răbduriu.(14)

Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Iisus Hristos – Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică!

Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Iisus Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)

Conform “teoriei jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaşte după capacitatea lui de jertfă, după cât e în stare să “risipească”, să “irosească” din avutul şi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.

Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Isus iarăşi ni se înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Iisus Hristos este vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)

Se cuvine a cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a greşelilor de către Dumnezeu. (17)

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. Este şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Iisus Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Iisus Hristos (că vrea să-l ierte). (18)

La diavolul – contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Iisus Hristos dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Iisus Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Iisus Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie doar cine este şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (19)

Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)

Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi statornica metodă de lucru. (21)

Nicolae Iorga: “Ai dreptate să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta”. Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate – şi trebuie – să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacă ocupă o funcţie de răspundere, ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. (22)

Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie este tot una cu a da mână liberă canaliilor. (23)

Nu aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Iisus Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi. Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenţie. Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. (24)

Îl slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenţia semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi. Acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine. (25)

 

 

 

Note bibliografice:

 

  1. Steindardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 19.
  2. Ibidem, pag. 106.
  3. Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steihardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, Bucureşti 1998, pag. 43.
  4. Steindardt, op. cit., pag. 343.
  5. Ibidem, pag. 192.
  6. Ibidem, pag. 397.
  7. Zaharia Sângeorzan, cit., pag. 35.
  8. Ibidem, pag. 112.
  9. Ibidem, pag. 97.
  10. Steinhardt, op. cit., pag. 345.
  11. Zaharia Sângiorzan, cit., pag. 112.
  12. Steihardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag. 116.
  13. Ibidem, pag. 131.
  14. Ibidem, pag.134.
  15. Ibidem, pag. 140.
  16. Ibidem, pag. 158.
  17. Ibidem, pag. 105.
  18. Steihardt, Jurnalul…, pag. 117.
  19. Ibidem, pag. 129.
  20. Ibidem, pag. 36.
  21. Steihardt, Dăruind…, pag. 30.
  22. Steihardt, Jurnalul…, pag. 63.
  23. Ibidem, pag. 126.
  24. Steihardt, Dăruind…, pag. 264.
  25. Ibidem, pag. 271.

 

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

 

 

Dr. Stelian Gomboş

 

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu

Câteva cugetări şi referinte despre Maica Domnului – “Rugul ce arde şi nu se mistuieşte” – într-um dialog duhovnicesc cu Părintele Arhimandrit Clement Haralam – Marele Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti…

Câteva cugetări şi referinte despre Maica Domnului – “Rugul ce arde şi nu se mistuieşte” – într-um dialog duhovnicesc cu Părintele Arhimandrit Clement Haralam – Marele Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti…

 

 

 

 

Partea I – În loc de Introducere, Prolog, Interviu

 

Sfânta Fecioară Maria faţă de persoanele Sfintei Treimi este fiica Tatălui ceresc, mireasa Duhului Sfânt şi maica Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, iar în raport cu lumea cerească şi pământească este împărăteasa cerului şi a pământului, a îngerilor şi a oamenilor, sfânta sfinţilor şi mijlocitoarea permanentă a oamenilor către Preasfânta Treime pentru mântuirea noastră. Despre rolul şi locul Maicii Domnului în viaţa Bisericii ne vorbeşte Preacuviosul Părinte Arhimandrit Clement Haralam de la Catedrala Patriarhală “Sfinţi Împăraţi Constantin şi Elena” din Bucureşti.

– Preacuvioase Părinte Arhimandrit Clement Haralam, nu există slujbă a Bisericii care să nu conţină rugăciuni adresate Maicii Domnului. Cum explicaţi dezvoltarea cultului Maicii Domnului în Tradiţia Bisericii, deşi în Scriptură prezenţa Sfintei Fecioare este una discretă?

– Sfântul Atanasie cel Mare, amintind de o sărbătoare închinată Maicii Domnului, care se ţinea după Crăciun, spune că nu s-ar justifica aceasta dacă Fecioara Maria nu ar fi avut nici un rol în istoria mântuirii. Dumnezeu celor smeriţi le dă har, iar Sfânta Fecioară Maria a primit atâta har ca nimeni altul pe pământ şi în cer pentru că ea L-a născut pe Iisus Hristos pe pământ, dându-I trup din trupul său. Când s-a prezentat la Sfânta Elisabeta, rudenia sa, aceasta îi adresează un cuvânt de cinstire Sfintei Fecioare: “Binecuvântată eşti tu între femei…” Apoi, şi Fecioara Maria a adresat lui Dumnezeu un imn de preamărire. Acest imn se cântă la Utrenie în cadrul cântării a IX-a: “…că a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”

În Evanghelia care se citeşte la praznicele principale în cinstea Maicii Domnului, aflăm cum o femeie din mulţime o fericeşte pe mama Mântuitorului, care L-a născut şi L-a alăptat, iar Domnul nostru Iisus Hristos răspunde întărind: “aşa este”.

La rândul Său, Domnul îi fericeşte şi El pe “cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc” (Luca 11, 27-28), că aşa ne-a învăţat Maica Domnului la nunta din Cana Galileii: “Faceţi orice vă va spune” El (Ioan 2, 5).

Cu toate că în Sfânta Scriptură a Noului Testament sunt puţine relatări despre Maica Domnului, totuşi sunt semnificative. Sfânta Tradiţie ne transmite că la adormirea Maicii Domnului Apostolii s-au adunat în chip minunat, adică aduşi pe norii cerului, din locurile unde propovăduiau Evanghelia. Iar pentru Apostolul Toma, care a venit ceva mai târziu, a fost deschis mormântul în mod special, ca să o vadă şi el pe Născătoarea de Dumnezeu. Ştim despre ceea ce s-a constatat că trupul Maicii Domnului a fost luat la cer de către Fiul ei.

Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că cinstirea Maicii Domnului a intrat în atenţia creştinilor chiar din vremea Apostolilor şi s-a dezvoltat pe parcursul istoriei creştinismului ca o consecinţă a binefacerilor Maicii Domnului simţite în viaţa omenirii.

Această cinstire, care i se datorează Maicii Domnului pentru că prin smerenie, curăţie şi ascultare L-a adus pe pământ pe Cuvântul cel veşnic născut din veci din Tatăl, a fost prezisă de însăşi Maica Domnului şi încuviinţată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În decursul istoriei Bisericii, Sfinţii Părinţi au rânduit cu atenţie sărbătorile în cinstea Maicii Domnului din timpul anului bisericesc, dându-le o deosebită semnificaţie.

La începutul anului bisericesc, la 8 septembrie, sărbătorim Naşterea Maicii Domnului pentru că este Maica Vieţii veşnice, cifra 8 simbolizând veacul viitor, veşnicia. Din troparul care se cântă la această sărbătoare aflăm că naşterea Sfintei Fecioare a vestit bucurie la toată lumea pentru că dintru Dânsa a răsărit Soarele dreptăţii, Iisus Hristos Dumnezeul nostru.

La sfârşitul anului bisericesc, în luna august, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Fiind ultima lună a anului, anunţă şi sfârşitul veacului acestuia. Sărbătorile principale ale acestei luni formează icoana Judecăţii de Apoi: Schimbarea la Faţă se prăznuieşte în ziua de 6 (august) pentru că în a şasea zi a fost făcut omul. Acest praznic ni-L înfăţişează pe Iisus Hristos în slavă, arătând cum ar fi trebuit să strălucească Adam dacă nu ar fi greşit. Adormirea Maicii Domnului, din 15 august, ca cea mai bună mijlocitoare a noastră, fiind mamă a omenirii şi icoană a Bisericii prin faptul că L-a născut pe Iisus Hristos Dumnezeu. Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august, ni-l arată pe cel mai mare om născut din femeie, cum îl mărturiseşte Iisus Hristos.

Aceste trei praznice reprezintă icoana Judecăţii de Apoi. Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului mijlocind pentru lume. Ei ocupă aceste două locuri de mare cinste pe care le-au râvnit cândva cei doi Apostoli fraţi, Iacob şi Ioan, şi nu le-au primit pentru că erau deja rezervate (Mat. 20, 20-23).

Maica Domnului, prin rugăciune, a fost mijlocitoare pentru oameni în viaţa pământească şi continuă această mijlocire în viaţa veşnică pentru că “mult pot rugăciunile Maicii pentru îmblânzirea Stăpânului”. Locul de-a dreapta Mântuitorului Hristos dăruit ei de Tatăl Ceresc, aşa cum arată Mântuitorul în Evangheile: “…se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Mat. 20, 23), arată nu numai cinstea pe care o are Maica Domnului în Biserică, ci şi rolul său de mijlocitoare către Preasfânta Treime.

La Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos este o icoană veche în care este înfăţişat Iisus Hristos pregătit să pedepsească o faptă necugetată din viaţa mănăstirii, iar Maica Domnului îl opreşte pe Iisus Hristos să pronunţe pedeapsa ca să dea posibilitatea de pocăinţă celor care au greşit. Iată de ce Biserica Ortodoxă are multe sărbători în cinstea Maicii Domnului.

– Maica Domnului adună în persoana sa paradoxurile. Deşi a născut Fiu, ea este invocată şi ca prototip pentru viaţa monahală. De ce şi cum a fost aleasă Maica Domnului protectoarea prin excelenţă a celor ce au îmbrăţişat cinul monahal?

Mântuitorul nu a fost căsătorit în viaţa pământească, El a fost feciorelnic, dar a trăit în familie. A participat ca invitat la nunta din Cana Galileii, şi nu doar ca un invitat obişnuit, ci a ridicat căsătoria la rang de taină şi a săvârşit prima minune. Maica Domnului nu a fost căsătorită, nu a cunoscut bărbat, iar logodirea sa cu dreptul Iosif a fost doar formală. Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica) spune că fecioria este de la început şi a fost sădită în firea oamenilor de la început. Căsătoria a fost înfiinţată după greşeala protopărinţilor pentru ca să nu se distrugă şi să nu se desfiinţeze neamul omenesc. Şi Sfântul Apostol Pavel recomandă starea feciorelnică, dar ca să nu ardă prin anumite păcate, mai bine să se căsătorească (I Cor. 7). La Maica Domnului se regăsesc ambele stări. Ea este maică şi fecioară. Ea este ocrotitoare deopotrivă şi a familiei, dar şi a monahilor. Ea este simbolul Bisericii şi în Biserică sunt primiţi toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi care mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Mat. 16, 16), sau cum spune Sfântul Apostol Pavel: un Domn, o credinţă, un Botez (Gal. 4, 5), fără deosebire de starea civilă. Maica Domnului a îndeplinit cu prisosinţă cele trei condiţii ale vieţii monahale, adică: ascultarea, curăţia (fecioria) şi sărăcia de bunăvoie. Ascultarea Maicii Domnului se observă în mod evident la momentul Bunei Vestiri când, cu multă smerenie, a primit vestea că va fi Născătoare de Dumnezeu. Apoi, Arhanghelul Gavriil i-a detaliat cum va fi naşterea cea mai presus de fire, încheind cu cuvintele: “…la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Prin răspunsul dat solului ceresc: ‘Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău’, Maica Domnului a schimbat starea duhovnicească a lumii. Cu ascultarea ei a vindecat neascultarea noastră. Prin smerenia sa s-a înălţat la Dumnezeu, iar Cuvântul S-a smerit în faţa omului, cum spune Sf. Ap. Pavel (Filipeni 2, 7).

Prin naşterea lui Iisus Hristos, fecioria Maicii Domnului nu a fost afectată. Ea este pururea fecioară: înainte, în timpul naşterii şi după naştere. Sfântul Arhanghel Gavriil îi arată Maicii Domnului cum va fi aceasta: “Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri…” (Luca 1, 35). Şi aşa a născut pe Unul-Născut (Unicul), nu pe primul născut (Mat. 1, 25). A născut pe Unul din Treime, pe Fiul cel născut din veci din Tatăl fără mamă şi acum, în timp, la plinirea vremii, din mamă fără tată, de la Duhul Sfânt, cum mărturisim în Crez.

Sărăcia materială în care a vieţuit Maica Domnului se cunoaşte din faptul că ea a fost orfană din fragedă vârstă, şi apoi adoptată de dreptul Iosif, cu titlu de logodnă, spre ocrotire. Mântuitorul Însuşi era numit fiul teslarului, iar într-o anumită situaţie spune că Fiul Omului nu are unde să Îşi plece capul. Toate acestea ne dovedesc viaţa modestă în care au trăit Iisus Hristos şi mama Sa, Sfânta Fecioară Maria.

– Preacuvioase Părinte Duhovnic şi Eclesiarh, în istoria Bisericii din primul mileniu, în Răsărit, teotokia (calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului) a fost contestată. În al doilea mileniu, în schimb, Occidentul creştin a exagerat cultul acordat Fecioarei Maria. Care este raportarea corectă faţă de Maica lui Dumnezeu? Cum exprimă Sfinţii Părinţi cinstirea faţă de Maica Domnului?

Sfânta Fecioară a născut în timp, la plinirea vremii, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel născut din veci din Tatăl, fără mamă şi de la Duhul Sfânt, cum se arată în Evanghelie (Luca 1, 35) şi după cum mărturisim în Crez. Dacă a fost contestată calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, s-a făcut din neştiinţă, dar după încheierea sinoadelor ecumenice sau locale privitoare la această problematică, cei care au înţeles au primit şi au crezut că Maica Domnului este pururea fecioară şi Născătoare de Dumnezeu. Cei care nu au primit şi-au arătat, de fapt, necredinţa în cuvântul Arhanghelului Gavriil: “La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 37), şi aroganţa.

Aceştia sunt ereticii de atunci şi protestanţii, şi neoprotestanţii de astăzi. Catolicii au exagerat prin învăţăturile proclamate la unele sinoade mai recente: Imaculata concepţie (1858), Înălţarea cu trupul la cer prin puteri proprii (1954) şi cum că Maica Domnului este co-mântuitoare (1965). Ori, noi ştim că Mântuitorul Iisus Hristos este singurul Mântuitor. Maica Domnului este mijlocitoare şi prin mijlocirile sale poate câte voieşte. De aceea ne şi rugăm: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, cum se arată în Canoanele Maicii Domnului (Bogorodicina) ale Sfântului Ioan Damaschin.

Ca şi în alte probleme dogmatice, Ortodoxia ţine calea de mijloc, nu extremele. Părinţii Bisericii aşa ne-au învăţat, să mergem pe calea de mijloc, calea împărătească.

Aşadar, cinstirea pe care Biserica Ortodoxă o acordă Maicii Domnului se numeşte supravenerare şi este superioară cinstirii sfinţilor (venerare). Aceasta se reflectă foarte frumos şi cuprinzător în rugăciunea “Cuvine-se cu adevărat…”: “Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu te mărim”.

Aşadar, în raport cu sfinţii şi îngerii, pe Maica Domnului o slăvim, iar în raport cu Sfânta Treime, o mărim.

– Preacuvioase Părinte Arhimandrit şi Eclesiarh, care sunt cele mai sugestive nume pe care le-a primit Maica Domnului în invocările făcute către ea?

Primii care au atribuit diferite nume Maicii Domnului au fost proorocii Vechiului Testament, care au proorocit despre Maica Domnului şi lucrarea ei în viaţa lumii. Cel mai semnificativ nume este, după mine, cel dat de Proorocul Isaia (7, 14): “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”, deci pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător, dar şi întrebător: Fecioara care naşte. Aceasta l-a făcut pe dreptul Simeon să trăiască peste aşteptări pentru a vedea împlinirea proorociei. Maica Domnului este numită cu multiple nume, după felul binefacerii în viaţa oamenilor şi a Bisericii, în general.

Ele se pot găsi mai ales în Acatistul Bunei Vestiri şi în rugăciunea de la sfârşitul acestui acatist, unde sunt enumerate multe din ele. De asemenea, în toate cântările, canoanele, rugăciunile şi în oricare altă citire adresată Maicii Domnului putem afla unul sau mai multe nume referitoare la Sfânta Fecioară.

O cântare veche, care se cântă frecvent la praznicele Maicii Domnului, în Sfântul Munte Athos, numită “De demult proorocii”, reuneşte câteva nume folosite pentru Maica Domnului de proorocii Vechiului Testament: “năstrapă”, “toiag”, “tablă”, “sicriu”, “sfeşnic”, “masă”, “munte netăiat”, “cădelniţă de aur”, “cort”, “uşă neumblată”, “palat”, “scară”, “scaun Împăratului”. De asemenea, o icoană care reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, având de o parte şi de alta prooroci şi drepţi ai Vechiului Testament, arată prefigurări ale Sfintei Fecioare Maria, numind-o: Moise – “rug ce arde şi nu se mistuieşte”; David – “chivot sfinţit”; Ieremia – “Israelul cel nou”; Ghedeon –“lână plină de rouă”; Isaia – “cleşte purtător de cărbune”; Iacov – “scară pe care S-a coborât Dumnezeu”; Aaron – “toiag ce a odrăslit”; Solomon – “pat de aur”; Iezechil – “uşă încuiată”; Avacum – “munte umbrit”; Daniel – “munte netăiat”; Zaharia – “sfeşnic”. Cu toate acestea, cel mai cunoscut nume pe care l-a primit Sfânta Fecioară Maria este: “Maica Domnului”.

Dacă la ortodocşii slavi numele cel mai cunoscut al Sfintei Fecioare este “Bogorodiţa” – Născătoarea de Dumnezeu, la greci, numele cel mai cunoscut este “Panaghia” – Preasfânta. La noi, românii, însă, numele cel mai des folosit şi mai apropiat de sufletul nostru pentru Sfânta Fecioară este Maica Domnului. Parcă o simţim mai aproape pe Sfânta Fecioară când ne adresăm ei cu apelativul Maica sau Măicuţa Domnului…

– Preacuvioase Părinte Clement, vă mulţumesc foarte mult pentru tot!…

– Doamne ajută!…

 

 

 

Partea a II a – În loc de Concluzii, Încheiere sau Epilog – Maica Domnului Împărăteasa Cerului între Sfinţi

 

În altă ordine de idei, în paginile  şi rândurile următoare, vom evidenţia, învăţătura Bisericii Ortodoxe cu privirea la Maica Domnului, care ocupă un loc foarte important în învăţătura, credinţa şi spiritualitatea noastră, răsăriteană, deoarece stă în strânsă legătură cu învăţătura despre Iisus Hristos şi despre mântuirea neamului omenesc, despre împăcarea omului cu Tatăl ceresc.

Unghiul, perspectiva din care vom aborda acest lucru va fi una filocalică, căci referirile explicite din Filocalie la adresa Maicii Domnului sunt puţine la număr, destul de succinte, însă foarte clare şi deosebit de grăitoare.

Cu alte cuvinte, Părinţii filocalici au meditat adânc şi profund, încă de la bun început, asupra semnificaţiilor ascunse referitoare la Maica Domnului.

Cu toate că nu-şi propun să dezvolte pe această temă studii sistematice de dogmatică, Părinţii filocalici ne-au transmis învăţături însemnate, prin scrierile şi cuvântările lor, de laudă către „preaneprihănita şi preacurata Fecioară“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 9, în col. Filocalia, vol. 6).

Ei, când vorbesc despre Maica Domnului, Părinţii folosesc cuvintele cele mai bogate în cuprins, de o rară frumuseţe poetică şi profundă teologie, iar toată această bogăţie şi frumuseţe nu pot fi înţelese decât duhovniceşte, prin acceptarea paradoxalului, miraculosului, aşa cum au fost transmise Bisericii prin Sfânta Tradiţie.

Scrisul lor, deşi pare, nu este hiperbolic, nu este ţesut din exagerări poetice, pentru că nu exprimă mai mult decât este ea în realitate, toate evenimentele scripturistice din viaţa Sfintei Fecioare intrând în sfera neobişnuitului, care covârşeşte cuvântul şi gândul.

Astfel, cuvintele Părinţilor sunt imne de laudă şi de mulţumire către Maica Domnului sau cuvinte adresate ucenicilor pentru a le spune ceea ce de-a dreptul nu se poate spune.

Tocmai de aceea, înainte de a începe laudele sale către Maica Domnului, în imnele scrise de el, Sf. Efrem Sirul se ruga către dânsa aşa: „Gura mea este prea mică ca să pot vorbi despre tine şi limbă nu am ca să arăt tainele tale. Nu am glas şi cuvânt ca să povestesc frumuseţea ta. Porunceşte-mi ca să spun despre tine!“.

Pentru a se apropia cineva de sfinţenia celei mai cinstite decât heruvimii, se cere, înainte de toate, curăţie, sfinţenie.

Pentru a vorbi despre cea care însumează toată taina teologiei, este necesară o minte de teolog.

Deci, singurii în măsură să ne înveţe despre Născătoarea de Dumnezeu, prin toate descoperirile minunilor celei mai mărite fără de asemănare decât serafimii, sunt sfinţii, care, prin curăţia lor, au dobândit „mintea lui Iisus Hristos“ (I Cor., 2, 16). Acest lucru le cuprinde pe toate.

Altfel spus, Maica Domnului este aşezată în vârful piramidei creaturii, este cea mai înaltă din toată făptura văzută şi nevăzută, pentru că ea nu numai că este mai slăvită decât toţi oamenii, ci este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii“. Ea este cu adevărat plină de daruri ale sufletului şi ale trupului.

Referindu-se la aceste lucruri, Sf. Ioan Gură de Aur din operele căruia s-au inspirat adesea Părinţii filocalici scrie: „Nimeni nu este asemenea în viaţă cu Fecioara Maria. Cercetează, omule, zidirea toată cu cugetul tău şi vezi dacă este ceva asemănător sau mai mult decât sfinţenia Fecioarei de Dumnezeu Născătoare. Străbate pământul, priveşte marea împrejur, cutreieră văzduhul, pătrunde cu mintea ta cerurile, aminteşte-ţi de toate puterile cele nevăzute, şi vezi dacă există o altă minune la fel cu aceasta în întreaga fire“ (Cuvânt despre Fecioara Maria).

Părinţii filocalici o laudă pe Maica Domnului pentru că ei, cu ochii cei curaţi ai inimii lor, au văzut-o pe ea mai apropiată decât orice făptură de Fiul ei şi nedespărţită de El. Cu cât iubeau mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult iubeau şi cunoşteau pe Născătoarea de Dumnezeu.

De altfel, iubirea Sfinţilor Părinţi faţă de Maica Domnului a fost rod al cunoaşterii, admiraţiei şi recunoştinţei.

Ştim că Sfântul Grigorie Palama, teolog filocalic, mărturiseşte că de mic copil a avut întotdeauna pe Maica Domnului ca apărătoare, căreia i-a împletit mai apoi cuvinte de laudă care sunt adevărate capodopere teologice, după nenumărate descoperiri ale ei în lumina dumnezeiască.

Mai târziu, la Sfântul Munte, ca ascet, rugându-se Maicii Domnului în neîncetatele lui rugăciuni, în repetate rânduri a văzut-o în vedenie şi, prin mijlocirea ei, a primit darul teologiei.

Şi Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a adunat textele Părinţilor filocalici în colecţia „Filocalia“, în limba greacă, la anul 1782, era cuprins de o adâncă iubire duhovnicească pentru Maica Domnului.

Deci, sfinţii au avut o dorinţă nepotolită de preamărire a împărătesei Cerurilor. Cu cât înţelegeau din măreţiile ei, se minunau şi admiraţia lor se transforma în iubire manifestată în imne şi cântări. Şi tot ce nu puteau să prindă cu mintea, ci numai cu simţirea, devenea substanţă a altor tresăriri şi aclamaţii ale sufletului.

În altă ordine de idei, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învaţă că noi suntem fii ai Născătoarei de Dumnezeu şi fraţi ai lui Iisus Hristos, căci „precum Fiul ei, şi Dumnezeu s-a făcut Iisus Hristos şi Dumnezeul nostru, dar a fost şi fratele nostru, aşa şi noi, o, negrăită iubire de oameni! ne facem fii ai Născătoarei de Dumnezeu, Maica Lui, şi fraţi ai lui Iisus Hristos.

Căci toţi sfinţii sunt aceasta prin nunta cea preaneprihănită şi preanecunoscută săvârşită cu ea şi în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu este din ea şi sfinţii sunt din El“ (Sf. Simeon, op. cit).

Acelaşi Sfânt – Simeon Noul Teolog – menţionează că Maica Domnului L-a născut trupeşte pe Iisus Hristos, în chip de negrăit şi fără bărbat. Iar sfinţii toţi Îl au ca unii ce L-au zămislit pe El după har şi după dar. Şi „încetând ea să zămislească şi să nască, Fiul ei a născut şi naşte în fiecare zi pe cei ce cred în El şi păzesc sfintele Lui porunci“ (Ibidem).

După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat din fecioara Maria şi S-a născut din ea trupeşte în chip de negrăit şi mai presus de cuvânt, fiindcă nu se mai poate întrupa sau naşte trupeşte iarăşi din fiecare din noi, ne împărtăşeşte spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Şi mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioşi, care îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem întreg în noi pe Dumnezeu Cel întrupat, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Preacuratei Fecioare Maria, Care şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl. Din sfinţi nu ia trup, ci le împărtăşeşte lor trupul Său îndumnezeit.

Prin urmare, Maica Domnului este „Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al Fiului ei“ (Ibidem).

Dincolo de toate acestea, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să poată coborâ printre oameni, să vină în maximă apropiere de ei şi să-şi asume firea urmaşilor lui Adam pentru a o înnoi dinăuntru, El trebuia să găsească în cuprinsul lumii create un vas ales apt de a deveni receptacul divinităţii şi de a zămisli un fiu preacurat al cărui ipostas avea să fie Însuşi Logosul divin.

Fecioară şi Maică, Făptură Umană şi Mamă a Celui ce este Dumnezeu, fiică muritoare să nască pe Dumnezeu Cel fără de început, sunt paradoxuri pentru necredincioşi.

Dar ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă, legile firii sunt biruite. Fecioara Maria ia în pântece de la Duhul Sfânt şi naşte pe Dumnezeu – Fiul.

Referitor la aceasta, Sfântul Petru Damaschinul spune: „Minunatu-s-a de aceasta cerul, şi marginile pământului s-au umplut de uimire, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupeşte şi pântecele tău s-a făcut mai cuprinzător decât cerurile. Pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, pe tine te măresc cetele îngerilor şi oamenilor“ (Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, Filocalia 5).

Cu alte cuvinte, Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că Dumnezeu – Cuvântul s-a întrupat şi s-a făcut om şi S-a unit la zămislire cu templul (umanitatea) pe care l-a luat din ea.

Şi, totuşi, Naşterea lui Iisus Hristos din Fecioara Maria depăşeşte orice altă minune, cum ne încredinţează Petru Damaschinul spunând: „Şi nimeni nu poate întreba despre ale Tale. Pentru că sunt mai presus de minte, fire şi de înţelegere.

Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiţi prin Tine, Fecioară curată, mărindu-Te împreună cetele netrupeşti, pentru că: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cuteză a căuta cetele îngereşti; iar prin Tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L împreună cu oştile îngereşti, pe Tine te mărim… Născătoare de Dumnezeu, tu eşti viaţa cea adevărată, care ai odrăslit rodul vieţii, singur Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii…“ (Ibidem).

Precum putem uşor constata, dincolo de toate cele câte s-au scris, că Maica Domnului rămâne mai presus de minte şi de cuvânt, de vreme ce Dumnezeu – Cuvântul S-a unit cu ea, dar nu cum se uneşte cu făpturile raţionale care se fac vrednice de îndumnezeire prin energiile dumnezeieşti necreate, nici după fiinţă, ci după ipostas.

Prin ea, Fiul lui Dumnezeu a putut deveni om deplin şi astfel, fiind asemenea în toate cu primul Adam, născut fără sămânţă omenească, a izbăvit de păcate pe om. În acest sens, Sfântul Simeon ne spune: „…precum Eva cea dintâi a născut din împreunare şi din sămânţa lui Adam şi din ea şi prin ea s-au născut toţi oamenii, aşa şi Născătoarea de Dumnezeu, primind pe Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl în loc de sămânţă, L-a zămislit şi L-a născut numai pe Unul – Născut din Tatăl dinainte de veci şi Unul – Născut şi întrupat din ea, în zilele de pe urmă“ (Ibidem). Numai ea, stând între Dumnezeu şi oameni, L-a făcut pe Dumnezeu Fiu al omului, iar pe oameni fii ai lui Dumnezeu.

Drept urmare, încă din primele secole creştine, evlavia credincioşilor a înconjurat persoana Sfintei Fecioare Maria cu o cinstire care a întrecut cinstirea celorlalte persoane sfinte, fiind mai presus decât toţi sfinţii, deoarece ea este mai apropiată de Iisus Hristos, fiind astfel „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii“.

Sfântul Simeon o numeşte „preaneprihănita şi preacurata fecioară“ şi explică: „O numesc pe aceasta neprihănită şi preacurată în asemănare cu noi, oamenii de atunci, comparând-o cu aceia şi cu noi, robii ei; faţă de Mirele ei însă şi Părintele Aceluia, ea este om, dar este curată şi preacurată, şi mai curată, şi mai neprihănită decât toţi oamenii din toate neamurile. Pe aceasta a ales-o pentru Fiul Său“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.).

Din această repetiţie: „curată şi preacurată, şi mai curată, şi mai neprihănită“, observăm cât de mult au insistat Părinţii când a fost vorba de curăţia sufletească a Maicii Domnului.

Tot în acest înţeles, Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la fecioria Născătoarei de Dumnezeu, arată că naşterea s-a făcut în chip minunat, fără de sămânţă, iar Fecioara Maria a rămas fecioară şi după naştere: „…zămislirea Lui (lui Iisus Hristos – n.n.) s-a făcut în chip minunat, fără de sămânţă, iar naşterea, mai presus de fire, fără stricăciune, căci Dumnezeu, născându-Se din maică, îi strângea prin naştere legăturile fecioriei mai mult decât firea“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Rugăciunea Domnească Tatăl nostru, în Filocalia, vol. 2).

Fecioară să nască şi după naştere să rămână iarăşi fecioară este o altă antinomie a credinţei creştine.

Din punct de vedere raţional, este un nonsens, dar privit cu ochii credinţei, nimic nu se arată mai adevărat decât ca fecioară să nască pe Dumnezeu sub umbrirea Sfântului Duh, iar după naştere să rămână iarăşi fecioară. „Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Şi aducă Sieşi mireasă de la el?“

În acest context, Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre Maica Domnului ca Mireasă: „Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor, împăratului care a făcut nunţi fiului său şi a chemat pe mulţi. De care împărat vorbeşte, dacă nu de Însuşi Tatăl Său şi Dumnezeu? Şi cui altcuiva a făcut nuntă, dacă nu Fiului Său Unul – Născut şi Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos însuşi? Dar cu cine sau cu ce împărat a primit Stăpânul şi Împăratul tuturor să facă înţelegerea de căsătorie? Fiecare din noi, oamenii, când vrea să aducă o mireasă fiului său, se grăbeşte să ia pe fiica celui mai de vază şi mai slăvit şi mai bogat. Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Şi aducă Sieşi mireasă de la el? Căci zice proorocul: «Cel ce ţine în mâna Lui marginile pământului şi pe cei ce locuiesc în el, ca pe nişte lăcuste» (Isaia 40, 22). Iar în alt loc: «Dumnezeu cel veşnic, Care a întocmit marginea pământului» (Isaia 40, 28) şi «a întemeiat pe nimic stâlpii lui» (Iov 38, 4-6) … Deci Cel ce este aşa, să vedem a cui fiică a luat mireasă şi a făcut nuntă Fiului Său. Vreţi să aflaţi a cui? Mărimea coborârii Lui îmi ameţeşte gândul şi mă cutremur să v-o spun. Dar încrezându-mă în bunătatea Lui, voi spune: şi-a luat mireasă pe fiica celui ce s-a răzvrătit împotriva Lui şi a celui ce a săvârşit desfrânare şi ucidere: ca să spun aşa, a unui desfrânat şi ucigaş“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.).

Este vorba despre o nuntă mistică între Dumnezeu şi oameni. Fecioara Maria este mireasa lui Dumnezeu, unită cu El printr-o nuntă mistică, ea prin învoire de bunăvoie făcând posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Trupul luat prin ea, Iisus Hristos l-a făcut ca templu sfânt pentru Sine Însuşi.

În continuare, Sfântul Simeon Noul Teolog ne vorbeşte despre negrăita coborâre a lui Iisus Hristos la noi, arătându-ne nouă pildă de smerenie: „Vezi ce bunătate şi coborâre de negrăit? Vezi ce covârşitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii şi bunătăţii? Învaţă de aici, tu, cel ce-ţi închipui lucruri mari despre tine, să te smereşti şi să fii modest, şi niciodată să nu te înalţi asupra cuiva, chiar dacă ai fi cel mai mare împărat dintre împăraţi, cel mai vestit dintre conducători, cel mai bogat dintre toţi bogaţii; învaţă privind la Domnul tuturor, la Sfântul sfinţilor, la fericitul Dumnezeu şi singurul Stăpânitor, la Cel ce locuieşte în lumina neapropiată (I Tim., 6, 15-16), Care coboară astfel şi-Şi aduce mireasă Fiului Său Unul – Născut de la cel ce s-a răzvrătit, El, Cel nevăzut, Cel necuprins, Cel nepătruns, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, pentru tine şi pentru mântuirea ta. Şi cine este cel ce a săvârşit ucidere şi desfrânare, pe a cărui fiică şi-a ales-o Sieşi ca mireasă? David, fiul lui Iesei, care a omorât pe Urie şi a preacurvit cu femeia lui (Regi 11, 2-5). Pe fiica acestuia, pe Maria, preaneprihănita şi preacurata Fecioară, a ales-o El de mireasă“ (Ibidem).

De asemenea, tot Sfântul Simeon Noul Teolog mai arată că această nuntă este „preaneprihănită şi preanecunoscută săvârşită cu ea şi în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu este din ea şi sfinţii sunt din El“ (Ibidem).

Dacă pe sfinţi care sunt „prieteni“ sau „casnici“ apropiaţi ai lui Dumnezeu îi chemăm ca ei să fie solitori şi împreună – rugători cu noi la Dumnezeu, Prea Sfintei Fecioare Maria îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăşi să ne ajute, în calitate de Maică a Fiului lui Dumnezeu, fapt de care se leagă mijlocirea ei specială pentru noi.

Referitor la acest lucru, Sfântul Petru Damaschinul spune: „Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiţi prin Tine, fecioară curată, mărindu-Te împreună cu cetele netrupeşti…“ (Petru Damaschinul, op. cit.).

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae menţionează că „…toţi scriitorii bisericeşti bizantini socotesc că ceea ce a avut atingere cu Iisus Hristos rămâne mai departe izvor de putere dumnezeiască.

Faptul de a fi avut atingere cu Iisus Hristos nu aparţine numai trecutului, ci are o permanentă actualitate. Iar mai intim a fost unit cu Iisus Hristos sânul Maicii Domnului.

Bizantinii socotesc unirea aceasta permanentă, Fiul rămânând unit cu Maica şi după naştere, cum rămâne veşnic unit cu Tatăl. De aceea, sânul Maicii Domnului este izvor de energie în mod direct“ (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 92).

Aşadar, Maica Domnului se află pe culmile cele mai înalte, neexprimat de înalte, ale curăţiei şi ale rugăciunii.

Tot în acest context, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, referindu-se la aceasta, menţionează: „Nu este copilăresc lucru să fie socotită exterioară lui Iisus Hristos, exterioară Duhului Sfânt şi bogăţiei Lui de lumină şi har, în lucrarea ei de nesfârşită rugăciune? Ea se umple de Duhul Sfânt tocmai prin rugăciune, mai bine zis e plină mereu de Duhul Sfânt întrucât este mereu în neîntreruptă rugăciune“ (Ibidem, p. 124). Ea şi dăruieşte direct din bogăţia pe care o are cu ea, de la Dumnezeu, în baza unirii ei maxime cu Iisus Hristos.

Totodată, Maica Domnului s-a consacrat de la început lui Dumnezeu pe care nu-L vedea şi Căruia Îi vorbea numai în rugăciune, se consacrase unui templu pământesc şi trecător, templul din Ierusalim, apoi se va consacra Dumnezeului întrupat, Fiului lui Dumnezeu devenit şi Fiul ei.

Ea L-a iubit pe Mântuitorul înainte de a-L iubi cineva dintre oameni şi nimeni dintre oameni nu L-a iubit aşa de mult ca ea. Ea a fost pentru toţi sfinţii model de sfinţenie, râvnă, nevoinţă şi liniştire. Ea este şi cea mai mare şi mai înţeleaptă făptură care s-a nevoit, prima şi cea mai mare isihastă, pentru că „deşi L-a născut (pe Iisus Hristos) şi trupeşte, dar L-a avut întreg în sine totdeauna şi-L are şi acum şi pururea, şi duhovniceşte, şi-L are la fel, în chip nedespărţit“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.), astfel, Iisus Hristos, care a fost unit cu ea trupeşte până la naştere, rămâne unit cu ea, mai desăvârşit decât cu oricine, şi după aceea, în mod spiritual, tainic.

De asemenea, vom remarca şi sublinia faptul că Sfânta Fecioară Maria se bucură în Ortodoxie de o deosebită cinstire, de o „supracinstire“, adică de o cinstire care întrece pe a tuturor sfinţilor, chiar şi pe a ucenicilor Mântuitorului, căci ucenicii cei mai apropiaţi au petrecut numai câţiva ani cu El, dar ea a fost şi a rămas cu El de la început până la sfârşit. Cinstirea Maicii Domnului trebuie să aibă un corespondent real în viaţa noastră, noi fiind chemaţi să-L întrupăm duhovniceşte pe Mântuitorul, în sufletul nostru.

Orice credincios ortodox ştie că, în ordinea vieţii morale şi sacramentale, Maica Domnului este modelul suprem al vieţuirii noastre în Iisus Hristos. Ea s-a ridicat la culmea desăvârşirii, ea care a fost aleasă dintre toate femeile lumii, pentru a deveni altar curat al Fiului Său iubit.

Cu alte cuvinte, deci, credinciosul o venerează cu acea conştiinţă că, cinstind-o pe ea, îl preamărim pe Iisus Hristos. Preasfânta Fecioară s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea credincioşilor încă din timpul vieţii, deoarece persoana ei a fost mereu asociată în chip firesc cu cea a divinului Mântuitor.

Astfel, observăm că, atunci când descrie necuprinsele măreţii ale Maicii Domnului, cuvântul sfinţilor deodată devine cântare, laudă şi preamărire. Ei ştiau că, oricâte ar spune despre ea, niciodată nu vor găsi cuvinte să cânte îndeajuns pe Maica Domnului, necunoscând limite pentru preamărirea ei.

De asemenea, niciodată nu vor putea exprima adâncimea tainei şi nici a o lăuda după cuviinţă. „Şi nimeni nu poate întreba despre ale Tale (zice Sfântul Petru Damaschinul). Pentru că sunt mai presus de fire, de minte şi de înţelegere“.

Aşa că, cel mai înalt mijloc de a slăvi pe Maica lui Dumnezeu este de a întrebuinţa «imnul tăcerii».

Aceasta nu înseamnă răceală şi lipsă de mare evlavie iubitoare, ci, dimpotrivă, cel mai adânc jar al inimii.

În concluzia şi încherea acestui material vom reţine faptul că suntem îndemnaţi, permanent, de către Părinţii filocalici să cinstim, neîncetat şi necontenit, pe Împărăteasa Cerului, urmând-o deplin în smerenie şi supunere până să facem ceea ce şi ea a făcut, ca să ne putem învrednici de înfierea ei.

Căci, fiii Maicii Domnului cunosc plinătatea rodnică şi sacră a votului tăcerii. Îndeosebi ei sunt marea armată tăcută a monahilor isihaşti. Şi noi ştim că tăcerea isihaştilor rugăciune este. (Cf. Liviu Petcu – http://ziarullumina.ro/despre-maica-domnului-la-parintii-filocalici-38295.html – 18.10.2009/05.04.2016).

Aşadar, se cuvine ca noi să avem mare credinţă în mila cea nemărginită a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, prin rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi cu ajutorul tuturor acestor sfinte icoane să ne vindece, să ne miluiască, să ne poarte de grijă şi să ne mântuiască sufletele noastre, dacă mai credem în aşa ceva!…

 

 

 

 

 

 

Dr. Stelian Gomboş

 

 

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/

 

Posted in Fără categorie | Lasă un comentariu